Dezbaterea filosofilor Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, despre moarte: „Asumarea totală a morţii face parte din reţeta vieţii“

Duminică seară, de la ora 17.00, la Librăria Humanitas Cişmigiu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au dezbătut tema morţii, pe care, spun aceştia, de obicei, o eludăm.

La evenimentul de duminică, mai multe persoane au rămas afară, în faţa Librăriei Humanitas, căci nu a fost suficient loc pentru toţi cei care voiau să fie prezenţi la ediţia specială „50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu“. 

Pleşu, despre moarte, amintind de afirmaţia lui Socrate: Ştiu că nu ştiu cum arată moartea. Şi mă enervează cei care se comportă ca şi cum ştiu. De exemplu, sinucigaşii. Se comportă ca şi când ştiu exact ce se întâmplă când te sinucizi. Scapi de griji şi intri în altă situaţie mult mai favorabilă — poate dai peste o drăcie aşa mare, că îţi rău că e pentru totdeauna. Sau cei care ştiu că, odată ce mori, eşti în plin neant. E cazul vorbei lui Epicur: „Dacă tu eşti, moartea nu e. Dacă moartea e, tu nu eşti“. De unde ştie Epicur că după moarte eşti în neant? Are vreo probă, are vreo experienţă? Nu ştim acest lucru. De asta prefer să spun că eu: „nu ştiu“, dar las deschis în acest „nu ştiu“ un orizont de răspuns, de lămurire, de curiozitate. (...) Noica spunea că civilizaţia sporeşte frica de moarte. Am găsit o statistică făcută prin anii ’60, care spunea că, în Africa tradiţională, 11% din bătrâni se tem de moarte. În regiunea pariziană, 40%. Deci, civilizaţia ascute panica, pentru că nu mai e cuplată la nicio teorie consolatoare. 

Liiceanu: Viaţa nu este dată cu un sens la pachet. Trebuie să jucăm un joc cu figuri impuse. Nu noi am ales să ne naştem, nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să parcurgem traiectoria vieţii. Bineînţeles, excludem varianta sinuciderii de care ai vorbit şi a lui Kirilov, din „Demonii“ lui Dostoievski, pentru că acolo e vorba de un caz limită, e vorba de orgoliul unui om care nu acceptă umilinţa de a fi fost adus în viaţă fără să fie întrebat. (...) Venim pe lume cu o condamnare la moarte în buzunar. Suntem singura vieţuitoare care, la scurtă vreme după ce se naşte, pe la vreo 5-6 ani, descoperă faptul ăsta şi trebuie să ia în primire condamnarea pe care a primit-o fără să o ceară. Celelalte vieţuitoare o fac fără să ştie că au condamnarea în buzunar.

Pleşu: Ne naştem cu limita morţii în buzunar. Ne naştem, de fapt, cu toate limitele posibile. Eu nu sunt mulţumit nu doar de faptul că o să mor. Nu sunt mulţumit că am 1,72, nu sunt mulţumit, eventual, că nu am ochi albaştri (...) Sunt un fel de pachet de limite. Dacă plec de la ideea că normal ar fi să nu am nicio limită, să aleg liber şi când mă nasc, şi cum arăt, şi câte kilograme am, şi dacă mor sau nu, dispare problema limitei şi, odată cu ea, problema libertăţii. Nu îţi poţi pune problema libertăţii, dacă nu eşti înconjurat de limite. Dacă ar fi să facem teologie, în „Vechiul Testament“ ni se sugerează că atât de mare e libertatea noastră, ca fiinţe create, încât şi moartea ne-am ales-o. Din povestea „Creaţiei“ din „Vechiul Testament“ se înţelege că omul ar fi putut să nu moară, dar că a făcut o drăcovenie, care se numeşte „păcatul originar“. 

Liiceanu:

 Asumarea totală a morţii face parte din reţeta vieţii. Cum asumi total moartea? Problema cea mai importantă este că ea trebuie asumată ca făcând parte în mod fundamental din economia vieţii, obligându-te să dai sens vieţii. (...) Viaţa nu vine niciodată la pachet cu sens. Vine în perfecta ei absurditate, numai că, fiecare individ, asumându-şi moartea, e obligat să-i dea un sens. În „Plugarul şi moartea“, Johannes von Tepl spune că „femeile nasc călare pe un mormânt“. 

Autorul scrie că, din clipa în care se naşte, omul e îndeajuns de bătrân ca să moară. Este unul dintre citatele pe care le dă Heidegger în „Fiinţă şi timp“. Rilke, de asemenea, are o vorbă faimoasă în „Îngerul păzitor“: „când ne credem în miez de viaţă, moartea cutează să plângă în chiar miezul nostru“. 

Pleşu: Vorbind despre moarte şi condamnare, trebuie să menţionăm, măcar de dragul istoriei culturii, că există şi o teorie despre moarte, care nu e aşa sinistră. În secolul XVIII francez, în „Enciclopedia Luminilor“, am găsit un articol despre moarte, care mi se pare remarcabil. Spune acolo că datorăm unei categorii de oameni ai Bisericii imaginea terifiantă a morţii, cum că se moare în spasme, în chinuri. Cei care au asistat la mort, unii medici, dar şi unii preoţi de ţară, pot să spună că, în majoritatea cazurilor, morţile sunt calme. Sigur că sunt situaţii în care moartea e dramatică, convulsivă, dar este o mitologie că moartea e întotdeauna cuplată la sinistru. V

reau să menţionez părerea unui autor care nu mi-e deloc simpatic, dar în care am găsit câteva pagini uluitoare.

Sigmund Freud are un eseu despre război, în care, inevitabil, ajunge şi la problema morţii. În acest text, spune aşa: „Întrucât avem o condamnare la moarte, întrucât orice om, dacă nu e ţăcănit, ştie că aşa se termină lucrurile, e de necrezut că funcţionăm. E de necrezut că noi trăim normal. O conştiinţă lucidă ar trebui, clipă de clipă, să anestezieze în noi orice bucurie, orice plăcere de viaţă“. Cum se explică asta? Răspunsul este previzibil: „Înseamnă că subconştientul nostru ştie ceva despre moarte ce conştiinţa noastră nu ştie“. Subconştientul nostru ne spune, din adâncul lui: „Băieţi, nu vă potriviţi, că nu-i aşa cum crede lumea. Vedeţi-vă liniştiţi de treabă, vine şi momentul ăla. O să vedeţi că toată scenografia asta cu schelete e o legendă“. 

Liiceanu: Este important să-ţi spui că moartea e unicul mod de a te face să strângi viaţa la un loc. Dacă nu ar exista pintenul morţii, viaţa noastră n-ar avea tensiunea necesară pentru faptele pe care le facem, bune sau rele. Tocmai pentru că suntem fiinţe ale finitudinii şi pentru că suntem goniţi de propriul nostru sfârşit, se pune problema: „Ce facem cu viaţa noastră“?. Vorba lui Noica: „trebuie să dau un sens vieţii, ce bine că ea nu are“. Această problemă se pune cu fiecare viaţă în parte. (...) Când se spune că e o plictiseală formidabilă să ai parte de eternitate, aşa este. 

Pleşu:

Cel mai bun lucru pe care poţi să îl faci este să nu trăieşti ca şi cum moartea nu ar exista. Cu toate că există şi un fel de a trăi, ca şi cum moartea ar exista, la fel de periculos. Păcătosul, în general, spun teologii, e omul care face din frica de moarte un motiv să facă tot ce îi dă prin cap, că „o viaţă are omul“. (...)

Avem tendinţa să eludăm moartea. (...)

Dacă moare un cântăreţ, expresia pe care o întâlnesc tot mai des este: „acum cântă cu îngerii“, tot felul de drăgălăşenii. Eu prefer variantele comice, vesele, care sunt mult mai picante. „A dat colţul“ are o colocvialitate. Adică, l-am pierdut din vedere. „A da ortul popii“ e tradiţional şi implică chiar o mică tranzacţie vamală. Spre uimirea mea, am descoperit în Germania, despre care se spune că e o ţară fără umor, că există feluri absolut spectaculoase de a numi moartea: „a închide umbrela“, „a-ţi pune costum de lemn“, „a scăpa de impozite“, „a pune ochii pe zero“ sau „a vedea ridichile dinspre rădăcină“. 

Liiceanu: A discuta despre moartea proprie nu are nicio legătură cu a discuta despre spectacolul morţii în asistenţa ei. (...) Nu poţi să faci experienţa morţii sub nicio formă, nici sub forma spectacolului morţii celor apropiaţi, nici sub forma morţii proprii. (...) Noi nu putem să vorbim cu o patalama la mână. Tot ce putem face este o înconjurare. (...) Important de ştiut e că experienţa morţii nu o face nimeni. (...) Moartea altuia nu e moartea ta.