EXCLUSIV Nobel pentru un scriitor interzis de nazişti

Elias Canetti (1905-1994) a primit Nobelul literar pentru romanul „Orbirea“, publicat în 1935 şi interzis de regimul nazist. Scriitorul a fost recompensat pentru literatura sa, „caracterizată printr-o perspectivă extrem de cuprinzătoare, printr-o bogăţie de idei şi printr-o remarcabilă forţă artistică“.

Elias Canetti s-a născut în Ruse, micul port la Dunăre din nordul Bulgariei, într-o familie de origine sefardă, în care se vorbea ladino, un străvechi dialect spaniol. Micul Elias vorbea fluent ladino, bulgară şi, mai târziu, engleză, familia sa stabilindu-se în Manchester pe când Canetti avea şase ani. După moartea subită a tatălui, survenită un an mai târziu, în 1912, mama, Mathilde Arditti, descendentă a unei familii istorice de origine sefardă din Bulgaria, şi-a dus cei trei fii să locuiască la Viena.

Nobel pentru poetul forţelor primordiale

Nobel pentru examinatorul culturii idiş

Memoriile lui Casanova, la 7 milioane de euro

Nobel pentru un analist al prezentului

Acolo, tânărul Elias avea să înveţe germana, limba în care şi-a scris ulterior întreaga operă. În timpul Primului Război Mondial, Canetti a locuit în Zürich, unde a urmat Liceul de Chimie. Cu toate acestea, principalele sale preocupări au rămas întotdeauna literatura şi filosofia. Canetti nutrea vederi de stânga, iar în1927 şi participa la revolta de pe străzile din capitala Austriei în luna iulie a acelui an.

Forme ale nebuniei

În timpul unei vizite în Berlin, în 1928, Canetti i-a cunoscut pe Bertolt Brecht şi pe Isaac Babel în timp ce frecventa cercurile literare ale capitalei germane. Cam în aceeaşi perioadă, a început un prim roman, în care intenţiona să exploreze forme ale nebuniei. Rezultatul s-a numit „Orbirea" („Die Blendung"). Protagonistul romanului este profesorul Peter Klein, 40 de ani, filolog şi sinolog, proprietarul unei biblioteci impresionante din care însă nu este capabil să iasă pentru a interacţiona social. Klein are cunoştinţe enciclopedice despre civilizaţia chineză şi despre Orientul Îndepărtat în general, dar o mizantropie exacerbată şi fobia de contactul fizic îl ţin departe şi de comunitatea sinologilor, dar şi de orice formă a vieţii sociale.

Cade însă pradă mrejelor menajerei sale, Theresa Krummholz, cu aproape 20 de ani mai în vârstă decât el, cu care se căsătoreşte. Aceasta îi va acapara toate prorprietăţile cu ajutorul lui Benedikt Pfaff, îngrijitorul casei, cu înclinaţii fasciste. Klein nu va mai avea nicio scăpare şi nici măcar fratele său Georges, psihiatru, nu va putea să îl salveze de prăbuşire şi, în final, de autodistrugere.

Încheiat şi publicat pentru prima dată în 1935, romanul a fost interzis de regimul nazist, fiind tradus în engleză abia în 1947 şi din nou în 1964, când a primit recunoaştearea cuvenită.

Instinctul de masă

În 1938, odată cu ocuparea Austriei de către armata lui Hitler, Canetti a părăsit Austria şi s-a stabilit la Londra. Scriitorul avea să primească cetăţenie engleză 14 ani mai târziu, în 1952. În Marea Britanie, autorul publică câteva piese de teatru şi lucrează la o operă care, alături de „Orbirea", va rămâne una dintre lucrările sale principale.

„Masele şi puterea" a fost publicată în 1960. Cartea reprezintă o analiză a societăţii ce îşi fundamentează principiile de organizare pe instinctul de masă. Acest instinct este manifest în cea mai variată gamă de experienţe umane, de la agresivitatea de gloată până la credinţele religioase ale diferitelor congregaţii. Ideea ce reiese din întregul studiu este că instinctul de masă este la fel de puternic ca şi instinctul de supravieţuire. În prima parte a cărţii, autorul analizează dinamica diferitelor tipuri de mulţimi, pe când în cea de-a doua se concentrează pe întrebarea „Cum şi de ce mulţimile se supun anumitor conducători?"

Consacrare internaţională

Scriitorul a publicat, de asemenea, o serie de piese de teatru, unele dintre ele fiind reprezentate pe scenele londoneze. „Nunta" („Hochzeit") şi „Condamnaţii" („Die Befristeten") au fost publicate în 1964. În anii '70, Elias Canetti a devenit cunoscut şi ca eseist prin „Conştiinţa cuvintelor", o culgere de scrieri pe teme literare.

A dobândit notoritate internaţională abia după acceptarea premiului Nobel, în 1981, atunci când scrierile sale au început să fie traduse în toate limbile. Înainte ca distincţia să îi aducă celebritatea, scriitorul ducea o viaţă modestă în Hampstead, Anglia. Nobelul a fost numai una dintre numeroasele distincţii pe care le-a primit pe parcursul vieţii. Scriitorul s-a stins la vârsta de 89 de ani, la Zürich.

Confirmare măgulitoare

După apariţia romanului „Orbirea", scriitorul german Thomas Mann i-a trimis lui Elias Canetti o scrisoare de felicitare. Canetti a fost cel puţin măgulit de acest semn de apreciere. Alături de James Joyce şi de Robert Musil, Mann era unul dintre scriitorii pe care Canetti îi aprecia cel mai mult.

„Orbirea" - fragment

„Therese se dădu mai aproape, numai pentru a-i face plăcere lui. Era de acord cu orice. Îi era teamă să nu-l piardă. Examină garnitura pe care i-o recomanda. Totuşi, n-ar fi putut s-o descrie cum arată. Ceva se lupta în ea să caute o posibilitate pentru a asculta mai departe vocea mieroasă. Dacă spune «da» şi plăteşte, atunci poate pleca şi s-a zis cu omul interesant. Pentru bănuţii ei frumoşi îşi poate permite şi ea ceva. Că doar oamenii câştigă de pe urma ei. Nu e niciun fel de ruşine că-l lasă să vorbească. Alţii pleacă pe-aici încolo şi nu cumpără nimic. Alde aştia nu se jenează. Ea e cumsecade, nu face una ca asta. Dar omul are nevoie şi de timp. Nu găsea nicio soluţie şi, pentru a răspunde ceva, zise: «Dar, mă rog, asta poate s-o spună oricine!».

«Îmi daţi voie, preastimată doamnă, ca să nu spun încântătoarea şi preastimata mea doamnă, că doar n-am să vă mint. Ceea ce vă recomand eu cu căldură, vă recomand eu. În privinţa asta, puteţi să mă credeţi, preastimată doamnă, în mine are încredere oricine. N-am să vă rămân dator cu dovada asta, preastimată doamnă. Alo, domnu' şef!». Şeful, domnul Gross, un omuleţ mititel cu faţa turtită şi ochişorii hăituiţi, îşi făcu apariţia în pragul biroului său separat şi, cât era de mic, se frânse în două jumătăţi şi mai mici. «Ce-i?» întrebă el şi se strecură timid,ca un tânăr fricos, în apropierea fustei vaste a Theresei. «Spuneţi chiar dumneavoastră, domnu' şef, a existat vreodată un client care să nu fi avut încredere în mine?». Şeful tăcu. Se temea să mintă în faţa mamei. Pe trăsăturile feţei lui se luptau priceperea în afaceri şi respectul." (în română de Mihai Isbăşescu)

Polonezul vizionar

Stanislaw Lem, unul dintre cei mai citiţi scriitori de literatură ştiinţifico-fantastică ai secolului XX  Foto: Guliver

Stanislaw Lem (1921-2006), polonezul care a semnat scrieri filosofice şi texte science-fiction, este cunoscut în primul rând prin romanul „Solaris", scris în 1961 şi ecranizat de celebrul regizor rus Andrei Tarkovski în 1971. Cărţile lui Lem au fost traduse, de-a lungul timpului, în peste 40 de limbi şi s-au vândut în aproximativ 27 milioane de exemplare.

A fost, probabil, cel mai bine vândut autor de SF al secolului XX care nu a scris în limba engleză. Scriitorul a adoptat de multe ori un ton umoristic în lucrările sale, examinând însă chestiuni morale extrem de serioase cu privire la progresul tehnologic, limitele ştiinţei şi locul fiinţei umane în cosmos.

Scriitor prolific, gen „neimportant"

Stanislaw Lem s-a născut în oraşul polonez Lvov (aflat pe teritoriul Ucrainei de azi). Cititor vorace şi copil neobişnuit de înzestrat (un test de inteligenţă efectuat când era la şcoală a dezvăluit că viitorul scriitor avea un IQ care depăşea 180), Lem a urmat cursuri de medicină. După cel de-al Doilea Război Mondial, a lucrat ca cercetător într-un institut de ştiinţă, publicând, în acest timp, mai întâi proză scurtă, versuri lirice, eseuri şi, abia din anii '50, romane SF, în care îşi putea exprima liber vederile.

Cu toate că guvernul comunist polonez nu tolera critica, autorităţile considerau că genul stiinţifico-fantastic era o ramură neimportantă a literaturii, drept pentru care romanele scriitorului nu au fost supuse unei analize foarte scrupuloase.

Astfel Lem a putut dezbate oarecum în voie teme cu dimensiune politică cu privire la progres, deghizate în armura inofensivă a fantasticului. Scriitorul a căpătat faimă internaţională odată cu apariţia volumului „Ciberiada" (1976), o selecţie de povestiri umoristice care înfăţişează un univers mecanic, dominat de roboţi. Cele mai cunoscute romane ale sale au fost „Solaris" (1964), „Vocea stăpânului" (1968) şi „Fiasco" (1986), în care scriitorul abordat o temă majoră: încercarea fiinţei umane de a înţelege viaţa extraterestră este în zadar. Lem şi-a mărturisit în mai multe rânduri pesimismul în legătură cu progresul tehnic şi convingerea că evoluţia tehnologică va îngropa omul într-un noian de informaţii de calitate îndoielnică.