FOTO VIDEO Alexandru Armă, istoric militar: „Aviaţia e o armă în care noi am excelat în Al Doilea Război Mondial. E ideal să ataci de sus, cu soarele în spate“
0Istoricul Alexandru Armă caută, cu înfăcărare de jurnalist, dar cu rigoare academică, poveştile şi luptele cavalerilor aerului din România aflată în Primul şi Al Doilea Război Mondial. Cea mai recentă carte a sa, „Rănile unui oraş, Bucureşti bombardat. 4 aprilie – 26 august 1944“, publicată la editura Vremea, arată însă şi partea urâtă a acestor istorii. Vă spunem acum tot ce-nseamnă asta.
Când Alexandru Armă primeşte telefon cu privire la un „pachet nou“ de „avioane“, ştie că are de făcut o tranzacţie importantă cu persoana care-l aprovizionează. Alteori, se trezeşte de dimineaţă şi merge singur între oameni, poate găseşte ceva de cumpărat la faţa locului. E uşor adictivă activitatea asta şi, fireşte, implică destul de multe riscuri. Totul se face la vedere, iar cetăţenii de rând, ageamii, nu trebuie să ştie ce se întâmpă lângă ei şi nici cât de întinsă e caracatiţa asta. Ca să nu mai spunem: de mult ori, sunt implicaţi şi oamenii care adună şi sortează gunoiul! E o adevărată reţea. E vorba de piaţa de fotografie veche şi alte obiecte de odinioară, iar istoricul Alexandru Armă e undeva, sus, în ierarhia cumpărătorilor, a „stocatorilor“. Fotografiile vechi sunt miza principală. Alexandru Armă are o colecţie superbă. Câteva obiecte din această colecţie vor fi expuse în volumul „Rănile unui oraş, Bucureşti bombardat. 4 aprilie – 26 august 1944“, publicat la editura Vremea. Să vedeţi atunci!
„Weekend Adevărul“: Dumneavoastră, domnule Armă, sunteţi un specialist în istoria aviaţiei române. Cine este interesat de aceste lucruri?
Alexandru Armă: Există un public discret, dar foarte pasionat. De pildă, cei care fac sau au făcut machetism sau aeromodelism. Fenomenul căpătase amploare înainte de Revoluţie, se făceau cercuri la Palatul Copiilor, era frumos. Ei bine, mulţi au rămas cu această pasiune. Aceştia savurează orice apare nou în domeniu şi sunt buni cunoscători ai istoriei şi tehnicii militare. Construiesc machete de avioane, pe care încearcă să le facă să arate cât mai aproape de realitate, caută informaţii, se documentează, iar mulţi dintre ei devin experţi. Cu toate că nu e un public numeros, este unul fidel. Din păcate, tinerii nu mai sunt atât de interesaţi, sunt tentaţi de alte lucruri.
Dar de ce este văzută aviaţia drept o armă de elită?
Aviatorul a fost considerat mereu un cavaler. O luptă dintre doi aviatori era văzută ca un turnir. Piloţii aveau nu cod etic aparte: miza lor era să doboare aparatul, nu omul. Nu poţi mitralia un aviator în paraşută! În plus, foarte mulţi piloţi proveneau din familii de aristocraţi. Arma aviaţiei a adunat elita, iar duelurile între cavaleri s-au transpus în dueluri pe cerul Europei.
Generalul german Hans Speidel, ajuns comandant al forţelor terestre NATO în Europa Centrală, întrebat după război de un cunoscut ziarist american care au fost cei mai buni aliaţi pe care i-a avut dintre finlandezi, unguri şi croaţi, acesta a răspuns: «Nici unul dintre aceştia. Românii. Daţi-le comandanţi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune».
Foto: Piloţi alergând către avioanele lor în timpul unei alarme pe aerodromul Pipera
Cum s-au comportat aviatorii români în război?
Aviaţia e o armă în care noi am excelat în Al Doilea Război Mondial. Evoluţia aceastei arme s-a datorat în primul rând doctrinei germane, pe care noi am adoptat-o odată cu venirea Misiunii Militare Germane în România, în toamna anului 1940, după venirea la putere a lui Ion Antonescu. Până la abdicarea regelui Carol al II-lea, aviaţia militară română era organizată după doctrina franceză. De pildă, formaţia de bază la francezi era formată din trei avioane. Nemţii ne-au solicitat schimbarea tacticii de luptă, folosind regulamentele lor. Succesele obţinute de aviaţia germană pe Frontul de Vest în anii '39-'40, îndreptăţeau pe bună dreptate tactica superioară a germanilor. Formaţia de bază folosită de aviaţia germană era alcătuită din două avioane, care formau o celulă. Această formaţie era practic elementul cel mai mic cu care se pleca în misiune, fiind indivizabilă în timpul luptei. Şeful celulei angaja lupta, iar coechipierul se asigura că nimeni nu-l atacă din spate. Două celule formau o patrulă, care era foarte mobilă în luptă. Trei patrule formau o escdarilă, iar trei escadrile formau un grup aerian. Tactica nemţilor, din acest punct de vedere, a fost excelentă în logica vremurilor. Pe lângă tactică, nemţii ne-au livrat şi tehnică militară, iar mulţi dintre aviatorii români au zburat pe avioane germane cu care au îndeplinit un număr impresionant de misiuni atât pe frontul de est, cât şi pe cel de vest. Încă un argument: piloţii români s-au luptat cu aviaţia sovietică, cu cea americană, britanică şi la sfârşitul războiului, cu cea germană. Dacă americanii aveau aşa-numitele ‚,tour of duty”, după care piloţii lor erau „rulaţi“ într-un anumit număr misiuni şi apoi trimişi acasă, românii n-au avut termen de expirare. Care-avea zile şi supravieţuia rămânea să lupte până la finalul războiului. Sunt piloţi care au luptat din '41 până în '45! Exista o uzură psihică căreia românii au fost obligaţi să-i reziste.
Foto: Un bombardier B-24 Liberator, din flota aviatică americană
Şi militarii de la sol?
Există destule mărturii că arată că soldatul român a luptat foarte bine. Generalul german Hans Speidel, ajuns comandant al forţelor terestre NATO în Europa Centrală, întrebat după război de un cunoscut ziarist american care au fost cei mai buni aliaţi pe care i-a avut dintre finlandezi, unguri şi croaţi, acesta a răspuns: „Nici unul dintre aceştia. Românii. Daţi-le comandanţi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune“. Aşadar, problema era la nivelul forurilor conducătoare. În plus, pedepsele corporale şi faptul că ofiţerimea mânca mult mai bine faţă de restul trupei au provocat o oarecare ruptură între soldaţi şi ofiţeri. Nu trebuie generalizat, există însă şi multe mărturii care arată, de pildă, ofiţeri care s-au dovedit buni comandanţi, fiind respectaţi şi iubiţi de soldaţi. Cu o dotare, instrucţie şi comandanţi buni, Armata Română ar fi fost o forţă redutabilă atât în Primul, cât şi în Al Doilea Război Mondial.
Ce calităţi trebuia să aibă un aviator ca să fie un bun pilot de vânătoare?
Pe lângă faptul că trebuia să stăpânească arta pilotajului, trebuia să aibă orientare în spaţiu, anticipare, reflexe, să fie un bun trăgător şi, foarte important, să-şi cunoască bine aparatul de zbor. Piloţii germani considerau că pentru a doborî un avion inamic trebuie să te apropii cât mai mult de el înainte de a deschide focul, şi aşa puteai să fii sigur că-l dobori, chiar cu un consum mic de muniţie. În luptele aeriene, elementul surpriză este esenţial, iar cel care îl observă primul pe adversar are un avantaj enorm. Să ataci de sus, având soarele în spate, era poziţia ideală! Iar în funcţie de temperamentul fiecărui pilot, acesta trebuia să ştie când să atace sau se retragă, şi ce evoluţii aeriene este capabil să execute. Un exemplu de pilot excepţional care întrunea toate aceste calităţi este asul aviaţiei române, Bâzu Cantacuzino. Acest lucru l-am aflat chiar de la generalul (r.) Ion Dobran, care a luptat alături el în Grupul 9 Vânătoare. Însă tot de la acesta am aflat că era şi foarte greu să zbori alături de Bâzu, Dobran fiindu-i coechipier în multe misiuni, întrucât acesta zbura ca un fluture, cu multe evoluţii aeriene.
Foto: Bâzu Cantacuzino, la bordul avionului Sweet Clara
Ce-l făcea atât de bun? Au fost şi alţii?
Bâzu Cantacuzino e un caz special. Era un sportiv desăvârşit şi a fost bun în tot ceea ce a făcut. A practicat tenis, hochei, bob, ciclism, motociclism, automobilism, acrobaţie aeriană – în toate a excelat. În schimb, Alexandru Şerbănescu, al doilea as al Aviaţiei Române, a fost un militar de carieră. Au mai fost şi alţi aşi ca Ioan Milu, Tudor Greceanu, Ion Dicesare, Dan Vizanty, Vasile Gavriliu, Tiberiu Vinca, etc. Am avut piloţi excepţionali. Uite un exemplu: noi suntem singura ţară, în afară de Germania, care a operat pe avionul Henschel 129, un bimotor de asalt din Al Doilea Război Mondial. Iniţial, nemţii au vrut să-l dea ungurilor, însă, după câteva zboruri de antrenament, din cauza faptului că era un avion greu de pilotat, unul din piloţii maghiari şi-a pierdut viaţa, aşa că instructorii germani n-au fost mulţumiţi de calităţile acestora şi programul a fost abandonat. Avioanele de asalt care trebuiau să intre în dotarea aviaţiei maghiare au fost trimise piloţilor români. Ei bine, românii au devenit aşi pe acest avion. Grupul 8 de Asalt, unitate de elită a aviaţiei române, a luptat din toamna anului ’43 până la finalul războiului. Am avut şi noi avionul de vânătoare IAR-80/81 care a fost un produs al Uzinele IAR de la Braşov. La începutul războiului era un avion bun, ulterior însă calităţile sale tehnice au fost depăşite. În anul 1944, când aviaţia română a trebuit să lupte împotriva americaniilor a fost o dramă pentru piloţii românii care au luptat pe acest avion. Ziua de 21 aprilie ’44, prima confruntare între IAR-urile noastre şi Mustangul americanilor, a fost cea mai neagră zi a aviaţiei române de vânătoare – am pierdut 11 piloţi într-o singură zi!
Foto: Piloţi din Grupul 6 Vânătoare, pe aerodromul Popeşti-Leordeni
Cea mai mare tragedie a Bucureştiului din secolul XX
„Rănile unui oraş, Bucureşti bombardat. 4 aprilie – 26 august 1944“ e cea mai recentă carte a dumneavoastră, pulicată la editura Vremea. Găsesc aici o colecţie de fotografii inedite cu Bucureştiul sub bombardamente. Te pot afecta emoţional, cum se spune la televizor...
Sunt, într-adevăr, fotografii cu impact puternic. Cercetetând bombardamentele din Primul şi din Al Doilea Război Mondial de aproape 15 ani, am adunat foarte multe fotografii din perioada aceea. Pentru carte, însă, am făcut o selecţie foarte riguroasă. Aici sunt sunt fotografii de la bombardamentele din 4, 15, 21, 24 aprilie ’44, din 7 mai ’44, din 28 iunie şi 3 iulie. Ultimul bombardament al Aliaţilor a fost din noaptea de 9 spre 10 august. Atunci englezii au bombardat la Ploieşti, dar câteva bombardiere au atacat şi Bucureştiul. Apoi au fost bombardamentele germane dintre 24 şi 26 august. Nemţii au lovit cu precădere centrul oraşului: Calea Victoriei, Ateneul, Palatul Regal, Fundaţia Carol (n.r. – actuala Bibliotecă Universitară), Palatul Telefoanelor, Teatrul Naţional, blocul ,,Dragomir Niculescu”, Adriatica şi multe alte clădiri. Au măturat tot. Pe lângă fotografiile din colecţiile particulare, am adunat fotografii de la Serviciul Istoric al Armatei – Arhivele Militare şi de la Arhivele Naţionale ale României. Multe documente legate de bombardamente am găsit la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care arată cum au reacţionat autorităţile după fiecare atac aerian (bombe neexplodate, străzi afectate, gazele şi apa întrerupte). Sunt şi unele amănunte interesante: de exemplu, după 4 aprilie 1944, fiind înregistrate foarte multe victime, cererea de sicrie crescuse foarte mult, iar afaceriştii ridicau preţurile şi făceau speculă. La fel, pentru că exploziile au distrus festrele multor clădiri, crescuse şi preţul geamurilor. Aşa că autorităţile îndemnau populaţia să-şi pună cartoane în loc de sticlă. E o muncă de detectiv. Pe lângă documente, am şi multe fotografii pe care le-am colecţionat eu de-a lungul timpului.
Foarte multe albume şi poze sunt aruncate la gunoi, pentru că mulţi nu le cunosc valoarea. Le găsesc în pod şi le-aruncă. Ei bine, cei care caută în gunoi, cu timpul, şi-au dat seama că sunt valoroase, aşa că le strâng şi le vând mai departe.
De unde?
Ai să râzi, se găsesc în special la târgurile de vechituri. Dar trebuie să te trezeşti devreme, să fii la târg înainte de a se crăpa de ziuă. Cauţi şi iar cauţi. Foarte multe albume şi poze sunt aruncate la gunoi, pentru că mulţi nu le cunosc valoarea. Le găsesc în pod şi le-aruncă. Ei bine, cei care caută în gunoi, cu timpul, şi-au dat seama că sunt valoroase, aşa că le strâng şi le vând mai departe. Sunt câţiva oameni care mă sună şi-mi spun: „Am găsit fotografii cu avioane, sunt vechi, te interesează?“. Aşa s-au salvat multe lucruri cu valoare istorică. Eu am recuperat informaţii şi de la personalităţi importante ale vremii. Aşa, din gunoi. În plus, există o adevărată reţea a celor pasionaţi de fotografiile vechi şi, în general, de obiecte de odinioară. Brevete de decoraţii, insigne şi alte însemne militare sunt foarte căutate de cei pasionaţi. E o piaţă.
Foto: O clădire de pe Calea Grivitei, după bombardamentul din 4 aprilie 1944
Aţi cunoscut piloţi veterani. Ce v-au povestit?
Am avut şansa să-i cunosc personal pe câţiva dintre eroii celui de-Al Doilea Război. De pildă, domnul profesor Dinu Giurescu m-a pus în legătură cu Ioan Grigore, fost ziarist la ziarul „Universul“ în perioada interbelică, la rubrica „Fapt divers“. El mi-a povestit despre lumea subterană a Capitalei în perioda interbelică, lupte între bande rivale, scandaluri, asasinate, drame amoroase. Ioan Grigore vorbea mult despre mirajul aviaţiei, care l-a prins şi pe el. S-a înscris şi a făcut cursuri de pilotaj, iar în ’41, a ajuns pilot de bombardier la Grupul 5 Bombardament, unde a zburat pe bimotorul Heinkel 111. El mi-a explicat cu umor distincţia dintre piloţii de vânătoare şi cei de bombardiere. Primii erau văzuţi ca nişte motociclişti, aveau o aură de eroi, iar celor de la bombardament li se spunea „camionagii“.
Foto: Manifest aruncat de aviaţia anglo-americană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
Povestiţi-mi despre Ion Dobran!
Lucrasem cu domnul Dan Dimăncescu şi cu fiul său, tânărul regizor Nicholas Dimăncescu, pentru filmul „Cota 789: Ultima redută“. Ca o paranteză, la luptele de la Coşna (Cota 789) din 1917, a participat şi viitorul felmareşal din Al Doilea Război Mondial, Erwin Rommel, atunci un tânăr locotenent, care a consemnat în jurnal său multe pagini despre această bătălie. Am fost acolo şi am filmat. Locul e lângă Târgu Ogna şi încă se văd tranşeele, iar numeroasele cartuşe pe care le-am găsit amintesc de acele lupte. Acolo a luptat şi Dimitrie Dimăncescu, tatăl lui Dan Dimăncescu. După acest proiect, i-am propus apoi să facem un alt film, de data aceasta despre Al Doilea Război Mondial. Aşa a apărut filmul documentar „Cavalerii cerului. Război deasupra României“. Eu cunoşteam amănunte despre o luptă aeriană petrecută pe 6 iunie 1944 între locotenetul av. Ion Dobran şi un pilot american, Barrie Davies. Acesta a fost doborât de Dobran, dar victoria românului a fost confirmată mult mai târziu, întrucât pilotul nostru n-a fost sigur că a doborât avionul americanului. Ambii au supravieţuit războiului. Aşa că, împreună cu domnul Dan Dimăncescu, am luat legătura cu cei doi veterani care erau încă în viaţă, şi le-am propus să se întâlnească faţă în faţă, după 60 de ani. Filmul „Cavalerii cerului“ e centrat pe întâlnirea dintre cei doi, de la Muzeul Aviaţiei. Am intrat în contact şi cu alţi veterani americani. Am aflat că mai trăieşte şi un pilot de bombardier care a fost doborât pe 4 aprilie, locotenentul John McCormick. A căzut lângă Alexandria, în comuna Ţigăneşti. Acesta a ţinut şi un jurnal, nepublicat, unde povesteşte foarte bine cum a fost doborât şi dă multe amănunte despre viaţa în prizonierat, în România. De exemplu, prizonierii americanii care erau ţinuţi în Bucureşti, erau terorizaţi de bombardamentele camarazilor lor asupra Capitalei. Toate aceste detalii sunt consemnate în jurnalul lui.
Constantin Bălăceanu-Stolnici a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, că piloţii americani erau adulaţi de români.
În parte este adevărat. John McCormick îşi amintea că, după ce a fost doborât, primul lucru pe care
l-au întrebat românii care l-au prins a fost ce naţionalitate are. Când le-a spus că e american, l-au luat în braţe şi i-au zis ,,prietene”. Omul a rămas şocat! Într-adevăr, românii aveau simpatii faţă de Aliaţi.
Totuşi, România a declarat război SUA.
Într-adevăr, România a declarat război Statelor Unite pe 12 decembrie 1941, la insistenţele Germaniei şi Italiei, care au sugerat ţării noastre să le urmeze exemplul – acestea declaraseră război SUA cu o zi înainte – în baza prevederilor Pactului Tripartit. Americanii au notificat oficial răspunsul abia după jumătate de an, la 6 iunie 1942, iar câteva zile mai târziu, pe 12 iunie, a avut loc primul raid al aviaţiei americane în Europa, având ca obiect Ploieştiul. A urmat apoi atacul de la 1 august '43, care a fost a fost, totuşi, un fiasco pentru ei, fiind unul din cele mai costisitoare raiduri pe care l-a executat aviaţia americană în cel de-Al Doilea Război Mondial, fapt pentru care Congresul American a acordat nu mai puţin de cinci medalii de onoare.
Foto: Calea şi Piaţa Victoriei, după bombardamentul din 28 iunie 1944
Ce li s-a întâmplat?
La 1 august '43, americanii au vrut să dea o lovitură fatală industriei petroliere româneşti. După ce au cucerit Africa de Nord, au organizat o bază aeriană la Benghazi. De acolo, au plănuit un raid în urma căruia ar fi trebuit să distrugă rafinăriile de la Ploieşti. Dintr-o singură lovitură. Au trimis cinci grupuri de bombardament, însă lucrul inedit a fost că s-a luat decizia să bombardeze la joasă înălţime, la câteva sute de metri de pământ. Mizau pe elementul surpriză: că n-o să fie detectaţi de radare şi, venind de la joasă înălţime, cu mare viteză, credeau că apărarea româno-germană o să fie năucită. A ieşit un fiasco. Au pierdut multe avioane – numai pe teritoriul României au căzut 36. Au fost doborâte atât de antiaerienă, cât şi de aviaţia de vânătoare, o parte au căzut pe drumul de întoarcere, în Bulgaria, în Mediterană, iar altele au aterizat forţat în Turcia, Cipru sau Malta. În România au fost capturaţi, după acest raid, 110 prizonieri americani, fiind internaţi la Timişul de Jos, într-un lagăr special. Acest raid a fost primul avertisment. Drept urmare, la Ploieşti s-au adus mult mai multe tunuri antiaeriene, zona devenind o adevarată fortăreaţă. În '44, se spunea că era cel mai bine apărat oraş din Europa după Berlin şi Viena. Când auzeau că trebuie să zboare la Ploieşti, aviatorii americani se îngrozeau! Dar nimeni nu se aştepta să bombardeze Capitala. Bombardamentul din 4 aprilie '44 a fost un şoc! E cea mai mare tragedie a Bucureştiului din secolul XX. La 4 aprilie au fost mai multe victime decât în cutremurul din '77 – în jur de 2.900 de morţi şi tot atâţia răniţi. Nimeni nu se aştepta.
Se pare că au existat informaţii despre un eventual atac...
E adevărat că a existat un schimb de telegrame: comandantul forţelor aliate din Mediterană Orientală, generalul britanic Maitland Wilson, i-a trimis o telegramă ultimativă mareşalului Antonescu, încercând să determine ieşirea României din alianţa cu Germania. Mareşalul a răspuns câteva zile mai tâziu, explicând nu poate să înceteze lupta acum şi să capituleze, că e datoria lui de soldat mai ales când ruşii sunt la graniţă. Atunci a fost dat ordinul de începere a bombardamentelor strategice, iar primul oraş ales a fost Bucureştiul. Raidul fusese programat câteva zile mai devreme, dar vremea a fost nefavorabilă. Mai mult, pe 4 aprilie – lucru care a amplificat tragedia –, au avut loc exerciţii de prealarmă, anunţate în presă. Când s-a dat alarma reală, lumea n-a mai conştientizat, crezând că-i un alt exerciţiu, şi mulţi n-au mai intrat în adăposturi. În plus, în acel moment, la Gara de Nord, în triaj, se aflau trenurile cu refugiaţi din Moldova.
Foto: Bucureştiul fotografiat dintr-un bombardier american în timpul atacului din 7 mai 1944
Putea fi evitată această tragedie? Ce s-a întâmplat la 23 august 1944?
Mareşalul Antonescu a vrut ca ruptura să fie amiabilă, se pare că aştepta momentul potrivit, crezând că poate negocia cu nemţii. La 23 august 1944 după ce mareşalul a fost arestat la Palat, nemţii n-au acceptat noua situaţie creată. Deşi partea română a încercat o înţelegere bilaterală, situaţia s-a pericipitat după ce şeful Misiunii Militare Aeronautice germane, generalul Gerstenberg, a contactat imediat Berlinul lasând să se înţeleagă că este vorba de o ,,lovitură de stat” pusă la cale de câţiva ofiţeri şi politicieni din opoziţie, care au avut acceptul Regelui Mihai. Gerstenberg a fost cel care a propus înăbuşirea puciului prin intervenţia trupelor germane aflate la Bucureşti şi Ploieşti, şi a recomandat bombardarea Capitalei. Pe 24 august dimineaţa au început bombardamentele, iar trupele germane au încercat să cucerească Bucureştiul. După câteva zile de lupte înverşunate armata română a reuşit să depresurizeze Capitala, iar trupele germane învinse s-au retras către Valea Prahovei. Bătălia pentru Bucureşti a fost câştigată numai prin intervenţia trupelor române, înainte ca primele unităţi ale Armatei Sovietice să intre în Capitală, pe 30 august 1944.