Firescul lui Gabriel García Márquez

Volumul „N-am venit să ţin un discurs“ al scriitorului sudamerican distins cu Premiul Nobel pentru Literatură, intră în librării la începutul săptămânii viitoare. „N-am venit să ţin un discurs“ reuneşte 22 de texte rare, destinate a fi citite public, printre care cel rostit de Gabriel García Márquez la primirea Nobelului, dar şi un text inedit de la absolvirea liceului.

Citind aceste discursuri, mărturisea Gabriel García Márquez, „redescopăr cum m-am schimbat şi am evoluat ca scriitor". În vârstă de 83 de ani, părintele realismului magic se dezvăluie în toată sensibilitatea sa omenească în colecţia de texte publicate de Editura Rao, în traducerea Tudorei Şandru-Mehedinţi. Tematica trădează mai ales obsesiile literare ale lui García Márquez; selecţia variază între „piese" cu o stilistică vulcanică şi texte minimaliste - dar deloc simpliste -, precum cel rostit la absolvirea liceului, în faţa colegilor de clasă.

„Academia datoriei" este titlul acestui tânăr discurs din 1944, când García Márquez avea 17 ani. „Ce v-aş putea spune despre prietenie?", începe  Márquez. „Aş fi putut umple câteva pagini cu anecdote şi vorbe înţelepte care, la urma urmelor, nu m-ar fi ajutat să-mi ating ţelul urmărit. Analizaţi-vă fiecare propriile sentimente, cercetaţi unul câte unul motivele pentru care simţiţi o preferinţă nedezminţită pentru fiinţa căreia i-aţi mărturisit toate intimităţile voastre şi atunci veţi putea desluşi raţiunea acestei festivităţi".

„Un seamăn al nostru"

Tudora Şandru-Mehedinţi, care a tradus nouă dintre cărţile lui Gabriel García Márquez, printre care „Toamna patriarhului" şi primul volum al memoriilor scriitorului, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa", spune că  volumul „N-am venit să ţin un discurs" reprezintă „o desăvârşită simbioză între scriitor şi om".

Sunt, însă, „nenumărate ipostazele în care García Márquez apare nu doar ca un creator celebru, ca maestru admirat, ca ziarist prin vocaţie sau ca intelectual implicat în problemele majore ale epocii sale, ci ca un seamăn al nostru, cu trăiri, sentimente, porniri omeneşti", adaugă Şandru-Mehedinţi. „M-aş referi exemplificativ la minunata evocare a lui Julio Cortázar, inspirat intitulată «Argentinianul care s-a făcut îndrăgit de toată lumea», oglindă a celor mai frumoase şi nobile sentimente pe care le poate nutri orice fiinţă omenească - prietenia caldă, înţelegerea profundă şi afecţiunea emoţionantă".

„Cum am început să scriu"

Caracas (Venezuela), 3 mai 1970

Fragment în avanpremieră

„Înainte de orice, scuzaţi-mă că vorbesc aşezat, dar adevărul e că, dacă mă ridic, risc să cad din picioare de frică. Cu adevărat. Am crezut întotdeauna că-mi voi trăi cele mai teribile  cinci minute din viaţă într-un avion, în prezenţa a douăzeci sau treizeci de persoane, şi nu în prezenţa a două sute de prieteni ca acum. Din fericire, ceea ce mi se întâmplă în acest moment îmi îngăduie să mă apuc să vorbesc despre literatura mea, fiindcă tocmai mi-a trecut prin cap că am început să scriu tot aşa cum m-am urcat pe această estradă: forţat. Vă mărturisesc că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să nu particip la această reuniune; am încercat să mă îmbolnăvesc, să mă procopsesc cu o pneumonie, m-am dus la frizer cu speranţa să-mi taie gâtul şi, în cele din urmă, mi s-a năzărit să vin fără haină şi fără cravată, ca să nu mi se dea voie să intru la o adunare atât de selectă ca aceasta, dar am uitat că mă aflu în Venezuela, unde poţi merge pretutindeni în cămaşă. Rezultatul: iată-mă aici, neştiind de unde să încep. Însă vă pot povesti, de pildă, cum am început să scriu.

Nu-mi trecuse niciodată prin cap că aş putea ajunge scriitor, însă, pe vremea studenţiei mele, Eduardo Zalamea Borda, directorul suplimentului literar al ziarului El Espectador din Bogotá, a publicat o notă în care spunea că noile generaţii de scriitori nu ofereau nimic, că nu se vedea pe nicăieri vreun nou povestitor sau vreun nou romancier. Şi conchidea afirmând că lui i se reproşa că nu publica în ziar decât semnături foarte cunoscute ale scriitorilor consacraţi, şi deloc ale tinerilor, când adevărul este - a declarat - că nu există tineri care să scrie. M-a năpădit atunci un sentiment de solidaritate cu colegii mei de generaţie şi m-am hotărât să scriu o povestire numai pentru a-i închide gura lui Eduardo Zalamea Borda, care îmi era prieten bun sau cel puţin după aceea a ajuns să-mi fie prieten bun. M-am apucat şi am scris povestirea, şi am trimis-o la El Espectador. M-a cuprins din nou frica duminica următoare, când am deschis ziarul şi am dat peste povestirea mea pe toată pagina, cu o notă unde Eduardo Zalamea Borda recunoştea că se înşelase, pentru că evident «cu această povestire se năştea geniul literaturii columbiene» sau ceva în genul ăsta. Atunci m-am îmbolnăvit cu adevărat şi mi-am zis: «În ce încurcătură m-am băgat! Şi ce-o să fac eu acum ca să nu-l pun într-o lumină proastă pe Eduardo Zalamea Borda?» Să scriu mai departe, acesta era răspunsul."

Info:

„N-am venit să ţin un discurs", de Gabriel García Márquez
Traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi
Editura Rao, 192 pagini, 34,99 lei