Soprana română Anita Hartig (30 de ani) a fost aplaudată pe scena „Metropolitan“ din New York, unde a întruchipat-o pe Mimi, eroina operei „Boema“ de Puccini, într-o serie de cinci spectacole, în perioada 19 martie - 2 aprilie.

Corespondenţă de la New York de Luminiţa Arvunescu

„Weekend Adevărul“: Anita, dacă ar fi fost să-ţi spună cineva, în urmă cu 10 ani, că azi te vei afla aici, la „Metropolitan Opera House“ din New York, ai fi crezut?
Anita Hartig: Sigur că nu. Recunosc că undeva în mintea şi sufletul meu a existat o mică dorinţă să ajung să cânt la Met şi pe toate scenele unde au cântat acei artişti care m-au inspirat şi impresionat de-a lungul vieţii... Dar nu am visat să se întâmple totul atât de repede.

Aşa e, a venit totul repede peste tine. Însă nimic bun nu vine fără muncă.
Da, dar munca te ciopleşte, te cizelează. Te umileşte uneori şi îţi dă forme, te îmbogăţeşte şi te creşte... La un moment dat, am vrut chiar să renunţ şi eram obsedată de ideea că vocea nu-mi răspundea aşa cum trebuie. Pentru că, să ştiţi, vocea e foarte fragilă. Până la urmă, ce avem ? Doi muşchi firavi, care vibrează şi care, la fiecare schimbare de vreme, dietă sau program de somn, pe un fond de emoţii, supărări, amoruri sau certuri, pot să cedeze.

Ai avut parte de toate acestea?
Sigur că da. Am 30 de ani şi am trecut până la această vârstă prin toate. Nu m-am lăsat însă copleşită. La vremea lor, recunosc însă că toate acestea mi-au fost suficiente. Ce să fac? Suntem şi noi oameni ... (râde)

UN PUBLIC ENTUZIAST
Cum te simţi însă aici, în cel mai important teatru liric nord-american?
M-au primit cu multă căldură. Oamenii de aici sunt pozitivi şi iubesc mult cântăreţii, îi înţeleg şi îşi dau seama cât este de sensibil un suflet de artist. Mai ales că noi călătorim mult, suferim schimbări de fus orar, ambient şi sigur că toate acestea ne afectează...

În mod special clima New York-ului le ridică probleme cântăreţilor de operă.
Da. Tocmai de aceea oamenii din teatru sunt mai grijulii cu artiştii decât în alte părţi. Iar publicul este foarte entuziast şi se exprimă foarte liber şi spontan. Poate că în alte teatre publicul s-a dovedit a fi ceva mai distant, mai rezervat. La Met însă, se exprimă cu atâta bucurie... o bucurie care pentru tine ca artist contează enorm, mai ales atunci când nu eşti chiar în forma cea mai bună.

Scena de la Metropolitan şi sala în sine, înalte cât 5 etaje şi cu o mare profunzime, pun întotdeauna probleme de proiectare a sunetului cântăreţilor nefamiliarizaţi cu ele. Ce ai făcut tu în acest sens?
Nu am făcut nimic special din ceea ce e de făcut în orice alt teatru. Am ştiut că am de cântat pe o scenă şi într-o sală de operă imense, dar nu m-am lăsat intimidată. Poate un pic, prima dată când am intrat şi am văzut cât e de lată scena m-am simţit neliniştită; dar imediat m-am gândit că vocea mi se va auzi întotdeauna, chiar şi atunci când nu voi cânta la turaţie maximă. Oamenii se vor apleca puţin în faţă ca să audă pianissimo-ul unui sunet sau anumite cuvinte rostite şi le vor auzi, sunt sigură! Pe de altă parte, Met-ul are o acustică foarte bună. Am probat-o chiar în seara debutului – căci din păcate nu am făcut nicio repetiţie pe scenă înainte. Iar apoi, implicarea mea în spectacol este întotdeauna cât se poate de mare; astfel încât, nu-mi fac griji că nu voi fi auzită. Dacă e să-mi fac griji, atunci mi le fac cu anumite limite fizice. De aceea îmi îngrijesc cât pot de mult vocea, mănânc, încerc să mă odihnesc, am acelaşi program peste tot...

Cum ţi-a fost Vittorio Grigolo ca partener direct?
Din fericire, pe scenă, este un artist foarte implicat; un pic răsfăţat câteodată, dar eu îmi spun întotdeauna punctul de vedere într-un mod politicos şi ferm, aşa că am comunicat până la urmă foarte bine. Pentru că ceea ce mă interesează pe mine este ca în spectacol să existe cea mai bună chimie între noi toţi.

S-a realizat această chimie în „Boema“ voastră?
Se dezvoltă din ce în ce mai mult. Sigur că, dacă mă întrebaţi ce s-a întâmplat în prima seară, seara debutului meu, n-am să fiu în stare să vă spun ceva, pentru că nu-mi amintesc mare lucru. Dar simt, în modul în care mă priveşte acum Grigolo, că este din ce în ce mai implicat şi mai atent la ceea ce fac, ceea ce e minunat, pentru că în felul acesta mă inspiră şi pe mine să dau la rândul meu din ce în ce mai mult.

O PERFECŢIONISTĂ
De fapt, am realizat că-ţi este foarte specific ţie tipul de „work in progress“, chiar şi pentru un rol cântat deja de multe ori, ca Mimi. Am dreptate ?
Da, întotdeauna aşa este. „Work in progress“ este o expresie foarte bună, cel puţin pentru mine, care nu consider niciodată un rol gata finalizat. Mimi este într-adevăr rolul pe care l-am cântat cel mai des, dar de fiecare dată îl fac altfel. Şi probabil că nu va fi niciodată gata. De fapt, „Boema“ şi Mimi reprezintă debutul meu absolut pe o scenă de operă şi au constituit spectacolul meu de absolvire a Conservatorului din Cluj. Apoi, am cântat o „Boema“ la Bucureşti şi încă două la Oradea. Iar după aceea am avut şansa să fac o audiţie şi să mi se ofere un contract la Viena, unde am făcut mai întâi rolul Musetta.

Şi care dintre cele două personaje se suprapune mai bine temperamentului, caracterului tău?
Pe felul meu de a fi, în cele mai multe momente ale vieţii mele, Mimi. Dar am şi momente de Musetta, ca orice femeie. (râde)

TALENT ŞI NOROC
Cum ai reuşit să ieşi din Musetta şi să te impui în Mimi la Viena, rol cu care te-ai făcut apoi remarcată la „Scala“ din Milano şi „Covent Garden“ din Londra ?
A trebuit să salvez un spectacol în momentul în care interpreta rolului Mimi, soprana Maya Kowalewska, s-a îmbolnăvit. Am fost sunată şi mi s-a spus că a doua zi voi cânta Mimi.

Tot aşa ţi s-a întâmplat şi cu debutul de la „Teatro alla Scala“. Atunci ai înlocuit-o pe Angela Gheorghiu. Ce a făcut Anita Hartig în nopţile de dinaintea acestor două neaşteptate momente din cariera sa?
Nu am dormit. (râde) Din fericire, au fost spectacole cu foarte multă adrenalină şi emoţie, dar care au ieşit chiar foarte bine. La „Scala“, m-au anunţat cu numai câteva ore înainte şi recunosc că am simţit o enormă presiune înlocuind-o pe Angela Gheorghiu. Am făcut-o însă în felul meu şi nimeni nu mi-a reproşat ceva. Oricum, mă deranjează foarte tare când se fac comparaţii cu tot dinadinsul între artişti. Pentru că suntem atât de diferiţi. Avem fiecare percepţia noastră asupra lucrurilor şi găsesc deci normal să fim diferiţi şi pe scenă. Pot să mărturisesc că, pe mine, Angela Gheorghiu m-a inspirat foarte mult şi că mă bucur să fiu acum printre cei care vin în urma ei.

Odată cu spectacolele de la Londra ai bifat cu Mimi cele mai importante scene lirice europene. Unde consideri că au fost totuşi cele mai bune spectacole ale tale?
La Londra, cred. Pentru că atunci am avut nişte zile în care m-am simţit foarte bine fizic, puternică, plină de elan, echilibrată din punct de vedere emoţional. Şi în câteva de la Viena. Poate or fi fost mai multe, nu ştiu. Sunt, în general, exagerat de critică faţă de mine.

Dar la Met, cum eşti acum?
Din punctul meu de vedere, încă nu mă simt în cea mai bună formă. Din cauza schimbării fusului orar, corpul meu suferă. Apoi vremea este rece şi uscată din cauza vântului. Publicul însă a fost entuziasmat. M-a aplaudat şi a ovaţionat minute în şir, ceea ce m-a bucurat foarte mult, încă de la spectacolul de debut, din 19 martie. ;

Nota redacţiei: Clima New York-ului i-a venit de hac până la urmă Anitei Hartig. Soprana a răcit şi astfel nu a mai putut să susţină spectacolul programat pentru 5 aprilie.

„Da, sunt singură, ca o Ioana d’Arc“

Nu ţi-au lipsit în acele momente de succes părinţii, prietenii, cei apropiaţi cu care să-ţi împarţi bucuria? Eşti absolut singură aici.
Da, sunt singură, ca o Ioana d’Arc – îmi place să spun. Dar nu mă simt singură pentru că... am eu filosofiile mele. De fapt, de când am plecat de la Bistriţa, din cadrul acela minunat al familiei, m-am dezvoltat foarte mult în interiorul meu, forţată fiind să petrec mai mult timp doar cu mine. Adevărul e că, până la urmă, numai în singurătate poţi să te descoperi, să te accepţi şi să te creşti. Eu sunt o sensibilă şi cad destul de uşor. Dar, în ultimii patru ani, de când locuiesc singură la Viena, am învăţat să mă ridic din ce în ce mai repede, să stau pe picioarele mele şi să merg, orice ar fi, mai departe. E un drum de iniţiere toată viaţa asta şi, mai ales, această profesie. Mă mai las furată câteodată de lucruri lumeşti şi orgolii, dar din ce în ce mai rar. Şi din ce în ce mai puţin îmi consum energia gândindu-mă ce va fi mâine.

Deci nu pot să te întreb acum unde te vezi peste cinci ani. Deşi, stagiunile se completează cu un asemenea avans.
...Şi câteva mă au inclusă şi pe mine, da. (râde) Am semnat câteva contracte, aşa că ştiu ce voi cânta în următorii trei-patru ani, pe ce scene . Dar mai întâi vreau să vă spun ce aş vrea să devin eu ca persoană în următorii cinci ani: un om şi mai bun, şi mai bogat sufleteşte, şi mai cald, un artist foarte bun, să aduc tuturor bucurie şi să mă bucur la rândul meu de ceea ce am. Apoi, ştiu că voi cânta roluri lirice: Micaela din „Carmen“ de Bizet şi Susanna din „Nunta lui Figaro“ de Mozart la Met, de exemplu. Şi că anul viitor am să abordez „Traviata“ – e musai! Sunt deplin conştientă că e un rol greu, dificil nu doar vocal, ci şi pentru faptul că te consumă foarte mult pe scenă, dar am acceptat provocarea, spunându-mi că trebuie să încerc şi eu, cu mintea şi sensibilitatea mea. Va fi o producţie nouă a teatrului din Zürich.

„FRATELE MEU ERA MAI TALENTAT DECÂT MINE“
Te mai gândeşti, din când în când, atunci când eşti singură cu tine, de unde ai plecat? Şi la acei oameni care te-au ghidat într-un fel spre această minunată carieră?
Sigur că da. Eu am cântat dintotdeauna cu mama acasă. La orice sărbătoare, la orice întâlnire, cântam împreună cu ea, atât muzică populară românească, dar şi germană, pentru că tatăl meu e sas. Îmi aduc mereu aminte de acele zile. Să studiez foarte bine un anume instrument muzical nu m-a atras însă niciodată, spre deosebire de fratele meu mai mare – care este acum preot – şi care a studiat pe rând chitara, trompeta, pianul şi orga. Pe orice instrument punea mâna, reuşea să cânte. Cântam şi eu la pian, dar nu mă simţeam deloc aşa talentată cum îl vedeam pe el... Prima care a sesizat că aveam o voce mai deosebită a fost doamna Mihalca, profesoara de cor, pe când eram în clasa a IV-a. Aşa că, la sugestia ei, mama m-a înscris la Şcoala Populară de Artă din Bistriţa, unde am cântat muzică uşoară românească, mai ales din repertoriul Mihaelei Runceanu, care-mi plăcea foarte mult. Apoi am mers la Liceul de Muzică şi, într-o bună zi, prietena mea Roxana Costeanu, tot văzându-mă cum mă frământ, mi-a zis că ar trebui să cânt operă. Tot de la ea am primit şi cele două compact discuri cu Maria Callas, care m-au decis s-o iau pe acest drum. Aveam 17 ani jumătate, făceam curăţenie prin casă cu mama şi o ascultam cu volumul la maxim pe Callas. Şi deodată, vocea şi trăirile ei m-au impresionat şi copleşit într-o asemenea măsură, încât mi-am dorit să cânt şi eu aceeaşi muzică... Atunci, pe loc, am rugat-o pe mama să iau lecţii cu un profesor, iar ea m-a dus câteva zile mai târziu la doamna Ana Rusu de la Conservatorul din Cluj, deşi tata nu a fost deloc de acord. El mă vedea devenind profesoară de limbi străine sau translator. Or, eu tocmai asta nu voiam să fac: acelaşi lucru toată viaţa ca profesor. Încăpăţânată ca el, nu am cedat şi am început lecţiile de canto cu Ana Rusu. Când am intrat la Conservator, am fost foarte fericită. Apoi, am studiat cu Niculina Mirea – care m-a ajutat foarte mult să-mi construiesc tehnica pe care merg şi azi cu actuala mea profesoară, Ileana Cotrubaş. Este o tehnică ce-ţi dezvoltă o anume uşurinţă în a cânta, bazată pe un simplu focus pe un punct mai înalt decât sunetul produs. Nu ştiu cum să explic într-un limbaj mai puţin specializat, dar ştiu cât de uşor se produce sunetul cu un astfel de atac, venit parcă dintr-o altă dimensiune.

Bănuiesc că la spectacolul de absolvire au venit şi părinţii să te vadă.
Sigur că da. Şi au fost atât de fericiţi, cu lacrimi în ochi, aşa de bucuroşi, până şi tata... Iar de atunci, tot timpul mă încurajează şi se roagă pentru mine.

Întotdeauna lăcrimezi când vorbeşti de ai tăi?
Întotdeauna. Pentru că ştiu cât de mult mă iubesc, cu totul necondiţionat, şi pentru că sunt singurii oameni de pe pământ pe care şi eu îi iubesc necondiţionat. În fine!... Apoi, au apărut în viaţa mea doamna Andrieş şi doamna Luiza Petrov – fiecare cu contribuţia ei. Şi, după aceea, domnul Holender, care a fost într-adevăr un om providenţial pentru mine. Eram încă la Cluj când m-a ascultat şi mi-a zis: „Tu trebuie să pleci de-aici imediat“. Sigur că i-am răspuns: „Vă rog, aveţi posibilitatea şi puterea să mă ajutaţi“ – şi numai după câteva săptămâni m-am şi împachetat şi am plecat la Viena. Noroc că aveam acolo un coleg şi prieten foarte bun, pe Zoltan Nagy, de asemeni solist la Opera de Stat, care m-a găzduit imediat, altfel... probabil mi-ar fi fost mai greu. Am fost atât de fericită când m-am văzut la Viena, încât în primele trei luni nu mi-a lipsit zâmbetul de pe buze. Nu-mi venea să cred că sunt acolo. Sigur că foarte curând a început munca aceea grea, muncă, muncă şi iar muncă, ştiind că lumea aştepta multe de la mine. Dar eram în sfârşit la Viena, locul unde puteam să văd şi să ascult cântând artiştii cei mai mari, aşa cum îmi dorisem din prima clipă în care auzisem pe compact disc vocea Mariei Callas... Ce noroc pe mine!

O carieră cu „Boema“

- Numele: Anita Hartig
- Data şi locul naşterii: 1983, în Bistriţa
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca în anul 2006. Debutul pe o scenă a fost în spectacolul de absolvire, pe scena Operei din Cluj, unde a interpretat-o pe Mimi din „Boema“ de Puccini.
- După absolvire, Ioan Holender, pe atunci director al Operei de Stat din Viena, a auzit despre ea de la un critic şi i-a trimis un e-mail în care îi spunea că doreşte să-i asculte vocea. Impre-
sionat de vocea ei, a angajat-o la Opera din Viena.
- A interpretat rolul titular al operei „Boema“ de Puccini la „Scala“ din Milano, „Covent Garden“ din Londra şi, cel mai recent, la „Metropolitan Opera House“ din New York.
- A mai cântat pe scene din Hamburg, Bruxelles, München, Berlin, Beirut sau Cardiff.
- Locuieşte în:  Viena, Austria