FILMELE DIN ORAS

Sa radem in Ziua Recunostintei Inca un titlu gasit de distribuitorii nostri in speranta cresterii cotei comerciale trage, de fapt, filmul in jos. Cina cu bucluc pentru Pieces of April vrea sa trimita

Sa radem in Ziua Recunostintei
Inca un titlu gasit de distribuitorii nostri in speranta cresterii cotei comerciale trage, de fapt, filmul in jos. Cina cu bucluc pentru Pieces of April vrea sa trimita gandul, in primul rand, catre ceea ce se banuieste ca i-ar fi mai drag spectatorului nostru sa vada, incurcaturi hazoase, ite care se tot innoada in deplina siguranta ca, pana la urma, cineva le va da de cap. O boare de drama adie, insa, peste filmul lui Peter Hedges, inregistrat drept comedie in actul de nastere, dar deturnat constant, cu dibacia si sensibilitatea celui care intoarce mecanismul unui ceas fragil. Inventivi, unii numesc acest gen "dramedy", pentru a nu se mai impiedica in explicarea unor nuante. Doua povestiri, prima cu aparenta de road-movie, a doua de "film de camera" inainteaza una catre alta, dar totul pare sa le puna bete in roate. O fiica, oaia neagra a familiei, vrea sa-si apropie in primul rand mama, vadit nemultumita de traiectoria fetei care a ales sa traiasca de capul ei, cu un iubit negru, departe de casa, intr-un cartier marginas al New York-ului. Sarbatoarea de Thanksgiving a fost aleasa drept zi a impacarii acceptate cu chiu, cu vai de o mama dupa toate semnele prea capricioasa, rasfatata, cand excesiv de exuberanta, cand cazuta in mutenie. Vor trece minute bune pana sa aflam drama femeii bolnave de cancer si asta doar asa, in treacat, prin intermediul unei fotografii dintr-un album de familie, preferata ei, o imagine a trupului mutilat, dupa operatie. Tot filmul are aerul ca nu vrea sa ne comunice decat fleacuri despre oameni aflati la drum, cand despre un tata indurator, cand despre o bunica un fel de turta dulce invechita, sau despre nepotii ei, mici observatori ai unei familii careia ii cunosc secretele, dar toate acestea sunt maruntisurile din care este facuta viata insasi. Putin le lipseste sa nu se transforme in catastrofe. Se inainteaza dintr-o amenintare cu dezastrul in alta, pe ambele linii. In apartamentul fiicei s-a stricat soba de gatit, curcanul traditional va fi plimbat pe la toate usile, in cautarea unui vecin dispus sa-si ofere cuptorul pentru rumenirea cuvenita, prilej de a cunoaste o tipologie fixata fara ezitare, in numai cateva tuse. In masina care transporta neamul, mama pare ca nu stie ce sa mai faca pentru a sabota intalnirea. Chiar ii este sau se mai si preface ca i-ar fi rau? Sfaturile ei, prin care indica celor din jur cum sa evite mancarea, o data ce vor fi asezati la masa festiva, sunt de toata frumusetea, dar nimeni nu o priveste crucis, toti participa la acest joc al ocrotirii unor mofturi nevinovate, in ultima instanta, poate ultimele. Dincolo de ele, vedem fiinta pentru care o dimineata este de ajuns sa fie frumoasa, doar atat. Trecerea ei in amintire nu cere mai mult. Patricia Clarkson (foto) are vulnerabilitatea enigmatica a unei Geraldine Page care isi ingaduie si malitia. Distribuirea ei, ca si a celorlalti, a lui Oliver Platt, dar si a altor actori fara statut de star, spune multe despre puterile filmului independent de a construi un alt tip de comedie americana, scuturata de retetele aruncate fara incetare in moara marilor studiouri, cu o imagine nelustruita, ce poarta cu o anumita mandrie asperitatea digitalului. De ce o fi asteptat scriitorul si scenaristul Peter Hedges atatia ani pana sa treaca la regie, nu stim. In 1993 Lasse Hallstrom ii ecraniza romanul What's Eating Gilbert Grape (Ce-l roade pe Gilbert Grape, cu Johnny Depp). Poate l-a atras mai mult teatrul, poate i-a trebuit curaj pana sa se arunce in arena. Oricum, trebuie sa se tina seama de recomandarea revistei Variety: sa nu-l scapam din ochi.