Frida Kahlo, pictoriţa mexicană imortalizată de Salma Hayek, a avut o viaţă secretă, sfâşiată între Lenin şi Fecioara de Guadalupe VIDEO

Volumul „Cartea secretă a Fridei Kahlo” de F.G. Haghenbeck prezintă o poveste despre existenţa colorată a uneia dintre cele mai cunoscute artiste ale lumii, mexicanca căsătorită cu focosul Diego Rivera, la rândul lui pictor mural. Victimă în tinereţe a unui accident de tramvai, care a lăsat-o infirmă toată viaţa, ea şi-a transpus suferinţa în operă şi a fost imortalizată de actriţa Salma Hayek, într-un excelent film din 2002.

Romanul "Cartea secretă a Fridei Kahlo", publicat de Editura Nemira, este o biografie romanţată în care se îmbină relatări din epocă, mărturii, fragmente de jurnal şi indicii autobiografice din tablouri pentru a reda complicata existenţă a uneia dintre cele mai cunoscute şi controversate artiste din întreaga lume. Autoare a peste 50 de autoportrete în care suferinţa fizică ia forme dintre cele mai îndrăzneţe, de o originalitate incontestabilă, se conturează în volum în intimitatea Casei Albastre, între minunile din bucătărie sau alături de mult iubitul soţ, pictorul mexican Diego Rivera, izvor de bucurie şi de chin. Fire vulcanică şi contradictorie, nonconformistă şi ironică, Frida Kahlo se înfăţişează în romanul lui Haghenbeck în lumina necruţătoare a unor vremuri tulburate.

În viaţa ei au loc personalităţi fascinante din epocă, de la Troţki, cu care a avut o relaţie intensă, pe care romanul o lasă deschisă interpretării, la Ernest Hemingway sau Henry Miller. Umorul aspru şi duioşia alcătuiesc, în viaţa şi în arta Fridei Kahlo, un amestec permanent şi străbate întregul roman.

Cartea Plantei de Mentă, un carneţel negru cu reţete culinare după care se pregăteau ofrandele cu ocazia Zilei Morţilor, s-a descoperit cândva printre obiectele personale ale Fridei Kahlo. Inspirat de această mărturie emoţionantă şi de tablourile Fridei, H.G. Haghenbeck a început să reconstituie viaţa celebrei pictoriţe. Biografie şi ficţiune, poveste şi istorie, Cartea secretă a Fridei Kahlo desenează destinul implacabil al unei artiste, al unei femei, al unui spirit tulburat.

„Dintre toate locurile casei, bucătăria era inima ce o făcea să palpite, transformând o clădire inertă într-o fiinţă vie. Mai mult decât o simplă locuinţă, Casa Albastră era sanctuarul, refugiul şi altarul stăpânei sale. Casa Albastră era Frida. În ea strângea amintiri ale trecerii sale prin viaţă. Era un loc unde convieţuiau fără probleme portretele lui Lenin, Stalin, Mao Zedong cu catapetesme rustice ale Fecioarei de Guadalupe.“

FRAGMENT CARTE

 De pe locul ei, Frida contempla strada umedă de la răpăiala de dimineaţă, având încă acea senzaţie stânjenitoare în corp; nu‑şi putea alunga neliniştea absurdă ce o făcea să se simtă condusă spre un deznodământ pe care îl intuia fatal. Dintr‑odată, i‑a trecut un fior pe spate: în faţa pieţei San Lucas l‑a descoperit pe revoluţionarul din copilăria ei urcat pe un cal alb.
Lumea trecea fără să întoarcă nici măcar capul. De îndată ce privirile lor s‑au încrucişat, a simţit cum se cufundă în ochii lui albi. Bărbatul a salutat‑o cu o uşoară înclinare a pălăriei şi ea a simţit un fior îngheţat din cap până‑n picioare. Chiar dacă şi Alejandro se uita înspre acelaşi punct, părea că nu‑şi dădea seama de prezenţa acelui călăreţ aparte. Să fie real sau doar o fantomă ivită din străfundurile fricii sale? Dar, auzind dintr‑odată un răcnet asurzitor, nici n‑a mai apucat să spună întrebarea.

Autobuzul s‑a făcut zob, curbându‑se ca şi cum ar fi fost strivit de o lovitură sigură cu mâna. Un val intens de căldură a inundat trupul Fridei, care a rămas prinsă între bare şi trupuri din cauza ciocnirii cu un tramvai care i‑a izbit din faţă. Genunchiul stâng i s‑a lovit de spatele cuiva şi un fior i s‑a strecurat prin pielea goală.

Se trezise brusc fără haine, dar goliciunea era o nimica toată, pe lângă certitudinea de a se şti victima unui accident mortal. În mijlocul haosului, a reuşit să audă voci care strigau cu disperare:
„Balerina, balerina!“

L‑a zărit pe Alejandro în mulţime şi chipul lui i‑a confirmat că e pe cât de grav bănuia. Priveliştea era înfiorătoare: printre rămăşiţele autobuzului, complet goală şi acoperită de sânge amestecat cu smalţul auriu al pictorului amabil, trupul ei împodobit extravagant şi străbătut de un tub metalic. Bara de la coborâre îi străpunsese pelvisul. Combinaţia ciudată dintre culorile stacojiu şi auriu de pe corpul ei i‑a făcut pe curioşi să creadă că Frida era o balerină exotică şi o strigau întruna „Balerina, balerina!“

„Trebuie să‑i scoatem bara aia!“ a exclamat un bărbat şi, dându‑l la o parte pe Alejandro, care nu reuşea să reacţioneze, a apucat bara şi a tras de ea în sus. Un şuvoi stacojiu s‑a întins pe podea, alcătuind o baltă strălucitoare în formă de inimă. Şi atunci Frida Kahlo a murit pentru prima dată...
(….)

„Balerina, balerina!“ s‑au auzit ţipetele unor voci de copii răsunând în capul Fridei ca un ecou prostesc. A deschis ochii sub un cer albastru electrizant care se învolbura cu nori ca vata de zahăr ce se ademenau cu mângâieri şi giugiuleli şi care ei îi aminteau de o oală cu supă în clocot. Vorbele veneau dintr‑un copac mare de avocado, cu frunze enorme ca nişte cearşafuri. În coroana arborilor două maimuţe‑păianjen săreau în gâlceava lor, făcând glume încheiate inevitabil cu râsete zgomotoase cu aromă de mentă. Frida s‑a ridicat în capul oaselor fără să le piardă din vedere pe cele două maimuţe hotărâte să facă din ea ţinta batjocurii lor.

– Eu nu sunt balerină, am un picior afectat de poliomielită... le‑a mormăit ridicându‑şi fusta până la genunchi şi le‑a arătat piciorul rahitic, ca un beţişor de scorţişoară.
Maimuţele s‑au înfiinţat să analizeze cu atenţie piciorul. Una, imitând un doctor, şi‑a pus nişte ochelari. Cu mutre serioase, au examinat‑o. S‑au privit cu seriozitate una pe cealaltă şi au izbucnit într‑un hohot de râs cu miros de măr proaspăt.
– Are piciorul strâmb! Are piciorul strâmb! au cântat cu vioiciune.
Frida s‑a ridicat de jos supărată, simţindu‑se dezorientată când a descoperit locul ciudat unde‑şi recuperase cunoştinţa. Ochii ei au căutat zadarnic vreun obiect cu care să arunce în ele şi să le spargă capul.
– Şi cine sunteţi voi? Presupun că nişte leproase, aşa vă distraţi voi pe stradă vorbindu‑i urât oricărei femei care vă iese în cale...
– Ca să vezi că avem şi nume! Şi, dacă nu‑ţi place, avem mai multe de oferit... Prietenii şi rudele mă strigă „onorabilul domn Chon Lu“, dar, cum tu nu te încadrezi în niciuna din cele două categorii, poţi să‑mi spui „domnule“...
Frida a lovit supărată pavajul şi ele au râs şi mai tare. Dându‑şi seama că era inutil să discute cu ele, le‑a aruncat nişte vorbe mari şi late, drept care cei doi comici păroşi s‑au ascuns în spatele copacilor. Mulţumită de reuşita ei, s‑a apucat să cerceteze locul cu privirea: se afla în mijlocul unui spaţiu care se mărea şi se tot mărea, pentru a se pierde în şirul de case ce alcătuiau o piaţă largă. Cu siguranţă era în apropiere de Coyoacán, printre faţade a recunoscut arcadele din parc şi a desluşit şi La Rosita, o frizerie apropiată de casa ei. În depărtare a văzut cupola şi turnurile bisericii şi chiar i s‑a părut că simte mirosul vaporilor de rachiu din porumb fiert. Întregul loc era iluminat de mii de lumânări ce dansau în ritmul flăcărilor mistuite de ceară. Erau mari şi viguroase, dar şi mici şi plăpânde. Toate, la fel de diferite ca oamenii de pe lume. Printre candele, umbra Fridei încerca să ajungă la o masă împodobită elegant cu flori şi fructe tropicale, care îşi arătau părţile lăuntrice cărnoase ca nişte exhibiţionişti depravaţi. Platourile cu graviole, rodii şi pepeni roşii îmbujoraţi îşi împărţeau spaţiul cu o pâine de mort enormă, ale cărui oase, perfect lucrate, erau acoperite cu zahăr fin.
– Bine ai venit! Am invitat pe toată lumea la sărbătoare, i‑a spus unul dintre invitaţii la ospăţ.
Era vorba despre o ţeastă din hârtie creponată ce sorbea cu desfătare dintr‑o ceaşcă de ciocolată în care înmuia o felie de pâine de mort. Văzând‑o pe Frida, parcă i‑au ieşit ochii din cap şi dinţii i‑au devenit un ştiulete de porumb zâmbitor. Alături, un Iuda din carton râdea mişcându‑şi mustăţile enorme. Petardele sale îl înconjurau ca o sârmă ghimpată. Şi la colţ, sculptura precolumbiană a unei femei însărcinate ce se fălea cu burta umflată, rostind fraze în limba nahuatl, în timp ce fătul ei se răsucea ca un şoarece înăuntrul unei bucăţi de brânză.
– Şi ce sărbătoriţi? Mai e mult până la Ziua Morţilor, a protestat Frida, observând că nu mai e nici dezbrăcată, nici rănită.
Acum era îmbrăcată cu o fustă lungă de culoarea căpşunii, cu broderii de prost‑gust, care se asortau cu florile de pe bluza ei, croite din ţesături din ţinutul Oaxaca şi ornate cu dantele în stilul indienilor tarahumara. Văzându‑se atât de gătită şi pieptănată cu o coadă împletită complicată, a decis să se alăture banchetului alcătuit din acele personaje neobişnuite, evadate din cel mai nebunesc vis al ei. (Fragment "Cartea secretă a Fridei Kahlo", Copyright Editura Nemira)

O relaţie tumultuoasă cu Diego Rivera

Frida Kahlo  s-a născut pe 6 iulie 1907, deşi ea a susţinut întotdeauna că s-a născut în 7 iulie 1910, pentru că ea voia ca data ei de naştere să coincidă cu data de începere a Revoluţiei Mexicane, astfel încât viaţa ei să fi început odată cu naşterea Mexicului modern… Interdependente, viaţa artistică şi viaţa privată se arată pline de culoare şi dinamism. Identitatea privată a artistei, pusă într-o lumină crudă, e plină de surprize şi de contradicţii. Între relaţia tumultuoasă cu Diego Rivera, relaţia cu Troţki şi cea cu pictoriţa Georgia O’Keefe, erotismul ambiguu şi exuberant al pictoriţei prinde contur.

În 17 septembrie 1925, Frida a avut un accident extrem de grav într-un autobuz, în urma căruia a suferit numeroase fracturi. Deşi a reuşit să se recupereze, durerile o vor însoţi toată viaţa şi îi vor modela arta.  Din cele 140 de lucrări de pictură, 55 sunt autoportrete, cu o simbolistică complexă, legată de suferinţele sale fizice, dar şi de mitologia mexicană. În 1938, artista a avut prima şi singura galerie solo în Statele Unite ale Americii, la galeria Julien Levy. Apoi, la invitaţia lui André Breton, a mers în Franţa în 1939 şi a avut o expoziţie la Paris. Cu această ocazie, Muzeul Luvru a cumpărat una din lucrările expuse, „Cadrul”(„The Frame”) – prima operă de artă realizată de un artist mexican în secolul al XX-lea cumpărată de celebrul muzeu. A fost căsătorită cu pictorul mexican Diego Rivera. Frida Kahlo a murit în 13 iulie 1954, la o săptămână după ce împlinise 47 de ani. Cu câteva zile înainte să se stingă din viaţă, notase în jurnal: „Sper ca plecarea să fie veselă, şi să nu mă întorc niciodată.”