INTERVIU Alexandru Papadopol, actor: „Era o isterie. Veneau oamenii şi-mi pupau mâinile“
0
Actorul Alexandru Papadopol povesteşte despre nebunia din perioada în care era vedetă în serialul „Numai iubirea”, când oamenii se băteau să-l atingă, şi despre o copilărie departe de teatru, cu vacanţe petrecute pe şantierele unde tatăl lui construia hidrocentrale
Alexandru Papadopol (40 de ani) este unul dintre cei mai cunoscuţi actori ai generaţiei lui, cu un debut fulminant în filmul „Marfa şi banii“, în regia lui Cristi Puiu, încă din perioada când era student, rol pentru care a câştigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la Salonic. În timpul facultăţii a participat de două ori consecutiv la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs din cadrul festivalului de Film de la Cannes. După terminarea facultăţii a devenit destul de repede una dintre cele mai iubite vedete de televiziune, jucând în „Numai iubirea“, serial care a născut o întreagă isterie la nivel naţional. Traseul lui a continuat cu „Lacrimi de iubire“, „Daria, iubirea mea“, „Iubire de soră“ şi multe altele. Însă a făcut în continuare film, cel mai recent fiind „Acasă la tata“, în regia lui Andrei Cohn, cu care, chiar în această perioadă, se află la Sarajevo, la unul dintre cele mai importante festivaluri de film din Europa. Alexandru Papadopol povesteşte că pasiunea pentru actorie a apărut târziu, dintr-o întâmplare, într-o familie în care traseul profesional îi fusese hotărât încă de când era copil.
„Weekend Adevărul“: „Acasă la tata“ a fost selectat să participe la Festivalul de Film de la Sarajevo. E un film cu un subiect superb, în care un bărbat se întoarce acasă după ani buni şi ar vrea să reînnoade relaţiile cu lumea de acolo. Ce crede Alexandru Papadopol? Se poate să te întorci aşa la un moment dat şi să înnădeşti viaţa?
Alexandru Papadopol : Nu cred că se poate. Pentru că oamenii se schimbă. Bărbatul pe care-l interpretez eu credea că vine acasă la tatăl lui, unde este o zonă safe, şi acolo nu i se poate întâmpla nimic rău. Acasă era ca într-un glob de cristal. Şi, cu toate astea, şi-a dat seama în 24 de ore că oamenii se schimbă, că în unele cazuri oamenii regresează, că el a lăsat lucrurile într-o anumită etapă a vieţii şi că nimic nu mai e la fel. Peste toţi acei oameni a trecut viaţa... E una din temele mele de gândire. Vieţile celorlalţi nu stau pe loc. Nu cred că lucrurile pot fi înnodate şi nu cred că nostalgiile noastre corespund întru totul nostalgiilor celorlalţi.
Cum ai ajuns să joci în acest film?
Înainte să ajung să joc, am avut o experienţă destul de neplăcută cu un casting pentru un alt film. Rămăseserăm doi actori în final şi timp de două luni am tot făcut probe. Iar după două luni de probe, am aflat că n-am luat şi asta n-a fost foarte uşor de digerat pentru mine. A fost destul de frustrant. M-am dus acasă şi am stat ceva timp năruit şi căzut în deznădejde. Atunci s-a întâmplat să mă sune Andrei Cohn. Mi-a trimis scenariul, mi-a plăcut foarte mult şi m-a luat fără nicio probă. Voia pe cineva cu tipologia mea. Şi a început una din cele mai bune perioade ale vieţii mele.
Ţi-a trecut vreodată prin minte aşa, ca personajului tău din film, să te întorci acasă, în globul de cristal? Te-ai născut la Râmnicu Vâlcea...
Da, dar sunt foarte puţin legat de Vâlcea pentru că am plecat de acolo foarte repede după ce m-am născut, pe la un an şi ceva. Doar că scrie pe buletin Vâlcea şi dacă ajung acolo şi mă opreşte poliţia nu-mi ia carnetul (râde)... Părinţii mei lucrau pe şantier, tata făcea hidrocentrale pe Olt şi ne mutam tot timpul. La Slatina am câteva amintiri, de acolo am mers o vreme la Câmpulung şi pe urmă în Bucureşti.
Deci primele amintiri sunt de la Slatina?
Da, dar cele mai frumoase sunt de când eram puţin mai mare şi mergeam la Slatina, la tata. Noi ne mutaserăm în Bucureşti, dar tata a mai rămas câţiva ani şi venea doar la sfârşit de săptămână. De-acolo
mi-amintesc o fenomenală îngheţată de la albanezi. Era o îngheţată făcută de ei, aveau o mică afacere, pe vremea lui Ceauşescu, nu-mi dau seama cum. Era o mică tonetă cu un fel de îngheţată adevărată, total diferită de toate vafele şi prostiile care se găseau atunci. Şi
mi-aduc aminte cum stăteam la o coadă lungă şi, când ajungeam, un albanez bătrân îmi punea în cornet două cupe.
Mergeai la tatăl tău pe şantier? Şantierele alea comuniste, uriaşe...
Da, erau colonii întregi, cu barăci şi tot ce trebuie. Mi-am petrecut copilăria în barăci, pe şantierele unde tata ridica hidrocentrale. Dar eu, sincer, mergeam acolo şi făceam lecţii de matematică... Mă mai ajuta el, pentru că nu era un domeniu în care excelam.
Ce hidrocentrale a construit tatăl tău?
Pe cea de la Ipoteşti de Slatina, pe cea de la Drăgăneşti, pe Olt, pe urmă, pe cea la Slătioara... După care a plecat la Turnu Măgurele unde se construia hidrocentrala de la Turnu Măgurele – Nicopole. Era un proiect mare care a fost abandonat.
Deci era un personaj important tatăl tău.
Da, când învăţam la geografie, învăţam şi despre hidrocentralele făcute de tata. Şi mă mai arăta profesoara de geografie: „Poate să ne spună mai bine tânărul Papadopol, că a construit-o tatăl lui“.
Ce-ţi aminteşti de la barăcile de pe şantier?
Mi-aduc aminte că tata avea un ARO şi plecam cu şoferul lui şi făceam un fel de off-road pe noroaiele şantierului. Pe tata îl chema Petre, iar pe şofer la fel, dar i se zicea Petrică. Şi mergeam cu nenea Petrică „să ne dăm pe noroaie“. Câteodată bateria de la ARO nu mai mergea şi-l lăsa pornit câte-o zi întreagă. Erau acolo şi nişte ingineri stagiari tineri şi mai stăteam cu ei, jucam fotbal, aveau video şi mă mai uitam la filme. Asta pe vremea lui Ceauşescu...
N-AM FOST EROU
Ce clasă erai tu la Revoluţie?
Eram clasa a IX-a. Se terminase primul trimestru şi eram în vacanţa de iarnă, la bunicii mei de la Târgovişte. Şi mi-aduc aminte că a venit un vecin de-al nostru, care era militar la Bucureşti în regimentul de gardă, să întrebe dacă nu cumva părinţii mei sunt la Târgovişte şi dacă nu cumva pleacă spre Bucureşti, că l-au arestat pe Ceauşescu. Era destul de speriat.
Şi în noaptea aia ce-ai făcut?
Am fost în piaţă, în Târgovişte, unde se zvonea că Ceauşescu pornise spre Târgovişte. Erau acolo mulţi mincinoşi, care ziceau că l-au văzut... Pe urmă am plecat acasă. N-am făcut nimic eroic. N-am fost erou.
Erai un elev conştiincios?
Nu eram vreun eminent. Şi eram destul de timid.
Să înţeleg că n-aveai nicio treabă cu teatrul.
Absolut nimic. Oricum, pe vremea aia, actorii erau consideraţi nişte zei. Ceea ce nu se mai întâmplă acum. Erau foarte puţine locuri la facultate şi trebuia să fii ori inconştient, ori extrem de curajos ca să te duci să dai admitere la teatru. Aveam şi noi un actor în familie, pe la Ploieşti. Era fratele bunicii mele. Eu l-am văzut doar de câteva ori în viaţă, dar se vorbea de el aşa, ca de o chestie exotică. Într-o familie de ingineri şi doctori, un actor era ceva mai exotic. Fratele lui tata era doctor, mama economistă...
Deci lume serioasă...
Intelectuali, dom’le.
Mi-aduc aminte că stăteam în Militari, pe vremea aia, şi mai mergeam cu tata aşa pe jos şi când treceam pe lângă Politehnică îmi zicea: „Uite, aici o să vii tu la facultate“. Deci viitorul era deja croit, traseul deja stabilit, aşa cum cred că era pentru 80 la sută dintre copii.
Şi tu erai mulţumit cu acest traseu?
Nici nu-mi puneam problema... ;
„TRĂIAM ÎN DRUMUL TABEREI. DACĂ CITEAI, ERAI CONSIDERAT CAM PROST”
Nu te interesa teatrul, dar aveai alte înclinaţii artistice?
Nimic, eram praf. Trăiam în Drumul Taberei şi jucam fotbal, în faţa blocului. N-aveam cheia de gât, pentru că stăteam cu bunica, dar în rest eram ca toţi copiii de cartier.
Deci n-ai avut într-o zi o revelaţie? Eu vreau să mă fac actor...
Nu m-a luminat nimic! Nu eram genul care să fi spus poezii pe la serbări. Mi-aduc aminte că în şcoala generală, prin clasa a V-a, la o serbare, se făceau nişte scenete, iar eu trebuia să joc în „Vizită“. Profesoara de română nu prea mă avea la suflet şi nu prea credea în abilităţile mele. Înainte de sceneta noastră era un spectacol cu muzică populară. „Vizită“ nu ieşea deloc, era o prostie, iar eu eram distrus. Jucam copilul care punea dulceaţa în şoşoni... Îmi făcuseră ai mei nişte epoleţi, cu galben, pe o haină de-a mea. Şi m-a ajutat Dumnezeu că n-a mai fost timp să se joace şi „Vizită“. A venit directoarea şi i-a zis profesoarei că e prea lung spectacolul şi „Vizită“ s-a tăiat. Şi acum ţin minte ce emoţii incredibile aveam. Cred şi acum că dacă intram atunci pe scenă mă ruinam pe viaţă. N-aş fi trecut niciodată peste trauma asta.
De citit, citeai când erai copil?
Nu prea, mai mult în liceu am început să citesc. După cum ţi-am spus, trăiam în Drumul Taberei, unde nu prea se citea, unde, dacă citeai, erai considerat cam prost. Trebuia să joci fotbal şi să stai în faţa blocului. Nu cred că era cel mai bun anturaj.
Şi când te apropiai de sfârşitul liceului, ai cotit-o brusc spre teatru?
Nici gând. Pe la final de liceu mama a hotărât într-o seară că trebuie să facem consiliu de familie să vedem la ce facultate dă băiatul. Tata lucra în Germania. L-a chemat mama acasă ca să punem ţara la cale. Atunci erau la modă Drept şi ASE. La ASE trebuia matematică, aşa că am ales Drept.
Te interesa cariera de avocat?
Prima imagine care-ţi vine în minte când te gândeşti la avocatură e aia din filmele americane. Ăia pledează, impresionează oamenii şi pe urmă ies triumfători din sala de tribunal. Nu te gândeşti că aici peisajul e cu totul altul, că stai cu buletinul în mână, că alergi pe la xerox, îţi dai coate cu toţi mitocanii, e cu totul şi cu totul altceva. Am mers şi eu în practică în facultate şi am râs cu lacrimi. E o comedie perfectă în sala de tribunal, pentru că fiecare, procurori, avocaţi, joacă un rol şi cei mai mulţi şi-l joacă foarte prost. Iar când eram în primul an, nişte prieteni m-au luat cu ei la Teatrul Podul. Eu m-am dus pentru că auzisem că era o viaţă super, fete aspirante la statutul de actriţe, tot ce trebuie. Şi Cătălin Naum m-a luat şi pe mine într-un spectacol, pe motiv că eram înăltuţ, n-aveam defecte de dicţie... Şi s-a făcut atunci un spectacol după Eugen Ionescu. Se numea „Ca nuca-n perete“. Eu n-aveam niciun gând. M-au pus ei să zic un monolog, nici nu ştiam prea bine ce e aia monolog, mi-am luat o carte a lui Eugen Ionescu, am citit, n-am înţeles nimic... dar până la urmă am intrat în spectacol. După aia se pleca la mare cu Podul, cu un spectacolaş. Am mers şi eu. Începuse să-mi cam placă. Şi pe urmă a venit examenul de admitere la teatru.
Te gândiseşi între timp să dai la teatru? Aşa de repede?
Da, mă gândisem cam aşa: „Ce-ar fi să dau şi eu la teatru?“.
ÎNTRE TEATRUL NAŢIONAL ŞI NOTARIATUL DIN RĂCARI
Dar simţeai vreo pasiune?
Nu, doar că la momentul ăla îmi plăcea foarte tare atmosfera de acolo, iar la Drept nu-mi plăcea absolut deloc. Mă plictiseam îngrozitor. Era moartea pasiunii. Pe când în Pod era cu totul altceva. Şi parcă n-aş fi vrut să pierd asta.
Deci teatrul a venit din senin...
A venit uşor-uşor, pentru că eu am intrat a patra oară la facultate.
Şi cum se face că un om care n-a simţit fiorul şi n-a ars de dorinţă, a dat, totuşi, de patru ori la facultate?
De afurisit ce sunt. Am zis: „Nu mă las“. Dar deja ultima dată când am dat şi-am intrat luasem totul foarte în serios.
Ce-au gândit părinţii tăi despre povestea cu teatrul?
Au zis că e un moft şi c-o să treacă. Nu se punea problema să renunţ la Drept, ei sperau c-o să mă descurajez. Presupun că li se părea că o să dea chiar bine peste ani: uite un avocat sau un notar care a încercat şi el la Teatru când era mai tânăr. Ţin minte că mergeam uneori cu tata la Târgovişte şi tocmai se deschidea un notariat în comuna Răcari. Şi-mi povestea de notarul din Răcari ce bine câştigă, că s-au apucat oamenii să vândă terenuri pe acolo... Iar eu mă uitam pe geam şi mă gândeam că idealurile mele erau atât de îndepărtate de ce-mi povestea el. Eu mă visam pe scena de la Teatrul Naţional. Era o diferenţă cam mare între notariatul din Răcari şi TNB.
Cum îţi imaginezi că ar fi arătat viaţa ta acum, dacă te făceai notar la Răcari?
Omul îşi ajustează în timp idealurile. Presupun că acum aş fi fost în nu ştiu ce ţară exotică, pe yacht, cu viceprimarul (râde)...
Ce-ai câştigat făcând actorie?
Mi-am câştigat viaţa, cred. De fapt, nu mă imaginez făcând altceva. Nu pentru că mă consider perfect, ci pentru că duc o viaţă foarte bună cu mine. Cred că e un mod bun de a mă exorciza. Nu ştiu s-o spun mai bine decât că eu ştiu acum că aveam nevoie de chestia asta. Aveam nevoie de teatru.
S-a mai păstrat ceva din spaima de scenă pe care o aveai la „Vizita“ din clasa a V-a?
Da, mi-e frică rău. Şi e normal să-ţi fie frică, pentru că devii dintr-odată punctul de atracţie al atâtor oameni.
N-are cum să nu te sperie faptul că oamenii ăia în întuneric stau focusaţi numai pe tine. Şi mai e vorba de un întreg sistem de relaţii în care trebuie să funcţionezi. Cât am vrut eu să fug de matematică, teatrul e matematică...
Şi ţi-a folosit în teatru matematica pe care ai învăţat-o atunci pe şantier?
Nu, la nimic. Şi multe alte lucruri pe care le-am învăţat în şcoală de fapt nu mi-au folosit la nimic. Şi Facultatea de Drept am făcut-o degeaba, timp pierdut... Oricum, nici nu mi-am dat licenţa, pentru că s-a întâmplat o chestie care ţine de paranormal. Am rătăcit diploma de Bacalaureat. Admiterea la Teatru era exact în ziua în care dădeam licenţa la Drept. Mama, disperată, mi-a zis să-mi dau licenţa şi, dacă mai pot să dau şi admitere, OK, dacă nu, nu. Mama cred că şi-acum mă bănuieşte că am ascuns diploma. Dar nu e aşa... Am găsit diploma de Bacalureat în ziua în care am terminat ATF-ul. Era acasă, într-un sertar, nici măcar ascunsă. Cred că aşa trebuia să fie...
Acum părinţii tăi sunt împăcaţi cu alegerea ta?
Oarecum. Încă nu sunt împăcaţi cu faptul că există fluctuaţiile astea financiare şi orice pană de bani îi îngrijorează.
Ai fost tentat să pleci în străinătate?
Absolut deloc. Eu sunt foarte fericit aici, sunt angajat într-un teatru din Bucureşti, e perfect. Se fac filme foarte bune în România şi asta te fereşte de orgoliul de a vrea să joci în străinătate. ;
„SUCCESUL E UN AFRODISIAC. E CA LA DICTATORI”
„Weekend Adevărul“: O perioadă mare de timp din viaţa ta artistică te-ai ocupat de seriale. Te-au adus în prim-plan, ai devenit vedetă... Ţi-au făcut bine sau rău?
Alexandru Papadopol: Pe termen scurt am crezut că-mi fac rău, dar pe termen lung s-a dovedit un lucru bun pentru mine. Pe vremea aia, oamenii despărţeau foarte clar lucrurile, de o parte erau teatrul şi filmul, adică lucrurile serioase, şi de cealaltă parte erau serialele, adică chestiile comerciale, prostituţia... Multă lume a fost şocată că eu, care jucasem în filme serioase, jucasem în „Marfa şi banii“, m-am dus să fac seriale. Eram destul de bine văzut în lumea filmului şi uite că dintr-odată am debarcat într-un port rău famat cu care, culmea, am avut şi un megasucces. „Numai iubirea“ a creat o isterie de mase. Devenisem foarte vizibil.
Şi cum ai ajuns în acest port?
Când eram student şi jucam la Casandra, eu aş fi jurat c-o să fiu asaltat. Fusesem de două ori la Cannes, lucrasem cu Cristi Puiu şi cu Cristian Mungiu, în şcoală eram destul de bine văzut. Am crezut că e o formalitate să vină nişte directori de teatru la mine. Mi-era să nu se încaiere acolo, să nu se bată pe mine... Mă gândeam deja pe care să-l aleg. Şi au venit un director de la Târgu Jiu şi unul de pe la Galaţi. Şi s-a terminat. Atunci m-am gândit eu că nu se poate, că n-or fi fost atenţi. Şi m-am dus eu însumi la un director de teatru, care mi-a zis: „Uite, face doamna Cătălina (n.r. – Buzoianu) o piesă la noi, dă-te şi tu bine pe lângă ea, poate faci o figuraţie şi după aia, uşor-uşor, mai vedem“. Speranţele mele erau în total dezacord cu realitatea. Şi mi-am dat seama că în capul meu era o peşteră cu ecouri false. M-am dus la alt director, la un teatru comercial. Ăsta mi-a zis: „Da... Te pup, mă, da, te ştiu, mă, cum să nu te ştiu... Sigur că da, te sun, facem“. A trecut ceva vreme şi nimic. Şi atunci au venit cei din Media Pro care m-au rugat să fac o miniserie cu Mirela Oprişor. Pentru mine a fost o alternativă, mi-au propus o sumă mare, ţin minte şi acum, erau 800 de dolari. N-am putut să refuz. Plus că eram foarte dezamăgit şi a intervenit orgoliul. După care a venit telenovela „Numai iubirea“ care a creat o isterie de mase. Şi am zis: „Hai, dom’le, s-o încerc şi pe-asta, să văd cum e să nu mai pot să merg în mall, să văd cum e să fii starletă...“.
Şi cum e?
Nu vreau să fiu fariseu, îţi place la început. Vin oamenii la tine, au tot felul de purtări, începi să te consideri special, deşi tu ştiind în sinea ta că nu eşti special.
Te ia valul?
Da, te ia valul foarte tare. Pentru că tu primeşti o energie pe care ştii că n-o meriţi, dar îţi place. Începi să simţi că tu, de fapt, eşti acolo cu un scop. Succesul e un afrodisiac. E ca la dictatori. Începi să te gândeşti că sigur există un motiv ezoteric pentru care tu eşti în locul ăla şi că poate tu, de fapt, chiar meriţi...
Presa de scandal făcea parte din regulile jocului, cât timp ai fost vedetă?
N-am fost chiar o victimă a presei de scandal, dar da, îţi invadează viaţa. Când m-am însurat, s-a dat în direct, iar când mi s-a născut copilul, au venit să mă filmeze şi să mă întrebe cum mă simt. Fix de asta îmi ardea mie atunci... Mi-aduc aminte ce ne povestea Dem Rădulescu: „Dragă, când am zburat prima oară, pe zborurile transatlantice îţi făceau un instructaj mai amplu şi-ţi spuneau că sub scaun ai paraşuta şi două tuburi. Unul albastru şi unul roşu. Ăla roşu e ca să-l iei cu tine în ocean, dacă amerizezi, ca să dai cu roşu în jurul tău, să te vadă de sus din elicopter. Şi ăla albastru e să-l dai, ca să nu te mănânce rechinii“. Vorba lui: „Că fix de-asta îmi arde mie în Oceanul Atlantic: să dau cu spray la rechini“. Deci cam ca în povestea cu spray-ul albastru eram eu când au venit să mă întrebe cum mă simt... Dar aşa erau regulile jocului, se mai făceau ştiri despre tine din când în când, ca să-ţi vândă imaginea. Tu, fiind un produs comercial, trebuia să fii tot timpul în ochii publicului. Chiar dacă nu simţeai tot timpul nevoia să împărtăşeşti cu marele public ce ţi se întâmpla în viaţă. Dar pot să spun că mi-e dor de starea de spirit de la Buftea. ;
„TELEVIZIUNEA TE VINDE CA PE ORICE PRODUS DE CONSUM“
Care e cea mai puternică experienţă din perioada când ai fost vedetă de televiziune?
Când făceam caravanele şi plecam în ţară, veneau oameni şi-mi pupau mâinile, aveam bodyguarzi. E o energie fantastică cea pe care o degajă oamenii atunci când se adună, încep să ţipe, să urle, să plângă, parcă înnebunesc cu toţii. Erau taţi care-şi cărau copiii pe umeri, într-o înghesuială cumplită şi asta ca să te vadă pe tine... să te atingă, să le dai un autograf. Un lucru totalmente nefiresc, pentru că nu făceam ceva care să trimită la un asemenea comportament. Nu mai aveam telefon fix, nu mai puteam să dorm noaptea, eram ca vedetele de la Hollywood. Mă deranja, dar îmi şi plăcea... Însă, ştii ceva, nu mai ţin minte nimic din ce-mi spuneau oamenii, aproape s-a şters totul. În schimb, mi-aduc aminte că m-am întâlnit odată cu Lucian Pintilie la Grădina Icoanei, care m-a felicitat pentru „Marfa şi banii“. Asta o să ţin minte toată viaţa! Dar oricum, între timp lumea m-a uitat, au apărut alte vedete, eu sunt bine la mine la teatru.
E cam crud sistemul...
Dar aşa e normal. Eşti un produs de consum. La televizune eşti doar un produs de consum.
Şi în teatru nu?
Nu, pentru că acolo oferi ceva. La televiziune nu oferi tu, oferă postul respectiv, care te vinde ca pe un produs. Ca pe orice produs comercial. După care vine iPhone 6... Tu erai iPhone 5, care a fost bun la vremea lui. Oricum, directorii studiourilor aveau un fel de respect pentru mine, pentru că eu eram actor, aveam şcoală. Şi din an în an, îmi dădeau roluri mai mici. După o vreme, în acel sistem, ajungi la un stadiu destul de convenabil pentru tine. Munceşti mai puţin, adică ai un rol secundar, dar
nu-ţi scad banii.
Nu voiai rol principal? În teatru asta îşi doresc toţi actorii...
În teatru da, acolo nu. În teatru vrei să fii văzut, acolo vrei altceva. Eu am privit chestia asta ca pe un mod acceptabil de a face bani. Dar eu n-am crezut nicio clipă din viaţa mea că fac o creaţie. Acolo nu se punea problema de „dimensiunea personală pe care am adăugat-o eu rolului“... Oricât succes aş fi avut, eu nu puteam să mă raportez la asta ca la o creaţie. Actoria nu se măsoară în popularitate şi în bani decât dacă eşti De Niro.
Dar în ce se măsoară?
În dimensiunea personală pe care o oferi rolului. Succesul nu contează. Cum spunea profesorul meu Dem Rădulescu: „Celebritatea ţi-o oferă cartea de istorie“.
Şi la un moment dat te-ai retras?
Nu, a fost o întâmplare, pentru că nu s-au mai făcut seriale. Mie mi-a folosit perioada asta ca un antrenament. Şi apoi au fost nişte nume mari cu care am jucat, cu Marin Moraru, cu Dan Condurache, cu Adrian Pintea, cu Florin Zamfirescu. Ajungeai să-i cunoşti pe oamenii ăştia, să le ştii poveştile. Dar s-a închis studioul şi s-a stopat producţia. Atunci, am făcut „Acasă la tata“ şi m-a chemat Peter Kerek la Odeon. În aceeaşi zi. Lucrurile s-au legat incredibil.
Ai regretat că s-a încheiat povestea cu serialele?
Nu.
Nici pentru bani?
Ştii cum e cu banii? Te fidelizează şi-ţi slăbesc voinţa. Banii veneau pe card întotdeauna vinerea, la ora 4,
şi te obişnuieşti atât de repede cu asta... Da, a fost o perioadă în care m-am gândit serios ce fac cu banii, dar uite că au trecut mai bine
de doi ani şi n-am murit de foame.
Cât de greu îi e unui actor tânăr în România de azi să trăiască?
Inutil să spun că foarte greu. În meseria asta norocul are un rol nepermis de mare, aşa cum spunea domnul Mircea Albulescu. Cred că e o chestie de destin. Până la urmă peste tot în lume e la fel, sunt mulţi actori...
Ce-ţi doreşti să faci tu prin teatru? Care e motorul ascuns pentru care faci azi teatru?
Vreau să-i fac pe oameni să caute desfătare.
Există un om care ţi-a marcat ţie viaţa?
Cel mai important a fost profesorul meu Dem Rădulescu. M-a marcat prin propriul lui exemplu, prin propria lui personalitate. De multe ori mă duceam la şcoală bine pregătit, cu textul învăţat, pentru că mi-era ruşine de el.
CV
De la Cannes, în seriale de televiziune
Numele: Alexandru Papadopol
Data şi locul naşterii:
5 aprilie 1975, Râmnicu Vâlcea
Starea civilă: Căsătorit
Studiile şi cariera:
A absolvit secţia de Actorie la UNATC, în 2002, după ce a fost admis la clasa profesorului Dem Rădulescu
n În timpul facultăţii a participat de două ori consecutiv la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs din cadrul festivalului de Film de la Cannes cu filmele „Marfa şi banii“, regia Cristi Puiu, şi „Occident“, regia Cristian Mungiu.
Pentru rolul din filmul „Marfa şi banii“ a câştigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la Salonic.
Pentru rolul din „Occident“ a obţinut premiul „Cel mai bun actor“ acordat de Uniunea Cineaştilor din România.
A jucat în mai multe seriale de televiziune, printre care „Numai iubirea“, „Lacrimi de iubire“, „Daria, iubirea mea“, „Aniela“.
În ultimii ani, a jucat în filme precum „Love building“, „Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism“ şi „Acasă la tata“.
Este actor la Teatrul Odeon din Bucureşti
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
