FRAGMENT „Lady Sings the Blues“, autobiografia lui Billie Holiday. „Oamenii simţeau nevoie să riposteze ori de câte ori vedeau un alb însoţit de o negresă“

Billie Holiday şi-a urmat pasiunea în ciuda oricărei încercări

În autobiografia ei, Billie Holiday oferă cititorului o lecţie dură despre sinceritate, pornind de la copilăria cumplită, petrecută la Baltimore (unde făcea comisioane pentru un bordel ca să-i poată asculta pe Louis Armstrong sau Bessie Smith), şi ajungând până pe scenele din Harlem şi în sălile arhipline unde a susţinut spectacole alături de Count Basie Orchestra. „Adevărul” prezintă un fragment din cartea recent publicată de Editura Nemira.

În autobiografia intitulată „Lady Sings the Blues”, artista vorbeşte deschis despre rasismul care a urmărit-o la tot pasul şi despre dependenţa de droguri, care i-a răpit ani buni din viaţă. În episoadele pe care le rememorează, apar cele mai mari staruri ale vremii (Lana Turner, Clark Gable, Coleman Hawkins), dar nu sunt omise nici încercările grele prin care a trecut, cum ar fi închisoarea sau prostituţia. 

Totul într-un stil autentic, frust, care convinge mai ales prin puterea adevărului şi a simplităţii.

-FRAGMENT-

„Când am început să cânt la Café Society, nu mă cunoştea nimeni; doi ani mai târziu am plecat de acolo mare vedetă. Însă, dacă numărai banii puşi la ciorap, nu era nicio diferenţă. Făceam tot şaptezeci şi cinci de dolari pe săptămână. Până şi în Harlem câştigasem mai mult. Da, sigur, aveam nevoie de tot prestigiul şi publicitatea pe care mi le aducea un asemenea loc, însă nu poţi să-ţi plăteşti chiria cu prestigiu. Joe Glaser, impresarul meu, ar fi trebuit să negocieze un onorariu mai mare, numai că nu aşa au mers lucrurile.

Aşadar, atunci când am plecat de la Café Society, am pus piciorul în prag şi i-am cerut să-mi facă rost de 250 de dolari pe săptămână la teatre şi 175 în cluburi. Primul contract a fost cu 175 şi mi l-am găsit singură, într-un local nou din San Fernando Valley. Atunci am fost pentru prima oară în California.

(..)

Mulţi oameni stilaţi şi talentaţi veneau să mă asculte. Îmi plăcea nespus de mult să le cânt, dar, de obicei, nu era nevoie decât de un singur nesuferit alb în public, ca totul să se ducă naibii. La vremea aceea tocmai apăruse „Strange Fruit“ – discul se vindea bine şi mi se cerea cântecul aproape la fiecare spectacol.

Îmi aduc aminte de noaptea când un tânăr alb a venit în local doar ca să mă scoată din sărite. Când am început să cant acea melodie, puştiul s-a apucat să facă scandal, strigând la mine că sunt cioară şi înjurându-i pe toţi cântăreţii negri. După două asemenea scandaluri, eram gata să mă las păgubaşă. Ştiam că, dacă afurisitul de alb se lua de mine şi a treia oară, i-aş fi făcut eu ceva şi aş fi ajuns în vreo puşcărie din San Francisco. N-avem niciun chior şi, dacă plecam atunci, habar n-aveam cum o să ajung acasă, însă tot voiam să renunţ.

Şi chiar atunci în local a intrat Bob Hope. Însoţit de Jerry Colonna şi Judy Garland, Bob Hope s-a apropiat de mine. Dumnezeu să-l aibă în grijă! Niciodată n-am să uit acea clipă.

– Ascultă-mă! mi-a spus el. Treci pe scenă şi cântă! Atât îi trebuie nemernicului ăluia să-ţi zică ceva, că o să mă ocup eu de el!

Am făcut ce mi-a spus, iar el a făcut ce a promis. Şi s-a lăsat cu scandal. Când afurisitul acela a început să mă înjure, eu m-am oprit din cântat, iar Bob Hope a luat cuvântul. A făcut schimb de insulte cu nesimţitul vreme de vreo cinci minute, până când puştiul a obosit şi a plecat, iar eu am continuat să cânt. După ultimul bis, localul răsuna de aplauze, iar Bob Hope mă aştepta la o masă chiar în mijlocul restaurantului, cu o frapieră plină cu sticle de şampanie. Nu-mi place deloc şampania, dar în noaptea aceea am băut. După ce am sorbit de vreo două ori din cupă, m-am uitat în jur şi am văzut că toate oglinzile tremurau, iar candelabrele se legănau.

– Ce bună e! am exclamat eu.

Şi am ridicat cupa ca să închin în cinstea lui Hope. Mi s-a părut mie că e cam palid.

– Să ştii, Bob, i-am spus eu, de obicei nu beau aşa ceva, dar şampania asta e ceva de speriat!

– Auzi, fato, a răspuns el, nu ţi-ai dat seama că tocmai a fost cel mai mare cutremur de prin părţile astea?

Într-o altă seară bestială, la localul din vale, l-am cunoscut pe Orson Wells. Orson era pentru prima oară la Hollywood, la fel ca mine. Mi-a plăcut de el şi lui i-a plăcut de mine, plus că iubea jazzul. Am început să ne vedem des. Când terminam programul la localul din vale, mergeam împreună spre Central Avenue, ghetoul negrilor din Los Angeles. Îl duceam prin toate crâşmele şi barurile de acolo. Eu eram sătulă de ele, că doar prin asemenea locuri crescusem, iar California nu avea nimic nou pentru mine, văzusem tot ce era de văzut. Eu eram sătulă şi plictisită, dar lui îi plăcea la nebunie. Nu exista niciun loc sau persoană care să nu-l intereseze. Voia să vadă absolut tot şi să înţeleagă ce-i motivează pe oameni. Cred că şi datorită acestei curiozităţi a lui era un artist atât de mare.

La vremea aceea, Orson era ocupat până peste cap cu primul lui film, Citizen Kane. Tot timpul ba scria, ba regiza, ba juca. Chiar dacă ieşea să se distreze, mintea părea să i se învârtă întruna, gândindu-se la ce urma să se întâmple la studio, în dimineaţa următoare, începând de la ora şase. Citizen Kane a fost un film extraordinar. Cred că l-am văzut de vreo nouă ori înainte să ajungă în cinematografe. Era un actor aşa de bun, dar nici decorurile şi costumele n-au trecut neobservate.

După ce deja fuseserăm văzuţi împreună de câteva ori, am început să primesc telefoane la hotel de la tot felul de oameni care-mi ziceau că-i distrug cariera lui Orson dacă sunt văzută cu el. Oamenii aceia mă necăjeau rău de tot, spunându-mi că, dacă nu-l las în pace, studioul o să se răzbune pe mine, că n-o să apuc să joc niciodată în niciun film, şi câte şi mai câte.

Primea şi conducerea hotelului telefoane de acest fel de la oameni care încercau să ne facă probleme mie sau lui. O grămadă de nenorociţi îl tot sâcâie pe Orson Wells de atunci încoace, dar asta nu-l afectează. E un alb minunat – poate cel mai bun din câţi albi am cunoscut eu. Şi foarte talentat, dar, mai presus de orice altceva, un om cumsecade.

Nu zic că vremurile s-au schimbat prea mult, însă, în zilele acelea, oamenii simţeau nevoie să riposteze ori de câte ori vedeau un alb însoţit de o negresă. Nu conta că era Marian Anderson cu impresarul ei sau vreo prostituată cu proxenetul ei. Nu conta deloc cât de îndoielnic era cuplul cu pricina, pentru că mereu nesimţiţii ăia se gândeau la un singur lucru. Poate aveau dreptate sau poate nu, dar nici asta nu conta, pentru că nimeni nu ar fi crezut că erau împreună din alt motiv decât sexul.

Din această cauză viaţa e atât de grea. Nu doar pentru mine, ci şi pentru oamenii care îmi sunt dragi. Tot timpul eşti sub presiune. Tot timpul lumea e cu ochii pe tine. Te poţi împotrivi, dar o faci degeaba, că n-ai cum să scapi!” (Copyright: Editura Nemira)

Billie Holiday, cunoscută şi sub numele de Lady Day, a fost dintre cele mai mari nume ale jazzului, alături de Sarah Vaughan şi Ella Fitzgerald. În jurul anului 1932 a fost “descoperită” de către John Hammond la un club ce se numea Monette’s. Primul cântec înregistrat apare un an mai târziu – în 1933 - "My Mother's Son-In-Law". În această perioadă are primele succese ca dansatoare. Pe 23 noiembrie cântă la teatrul Apollo – după care primeşte critici favorabile. Mai târziu va lucra cu alte legende ale jazz-ului - Lester Young, Count Basie, sau Artie Shaw – fiind una din interpretele de culoare ce colaborează cu muzicieni albi. Cu toate acestea – încă era nevoită să intre prin uşa din spate în faţa spectatorilor. În jurul anilor '40 devine dependentă de heroină – ea recunoscând că fumează marijuana încă de la 13 ani.

Impactul ei asupra altor artişti nu poate să nu fie luat în considerare. Chiar şi după ce a murit, Billie Holiday a influenţat cântăreţe ca Janis Joplin sau Nina Simone. În anul 1972, Diana Ross a interpretat-o în filmul Lady Sings the Blue, realizat după autobiografia ei.