EXCLUSIV Kristin Scott Thomas: „Cel mai greu rol a fost într-un film de Pintilie“

Celebra actriţă nominalizată la Oscar a vorbit pentru „Adevărul literar şi artistic“ despre cum tratează filmul francez femeile, care a fost cea mai dificilă partitură a ei şi despre motivul pentru care își dorește să tacă pe marele ecran. Nuditate şi pasiune. Parcatul maşinilor şi trasul cu pistolul. Renunţarea la Cetatea Filmului în favoarea Franţei. Kristin Scott Thomas a abordat toate aceste subiecte.

Adevărul literar şi artistic: Acum faceţi multe co-producţii europene. La finalul anilor '90, vă vedeam numai în filme hollywoodiene. A fost alegerea dumneavoastră?

Kristin Scott Thomas: E una dintre acele alegeri care ţi se întâmplă pentru că trebuie să decizi pe ce teren îţi porţi bătăliile. E remarcabil de complicat să ai o carieră în două limbi şi chiar mai complicat să ai una pe continente diferite. Din motive personale am vrut să nu mai călătoresc atât de mult. Până la urmă, nu mai vedeam de ce să fac filme care nu-mi făceau nicio plăcere şi care costau prea mult pentru mine: prea multă muncă, locaţii prea îndepărtate, timpul petrecut departe de casă, prea lung, iar filmările durau prea mult. Aşa că mi-am luat piciorul de pe pedală. Eu sunt europeană prin definiţie şi nu‑mi mergea prea bine departe de casă, de Paris.

La ce bătălii vă referiţi? E vreo diferenţă între cele purtate pe sol anglo-saxon şi cele pe sol francez?

Cred că filmul francez în general e mai îngăduitor cu actriţele trecute de 40 de ani decât... produsele britanice. Aici există ceea ce se numeşte „un drame bourgeois". De pildă, nu-mi pot imagina un film englezesc despre soţia unui doctor (n.r. - se referă la „Partir", de Catherine Corsini, în care joacă alături de Sergi Lopez). (Râde). Îmi place că francezii apreciază femeile într-un mod diferit.

Citiţi şi:

VIDEO Patru pentru Cannes

Pintilie, premiat de criticii din Franţa

VIDEO Noul val românesc, la inventarul premiilor

Evident, se fac filme uimitoare cu femei şi la Londra, am văzut „Fish Tank", de Andrea Arnold, şi mi-a plăcut enorm. Însă eu n-aş fi distribuită niciodată în aşa ceva. Pe când aici, în Franţa, nu-i deranjează să mă vadă într-o altă perspectivă. Ce mi s-a întâmplat în Anglia arată aşa: unul dintre primele mele roluri a fost şi cel mai de succes. Jucam o lady, pe Brenda Last, într‑o adaptare de Evelyn Waugh, „A Handful of Dust". Şi¨, cum a avut ecouri peste ecouri, am fost prinsă în chestiile astea aristocratice de care acum nu mai pot să scap! Aici, în Franţa, mai pot juca şi altceva, de exemplu o femeie din clasa de mijloc, ca în „Il y a longtemps que je t'aime" (în regia lui Phi­lippe Claudel) sau în „Partir" (în regia lui Catherine Corsini, cu Scott Thomas şi Sergi López - n.r.). Nu trebuie neapărat să fiu distantă şi frumoasă, mă pot folosi şi în alte ipostaze.

Dar există şi bătălii pe care le daţi pe teren francez?

Nu prea. Chiar îmi place ce mi se oferă aici, ador să fac filme mici. Mă distrez mult mai bine.

În materie de regizori, lucraţi mai bine cu femeile sau cu bărbaţii?

Sunt actriţă şi îmi place să spun poveşti bune, nu realizez diferenţa dintre femei şi bărbaţi când e vorba de cineaşti. La „Partir" era foarte comod să fie multe femei pe platou, mai ales din cauza nudităţii şi a scenelor de sex. Am făcut atâtea filme cu femei în ultima vreme, că nu îmi mai dau seama. Regizorii, fie bărbaţi sau femei, ţipă non-stop oricum. (Râde). Mi-era puţin teamă de Catherine Corsini, ea e... Cum s-o spun politicos? Un caracter puternic. Mă temeam că mă va brusca, dar, de fapt, a fost foarte drăguţă cu mine.

Credeţi că dependenţa soţiilor de bărbaţii lor mai e relevantă pentru contemporaneitate?

Da, cu tărie. Cunosc câţiva oameni care au rămas prinşi în căsnicii pentru că nu aveau altă soluţie. Nu e la fel de rău ca acum 20-30 de ani, dar totuşi...

Puteţi să-mi explicaţi, din punctul de vedere al unei actriţe britanice, cum de fac francezii atâtea filme despre pasiuni în floare?

E vina usturo­iului (Râde). Nu ştiu de ce, îmi pare rău, dar nu am un răspuns. E foarte adevărat, însă. Francezii sunt mult mai în largul lor când vine vorba să explice acea abandonare a demnităţii, a mândriei, de fapt, a orice, în numele unei pasiuni. Ei merg până la capăt pe mâna ei. Poate că de asta îmi place să lucrez în Franţa, pentru că aici lucrurile par mult mai extreme. Aici nu e nici o problemă în a spune povestea unui „amour fou" dintre o femeie casnică de vârstă mijlocie şi un muncitor reprimat sexual. În alte ţări, ar fi obscen. Asta mi se pare foarte sănătos şi este unul din motivele pentru care îmi place să fac film în Franţa. Am mai multă libertate.

Deci vă e frică de anumite lucruri, dar vreţi să fiţi încurajată să le faceţi?

Oh, ador frica. E motorul care mă pune în mişcare (Râde). Îmi plac provocările, îmi place să mi se ceară să fac ceva ce n-am mai făcut. Nu strâmb din nas când vine cineva şi mă pune să stau în cap, ar fi tâmpit din partea mea... Nu mă tem deloc de ridicol.

Puteţi să ne spuneţi mai multe despre scenele din „Partir" în care v-aţi confruntat cu această frică?

Scenele de conflict fizic au fost foarte perturbatoare pentru mine. De fapt, şi cele de luptă corp la corp, şi cele de sex. Mi‑a luat destul de mult să ajung în punctul în care să le pot interpreta; par atât de abstracte până ajungi să le faci cu adevărat. Eram şi destul de nedoritoare să dau jos hainele de pe mine. Am şi rău de înălţime.

Aşa că acea scenă, când sunt într-o galerie, foarte sus, iar el trebuie să vină să mă împingă până la margine, a fost foarte înspăimântătoare. M-a luat prin surprindere cât de deranjantă a fost. Ambii eram complet deprimaţi după secvenţele de bătaie, de altfel, foarte coregrafiate. Şi trasul cu o armă a fost ciudat pentru mine, m-am simţit ridicolă. N-o mai făcusem niciodată şi nu cred că mi-a ieşit. În schimb, sunt foarte bună la parcatul maşinii (râde).

Nu v-ar fi plăcut ca Sergi López să joace soţul, nu amantul?

El a fost implicat în acest proiect înaintea mea. Sergi e un actor foarte fizic, are o prezenţă palpabilă, mi-e greu s-o descriu. E atât de... acolo! Are un limbaj corporal extraordinar. De pildă, scena în care rămânem fără bani la benzinărie şi el se apleacă peste fereastra maşinii şi îmi spune „Ţi‑am zis că n-am un sfanţ la mine" - mi se pare cel mai patetic moment al filmului şi el îl joacă genial, nu vezi prea multe pe faţa lui, dar felul în care are spatele cocoşat, pare atât de bătut de soartă...

Mi s-a părut o decizie extrem de inteligentă. Cu Yvan Attal am mai jucat în „Aux yeux du monde" (1991) şi e fantastic să văd cum a evoluat, cum a devenit bărbat. Nu‑i aşa că e sexy? Sunt foarte diferiţi: unul e sclipitor, frumos, bogat, minunat îmbrăcat, iar celălalt e cam gras şi cam păros. Suzanne îl iubeşte din toată inima pe cel din urmă, dar eu cred că avea nevoie să se îndrăgostească de cineva, iar Ivan s-a întâmplat să fie acolo. E atât de disperată că nu se poate opri. Eu am fost atrasă de Suzanne din cauza rebeliunii ei.

Credeţi că vă surâde filmul francez pentru că în interiorul lui dialogul e activitatea dominantă?

Eu încerc să nu vorbesc, de fapt. Cer mereu să mi se taie din replici. Îmi place slujba mea de actriţă în Franţa, pentru că mi se cere să fac lucruri diferite de ceea ce mi s-ar cere în Anglia. Nu cred că e o chestiune care ţine de tipul de film. Adică, dacă aş putea să urmăresc filme britanice şi franţuzeşti, nu m-aş putea hotărî. Probabil aş alege unul englezesc.

De ce?

Ştiam c-o să puneţi întrebarea asta. Pentru că sigur ar fi amuzant. Oricum, ştiu că, dacă mă uit la un film britanic în care nu joc, n-aş fi avut absolut nicio şansă să fiu distribuită în el. Aşa că nu voi fi geloasă. Evident, pentru că eu sunt imună la ambiţii... (râde). De exemplu, nu mă văd cu ochi buni în comedii franţuzeşti - nu mi-ar ieşi. Am făcut una şi n-a avut succes deloc!

Iar, când vine vorba de filme franţuzeşti, vă gândiţi mereu cum aţi fi interpretat rolul?

Nu neapărat, dar măcar ştiu că aici aş fi avut acces la rolul respectiv. În Franţa mă ţine intensitatea partiturilor pe care le am de interpretat, „fundamentalitatea" lor. Firul narativ este foarte simplu: femeia îşi omoară copilul şi trebuie să se împace cu asta („Il y a long­temps que je t'aime"), femeia fuge cu muncitorul („Partir"). Iar, ţineţi-vă bine, în următorul meu rol... Femeia e răpită! Oricum, de fapt nu contează cât de bine joc, o să capăt mereu un job din cauza frumuseţii pomeţilor mei (râde).

Care a fost cel mai dificil rol al dvs.?

Răspunsul depinde de starea mea emoţională de la vremea respectivă. Tehnic, acela din „O vară de neuitat", în regia lui Lucian Pintilie, filmat în România. Însemna să vorbesc în română, limbă pe care nu o cunosc. Ador filmul şi sunt foarte mândră de el. Alt­fel, eram o epavă după ce am în­­­­­­cheiat filmările la „Il y a long­­­temps que je t'aime".

E un bun exemplu referitor la ce fac când vreau să îmi revin în sim­­­­­­­­ţiri. Îmi redecoram apar­­­tamentul în timp ce filmam, ale­­­geam faianţa... şi am făcut nişte alegeri oribile! Trebuie să faci ceva ce nu solicită deloc intelectul. Cititul cărţilor, de pildă, nu ajută, am învăţat asta la „A Hand­ful of Dust". Eram obsedată de Jean Rhys, ca toate fetele. A venit regizorul şi mi-a spus să mă opresc din citit, cu cuvintele „Jean Rhys te strică!".

Muncă pe bandă rulantă

Premiul Academiei europene de film, BAFTA, nominalizări la César și la Oscar. La Cannes a ajuns în 2000, în calitate de membru al juriului, iar, în 2010, va fi amfitrioana ceremoniei de pe Croazetă. Biografia actriţei engleze Kristin Scott Thomas e imposibil de disociat de premiile care au copleşit-o. Interpreta are la activ peste 70 de roluri şi cinci proiecte în derulare. Cumva, a reuşit să devină şi mama a trei copii pe parcursul acestei filmografii prodigioase.

Poveste de iubire

Lungmetrajul „Partir"(foto) , de Catherine Corsini, i-a adus lui Kristin Scott Thomas o nominalizare la categoria „Cea mai bună actriţă în rol principal" la Premiile César din 2010. Scenariul peliculei le aparţine regizoarei şi lui Gaëlle Macé. Suzanne (Kristin Scott Thomas) este o casnică burgheză, măritată de ani de zile cu medicul Samuel (Yvan Attal). Împreună au un fiu şi o fiică, ambii adolescenţi. Existenţa lor este bulversată de aventura pe care Suzanne o are cu muncitorul Ivan (Sergi López).

Refuză să renunţe la această relaţie amoroasă, aşa că soţul apelează la presiuni financiare, care, mai devreme sau mai târziu, declanşează un lanţ de tragedii. „Partir" este distribuit în România de Independenţa Film şi va intra în cinematografe la finalul lui septembrie.