De la geniu, la nebunie:  Cum a pierdut Hitler războiul cu o singură decizie 

Vara anului 1940. Adolf Hitler condusese Germania spre un şir de victorii fără precedent în istoria lumii. 

Pentru cele mai multe s-a folosit de remarcabile talente politice fără a folosi forţa militară. Bine sfătuit de generalii germani a reuşit să ocupe Polonia şi Franţa, printr-un război fulger, eliminând duşmanii continentali ai Germaniei. Invitabil se apropia mare confruntare din Răsărit cu Uniunea Sovietică. Trebuia ales doar drumul.

Moment în care Hitler nu şi-a mai asculat sfătuitorii şi s-a bazat pe „geniul” său care avea să îl tradeze.

Pe parcursul a aproape opt ani de când a preluat puterea în Germania, la 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a repurtat succes după succes. La mai puţin de zece luni după accederea la conducerea celui de-al Treilea Reich, a retras Germania din Liga Naţiunilor, iar în 1934 a început în secret reconstrucţia armatei germane, pe care a mobilizat-o în 1935, încălcând Tratatul de la Versailles.

Apoi, în 1936, a recuperat Renania, regiunea germană de la graniţa cu Franţa, demilitarizată în baza aceluiaşi tratat de la Versailles, pentru ca un an mai târziu să îl denunţe. A continuat în 1938 (10 martie) cu anexarea unui stat suveran, Austria, pe care l-a alipit Germaniei.

Câteva luni mai târziu, în septembrie, i-a convins pe liderii Angliei şi Franţei să accepte dezmemebrarea Cehoslovaciei şi să anxeze regiunea Sudetă, iar la 15 martie 1939 a ocupat ce mai rămăsese liber din acest stat: regiunile  cehe Boemia şi Moravia.

De la succesele politice la cele militare

Dacă pentru toate aceste succese s-a folosit doar de forţa sa de negociere şi de flerul său politic, pentru victoriile militare ce au urmat Hitler s-a dovedit a fi şi un bun strateg militar. De aici şi până a se crede un Napoleon „mai bun” nu a fost decât un singur pas. Victoriile politice repercutate şi foamea sa de teritorii aveau, însă, să îi pună în gardă pe liderii Franţei şi Angliei care au intuit bine că următorul stat care îi va cădea victimă lui Hitler avea să fie Polonia.

Blitzkrieg-ul întreprins de armata germană la 1 septembrie 1939 asupra Poloniei a declanşat cel de al Doilea Război Mondial. Pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS avea să îi asigure liniştea necesară lui Hitler pentru a-şi „rezolva” problemele în Vestul Europei. Franţa şi Anglia s-au limitat, în toamna anului 1939, doar la o simplă declaraţie de război adresată Germaniei fără a întreprinde nicio operţiune militară.  Avea să se instaleze în Europa un război fals pe care Hitler l-a folosit din plin pentru a-şi pregătii forţele pentru invadarea Franţei.

Cucerirea Franţei, apogeul lui Hitler

Mizând bine pe aroganţa armatei franceze, pe lipsa ei de mobilitzate, dar şi pe dezvoltarea blindatelor şi a aviaţiei, Hitler si-a pregătit armata la umbra unui război ciudat ce i-a ascuns planul de invadare a Franţei printr-un loc surpriză. Înainte de a da marea lovitură Franţei, Fuhrerul şi-a mai permis o mişcare surprinzătoare şi neaşteptată. A invadat şi a ocupat, la începutul lunii aprilie a anului 1940, Norvegia şi Danemarca, securizând astfel transportul vital de minereu din Suedia.

La 10 mai 1940, Hitler a atacat Belgia, Olanda, Luxemburg şi Franţa. Victoria a venit surprinzător de repede. Campania germană din Polonia ar fi trebuit să îi pună la curent pe francezi cu noua doctrină militară a Wehrmachtului. Folosirea tancurilor şi a aviaţiei împreună, organizate în grupuri mari de luptă, erau o necunoscută pentru aliaţi. În consecinţă, forţele franceze au fost lovite ca de fulger şi s-au prăbuşit aidoma unui castel de nisp în mai puţin de o lună de zile.

Spre Răsărit, direct sau ocolit?

Rămasă singură, Anglia a rezistat eroic bombardamentului aviaţiei germane, însă îi mai rămăseseră doar o divizie blindată pentru a apară Egiptul şi canalul de Suez, în timp ce Hitler îşi mutase deja privirea spre Răsărit.

„Şi totuşi calea spre victorie consta nu într-un atac frontal asupra Uniunii Sovieticii, ci într-o abordare indirectă, prin Africa de Nord. Această rută era atât de evident, incât au văzut-o toţi comndanţii britanici, precum şi un număr de comandanţi germani, printre care Alfred Jodl, şeful operaţiunilor forţelor armate, Erich Raeder, comandantul marinei germane, şi Erwin Rommel, menit să câştige faimă în Africa de Nord sub numele de «Vulpea Deşertului»”, consemna marele istoric militar Alexander Bevin.

Ocuparea Africii de Nord şi a Canalului Suez ar fi constrâns Marina Britanică să părăsească Marea Mediterană ce ar fi devenit un „lac” al Axei.

„Fără nicio o speranţă de a primi sprijin din partea aliaţilor, Iugoslavia şi Grecia ar fi fost nevoite să ajungă la un compromis, întrucât Hitler obţinuse sprijinul Ungariei, al României şi al Bulgariei (...) După luarea în stăpănire a Canalului de Suez, coloanele de blindate germane ar fi avut drum deschis pentru a invada Palestina, Transiordania, Peninsula Arabică Siria, Irak şi Iran. Acest lucru i-ar fi permis Germaniei aprovzionarea nelimitată cu singurul produs de care avea cea mai mare nevoie: petrolul. (..) Înconjurată, Turcia s-ar fi văzut forţată să devină aliată a Germaniei sau să acorde drept de tranzit forţelor germane, Anglia ar fi trebuit să facă uz de toată forţa pentru a proteja India,  iar Uniunea Sovietică ar fi fost în stare de orice pentru a menţine pacea cu Germania, ca urmare a poziţiei sale periculoase”, arată Alexander Bevin.

Aceeaşi greşeală precum Napoleon

De ce a ignorat Hitler o astfel de oportunitate şi a ales un atac frontal asupra Uniunii Sovietice? Explicaţiile istoricilor militari sunt multiple, dar pot fi comprimate într-una singură. O supraestimarea a forţelor militare proprii şi o subestimare flagrantă a inamicului. Şi ar mai fi ceva: Hitler s-a crezut mai bun decât Napoleon.

Propaganda de război germană îl prezenta pe Napoleon ca fiind un „zel artei războiului şi prin natura sa nu putea admite alături de sine alţi zei” – aluzie la faptul că Napoleon nu şi-a ascultat generalii, care au fost sceptici în privinţa reuşitei campaniei din Rusia. Asemănarea cu Hitler nu poate fi decât izbitoare. Nici Hitler nu a urmat sfatul generalilor, iar rezultatul a fost acelaşi ca şi în cazul lui Napoleon.