Gena lui Dumnezeu. Religia se poate explica ştiinţific

Nivelul de spiritualitate variază de la individ la individ în funcţie de nivelul anumitor neurotransmiţători produşi de creier: dopamina şi serotonina

Dacă, timp de secole, raţiunile ştiinţei şi cele ale spiritului s-au aflat la poluri opuse, în cel mai bun caz cei doi „adversari” ignorându-se reciproc, de ceva vreme se respiră un aer diferit: cercetarea ştiinţifică şi-a schimbat strategia şi invadează tot mai des universul spiritualităţii.

Cel mai probabil, anticii yoghini şi învăţaţii budişti ar fi apreciat foarte mult literatura scrisă în ultimii ani de o sumedenie de neurocercetători care şi-au propus să exploreze conexiunile dintre neurofiziologie şi experienţele din practica Zen, unii încercând să evite abstracţiunile filosofice şi să ofere informaţii detaliate cu privire la studiile asupra creierului, stările modificate de conştiinţă şi meditaţie. Ce-i drept, ambele – şi budismul, şi ştiinţa – încearcă să investigheze realitatea pentru a o explica, dar la fel de adevărat este şi că o bună parte din doctrina budistă – reîncarnarea, de exemplu – este prin însăşi natura ei imposibil de supus experimentelor. Aşa se face că multe dintre credinţele budiste sunt cumva „la adăpost” de criticile oamenilor de ştiinţă.

Totuşi, viziunea neuroştiinţifică şi cea budistă asupra universului sunt destul de diferite. Budiştii cred că sfera psihică şi cea fizică au o influenţă egală asupra realităţii; cum ar veni, acele construcţii mentale pe care ştiinţa le consideră imaginare sunt pentru budişti reale şi perceptibile. Pe de altă parte, neurocercetătorii sunt materialişti: cred că mintea nu poate fi separată de circumstanţele fizice care i-au dat naştere. În acelaşi timp, ceea ce budismul are de oferit neuroştiinţei – care abordează creierul din exterior, dintr-o perspectivă „obiectivă” (sau „la persoana a treia”, cum ar spune discipolii lui Buddha) – este o modalitate de a cerceta conştiinţa dinăuntru, la prima mână.

La ora actuală, există mulţi neurologi care consideră că şi neuroştiinţele au propria lor dogmă – binomul minte-creier –, contestând un aşa-numit „reducţionism ştiinţific” care ar fi pretins dintotdeauna că omul este doar ceea ce poate fi cunoscut. Argumentul? Ceea ce este cu adevărat Eul nu poate fi rezolvat de ştiinţă, nu este de tip ştiinţific; când ştiinţa pretinde că poate furniza răspunsul la acest tip de întrebări, comite o eroare fundamentală, de care se lasă mai apoi orbită. De altfel, pretenţia că metoda ştiinţifică ar fi unica metodă de cunoaştere este taxată printre altele chiar drept o afirmaţie neştiinţifică: existenţa unei singure cunoaşteri obiective adevărate – cunoaşterea ştiinţifică – ar fi doar o afirmaţie filosofică şi doar ca atare ar putea fi argumentată.

Deşteptarea creierului

Neuropsihologi şi profesori de meditaţie, Rick Hanson şi Richard Mendius, autorii cărţii „Creierul lui Buddha. Neuroştiinţa fericirii, iubirii şi înţelepciunii”, apărut la Editura Paralela 45, sunt convinşi că există un element transcendental în funcţionarea minţii, a conştiinţei, a căii către iluminare, oricum am alege să-l numim: Dumnezeu, Spirit, Buddha, Pământ sau altcumva. „Indiferent de natura lui, el se află prin definiţie dincolo de universul fizic. Deoarece nu poate fi dovedit în vreun fel, este important şi este în spiritul ştiinţei să îl luăm în calcul ca pe o posibilitate viabilă”, afirmă Rick Hanson.

Orice aspect al minţii care nu este transcendental trebuie să se bazeze pe procesele fizice ale creierului, explică Hanson şi Mendius. „Activitatea mentală, conştientă sau inconştientă, se mulează pe activitatea neurală aşa cum imaginea unui apus în ecranul calculatorului se mulează pe modelul încărcăturilor magnetice de pe hard-drive. Pe lângă posibilii factori transcendentali, creierul este condiţia necesară şi aproximativ suficientă pentru minte. Aproximativ suficientă, deoarece creierul se află într-o reţea mai mare de cauze şi condiţii biologice şi culturale şi este la rândul lui afectat de minte.”

Cei doi cercetători mai cred şi că s-ar putea să dureze încă 350 de ani sau chiar mai mult până să înţelegem pe deplin relaţia dintre creier şi minte, dar, între timp, o ipoteză rezonabilă de lucru ar fi aceea că mintea este ceea ce face creierul (creierul în acţiune). „Deşi în trecut numeroşi specialişti în neuroştiinţă susţineau că mintea este doar activitatea creierului, acum putem analiza legătura dintre cele două dimensiuni ale vieţii noastre dintr-o altă perspectivă. Dacă vom considera mintea un proces relaţional ce reglează fluxul de energie şi informaţii, vom descoperi că, de fapt, o putem folosi pentru a ne modifica creierul. Adevărul este că felul în care ne concentrăm, felul în care direcţionăm voit fluxul de energie şi informaţii din circuitele noastre neuronale poate modifica direct activitatea şi structurile creierului. Totul este să ştim care sunt paşii ce ne ajută să conştientizăm acest lucru pentru a ne construi o stare de bine.”

Citeşte continuarea pe stiintasitehnica.com