FRAGMENT „Lapte fierbinte”, romanul lui Deborah Levy, în librăriile româneşti

„Lapte fierbinte”, romanul lui Deborah Levy, are drept temă centrală ipohondria şi o relaţie tumultoasă, mamă-fiică. Apărut la editura Litera, în traducerea Adrianei Bădescu, romanul prezintă povestea mai multor generaţii ale unei familii şi a unei veri halucinante, după cum a scris Evening Standard. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din „Lapte fierbinte”, ajuns pe lista scurtă a Man Booker Prize 2016.

Este luna august şi două femei, mamă şi fiică, ajung într-un sat de pe coasta de sud a Spaniei. Rose suferă de o boală ciudată, iar medicii nu ştiu ce să creadă. Fiica ei Sofia a adus-o la o clinică privaăt pentru a găsi un remediu cu ajutorul doctorului Gómez, un medic ale cărui metode şi motive sunt controversate şi îndoielnice. Ameţite de căldură şi de oamenii seducători cu care intră în contact, cele două femei ajung să-şi analizeze, pentru prima dată după ani întregi, viaţa şi legăturile puternice care le-au ţinut împreună atâta timp.

„Un impresionant roman al vieţii interioare, pe care Levy o descrie cu o însufleţire ce aminteşte de Virginia Woolf... Uimitor.”- The Guardian 

-FRAGMENT-

„2015. Almería. Sudul Spaniei. August

Azi mi‑am scăpat laptopul pe pardoseala de beton a unui bar de pe plajă. Îl ţineam la subsuoară şi a alunecat din mapa lui din cauciuc negru (care arată ca un plic), aterizând cu ecranul în jos. Ecranul este spart, dar cel puţin funcţionează încă. Laptopul acela îmi cuprinde viaţa întreagă şi ştie despre mine mai multe decât oricine altcineva.

Deci, ceea ce vreau să spun este că, dacă el e terminat, la fel sunt şi eu.

Ca screen saver am o imagine cu un cer nocturn violet, presărat cu stele şi constelaţii precum Calea Lactee, al cărei nume provine din latinescul lactea. Mama mi‑a spus cu ani în urmă că aşa trebuie să scriu Calea Lactee – γαλαξίας κύκλος – şi că Aristotel obişnuia să privească dâra lăptoasă din Halkidiki, la vreo cincizeci şi cinci de kilometri de actualul Salonic, oraşul în care s‑a născut tata. Cea mai bătrână stea are vârsta de treisprezece miliarde de ani, dar stelele de pe ecranul laptopului meu au numai doi ani şi au fost fabricate în China. Tot acest univers este distrus acum.

Şi nu pot face nimic în privinţa asta. Se pare că există un internet‑café în următorul oraş mai răsărit şi că proprietarul mai remediază uneori mici probleme la computere, dar ar trebui să comande un ecran nou şi va dura o lună până ce‑l va primi. Voi mai fi eu oare aici peste o lună? Nu ştiu. Depinde de mama, care e bolnavă şi care doarme în camera alăturată, sub o plasă de ţânţari. Se va trezi şi va striga „Adu‑mi apă, Sofia“, iar eu îi voi aduce şi va fi, ca de fiecare dată, apa care nu trebuie. Nu mai ştiu bine ce înseamnă de fapt „apă“, dar îi voi aduce ceea ce înţeleg eu prin apă: dintr‑o sticlă care nu a stat la frigider, din ceainicul în care a fost fiartă şi lăsată la răcit. Când mă uit la puzderia de stele de pe ecranul laptopului, de multe ori pierd noţiunea timpului într‑un mod cât se poate de bizar.

E doar unsprezece seara şi aş putea pluti cu faţa în sus pe mare, privind cerul adevărat al nopţii şi Calea Lactee adevărată, dar mi‑e teamă de meduze. Ieri după‑amiază m‑a urzicat una şi mi‑a lăsat o urmă violacee, ca o plesnitură de bici, pe braţul stâng. Am fost nevoită s‑o iau la fugă pe nisipul fierbinte spre punctul sanitar din capătul plajei, ca să capăt puţin unguent de la studentul (bărbos) a cărui treabă este să stea acolo toată ziua şi să‑i trateze pe turiştii urzicaţi. El mi‑a spus că în Spania meduzelor li se spune medusas. Eu ştiam că Meduza era o zeiţă greacă, devenită monstru după ce a fost blestemată, şi că privirea ei puternică îi transforma în stană de piatră pe toţi cei care o priveau în ochi. Şi atunci, de ce fuseseră botezate meduzele după ea? Tânărul mi‑a spus că aveam dreptate, dar bănuia că tentaculele lor semănau cu părul Meduzei, care în picturi e înfăţişată mereu cu o încâlceală de şerpi zvârcolitori în loc de plete.

Văzusem desenul cu Meduza imprimat pe steguleţul galben de avertizare din faţa punctului sanitar. Avea colţi în loc de dinţi şi o sclipire smintită în ochi.

– Când e ridicat steagul cu Meduza, e preferabil să nu intri în apă. Totul depinde însă de tine.

Mi‑a badijonat urzicătura cu un tampon de vată înmuiat în apă de mare încălzită şi mi‑a cerut apoi să completez un formular care arăta ca o petiţie. Era o listă cu toţi oamenii de pe plajă care fuseseră urzicaţi în ziua aceea. Trebuia să‑mi scriu numele, vârsta, ocupaţia şi ţara de origine. Cam multe informaţii la care să te gândeşti când braţul ţi‑e plin de băşici şi te ustură. Studentul mi‑a explicat că era nevoit să‑mi ceară să completez formularul, pentru a putea menţine punctul sanitar deschis în perioada de recesiune din Spania. Dacă turiştii n‑ar avea motive să apeleze la serviciile lui, el ar rămâne fără slujbă, aşa că tânărul era, evident, bucuros de prezenţa meduzelor. Ele îi asigurau pâinea zilnică şi benzina pentru scuter.

Am aruncat o privire pe formular şi am văzut că vârsta turiştilor urzicaţi de meduze varia de la şapte la şaptezeci şi patru de ani şi că majoritatea proveneau din diverse regiuni ale Spaniei, dar câţiva erau din Marea Britanie şi o persoană venise din Trieste. Întotdeauna îmi dorisem să merg la Trieste, fiindcă numele seamănă bine cu tristesse, care mie mi se pare un cuvânt senin, deşi în franceză înseamnă tristeţe. În spaniolă se spune tristeza, care e mai apăsătoare decât tristeţea fran­ţuzească, mai mult un geamăt decât o şoaptă.

Eu nu văzusem nici o meduză în timp ce înotasem, dar studentul mi‑a explicat că tentaculele lor erau foarte lungi, aşa că puteau urzica de la distanţă. Arătătorul îi era lipicios de la unguentul cu care îmi freca braţul. Părea bine informat cu privire la meduze. Care sunt transparente fiindcă trupul lor e apă în proporţie de 95 la sută, aşa că se pot camufla uşor. Şi unul dintre motivele pentru care sunt atât de multe în oceanele lumii este pescuitul excesiv. Foarte important era să
am grijă să nu scarpin băşicile. Era posibil ca în piele să mai fi rămas celule ale meduzei, care prin scărpinare ar elibera şi mai mult venin, dar unguentul lui special le dezactiva. În timp ce vorbea, îi vedeam buzele roz şi moi pulsând ca o meduză în mijlocul bărbii. Apoi mi‑a dat un ciot de creion şi m‑a rugat să completez formularul.

Nume: Sofia Papastergiadis

Vârsta: 25

Ţara de origine: Marea Britanie

Ocupaţia: 

Meduzei nu‑i pasă de ocupaţia mea, aşa că ce rost are s‑o scriu? Este un detaliu sensibil, mai dureros decât urzicătura şi mai problematic decât numele meu de familie, pe care nimeni nu‑l poate rosti sau scrie corect. I‑am spus studentului că am o diplomă în antropologie, dar că deocamdată lucrez într‑o cafenea din vestul Londrei – se numeşte Coffee House, are Wi‑Fi gratuit şi strane recondiţionate. Ne prăjim singuri boabele de cafea şi preparăm trei feluri de espresso de casă… aşa că nu ştiu ce să scriu la „Ocupaţie“.

Studentul s‑a tras de barbă.

– Deci voi, antropologii, studiaţi populaţiile pri­mi­tive?

– Da, dar singura persoană primitivă pe care am studiat‑o vreodată e persoana mea.

Dintr‑odată mi s‑a făcut dor de parcurile umede şi plăcute ale Angliei. Voiam să‑mi întind trupul primitiv pe iarba verde, unde nu existau meduze plutind printre firele fragede. În Almería nu există iarbă verde, decât pe terenurile de golf. Dealurile aride şi prăfoase sunt atât de pârjolite, încât se obişnuia să se filmeze aici westernuri spaghetti – într‑unul dintre ele a jucat chiar şi Clint Eastwood. Cowboy‑ii adevăraţi probabil că aveau mereu buzele crăpate, fiindcă ale mele au început să se cojească de la soare şi trebuie să‑mi dau în fiecare zi cu balsam. Dar poate că ei foloseau grăsime animală. Oare priveau spre cerul nesfârşit, jinduind la mângâieri şi sărutări? Iar micile lor necazuri dispăreau în faţa misterului infinit, aşa cum mi se întâmplă mie uneori când privesc galaxiile de pe ecranul acum spart al laptopului?

Studentul părea să ştie la fel de multe despre antropologie cum ştia despre meduze. Şi voia să‑mi ofere o idee pentru „un domeniu de cercetare original“, cât mai stăteam în Spania.

– Ai văzut structurile din plastic alb care acoperă toate terenurile din Almería?

Chiar văzusem plasticul acela fantomatic, care se întinde până departe în zare, pe câmpuri şi prin văi.

– Sunt sere, mi‑a spus el. Temperatura în interiorul acelor ferme din deşert poate atinge patruzeci şi cinci de grade. Fermierii angajează imigranţi ilegali ca să culeagă roşiile şi ardeii pentru supermarketuri, însă totul e, mai mult sau mai puţin, o sclavie.

Aşa mă gândisem şi eu. Orice lucru acoperit este întotdeauna interesant. Sub ceva acoperit n‑o să găseşti
niciodată pur şi simplu nimic. Când eram mică, obiş­nuiam să‑mi acopăr faţa cu palmele, pentru ca nimeni să nu ştie că eram acolo. Pe urmă am consta­tat că, acoperindu‑mi faţa, deveneam şi mai vizibilă, fiindcă toată lumea era curioasă să afle ce voiam de fapt să ascund.

Studentul s‑a uitat la numele meu de pe formular şi apoi la degetul mare al mâinii lui stângi, pe care începuse să‑l îndoaie, de parcă voia să verifice dacă încheietura era încă funcţională.

– Eşti grecoaică, nu‑i aşa?

Atenţia lui era atât de defocalizată, încât mă destabiliza. Nici un moment nu se uita la mine în mod direct. Am început să recit formula uzuală: tatăl meu e grec, mama e englezoaică, eu m‑am născut în Marea Britanie.

– Grecia e o ţară mai mică decât Spania, dar nu‑şi poate plăti facturile. Visul s‑a sfârşit.

L‑am întrebat dacă se referea la economie, iar el mi‑a spus că da; studia pentru un master la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Granada şi se considera norocos să aibă o slujbă de vară la punctul sanitar de pe plajă. Dacă la Coffee House aveau să se mai facă încă angajări când va absolvi el, va veni la Londra. Nu ştia de ce spusese că visul se sfârşise, fiindcă de fapt nu asta credea. Probabil citise asta pe undeva şi îi rămăsese în minte. Dar nu era asta părerea lui – o frază ca „visul s‑a sfârşit“. În primul rând, cine e cel care visează? Singurul vis public de care‑şi amintea era cel din discursul lui Martin Luther King cu „Am un vis…“, însă fraza cu visul care s‑a sfârşit sugera că ceva începuse cândva, iar acum se încheiase. Şi doar visătorul putea spune că se sfârşise, nimeni n‑o putea face în locul lui.

Pe urmă rosti o frază întreagă în greceşte şi păru surprins când i‑am spus că nu ştiu greceşte. E un motiv permanent de stânjeneală faptul că, deşi mă cheamă Papastergiadis, nu vorbesc limba tatălui meu.

– Mama este englezoaică.

– Da, a replicat el în engleza lui perfectă. Eu n‑am fost decât o dată în Grecia, în Skiathos, dar am reuşit să învăţ câteva fraze.

Parcă mă insulta în treacăt fiindcă nu eram suficient de grecoaică. Tata a părăsit‑o pe mama când eu aveam cinci ani, şi ea, englezoaică fiind, îmi vorbeşte în general în engleză. Dar ce legătură avea asta cu el? La urma urmei, ceea ce trebuia să‑l preocupe era urzicătura meduzei.

– Te‑am văzut în piaţetă cu mama ta.

– Da.

– Are dificultăţi de mers?

– Uneori Rose poate să meargă, alteori nu.

– Pe mama ta o cheamă Rose?

– Da.

– Şi‑i spui pe nume?

– Da.

– Nu‑i zici „mamă“?

– Nu.

Zumzetul micului frigider aflat într‑un colţ al punctului sanitar îmi amintea de ceva mort şi rece, care avea totuşi puls. M‑am întrebat dacă erau sticle cu apă înăuntru. Agua con gas, agua sin gas. Întotdeauna mă gândesc la modalităţile prin care pot face apa mai degrabă potrivită, decât nepotrivită, pentru mama.” (Copyright: Editura Litera)

   Deborah Levy este o romancieră, poetă şi autoare de teatru britanică. A scris şase romane: Beautiful Mutants (1989), Swallowing Geography (1993), The Unloved (1994), Billy & Girl (1996), Înotând spre casă (Swimming Home, 2011), finalist la Premiul Man Booker şi la Jewish Quarterly Wingate Prize, şi Lapte fierbinte (Hot Milk, 2016), finalist la Premiul Man Booker şi la Premiul Goldsmiths. Deborah Levy este, de asemenea, autoarea unui volum de povestiri, Black Vodka (2013), finalist la BBC International Short Story Award şi la Frank O'Connor International Short Story Award. A scris pentru Royal Shakespeare Company şi BBC.