CRONICĂ Pescăruşul minimalist şi dus la esenţe de Andrei Şerban, la Unteatru FOTO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Arkadina şi Sorin, jucaţi de  Mihaela Trofimov şi Constantin Cojocaru                           FOTO: Didi Elena
Arkadina şi Sorin, jucaţi de  Mihaela Trofimov şi Constantin Cojocaru                           FOTO: Didi Elena

Zilele acestea, la Unteatru, a avut loc premiera spectacolului „Pescăruşul”, de Anton Cehov, regizat de Andrei Şerban, cu regizorul secund în persoana Sânzianei Stoican, şi asistat de Florin Liţă şi Cosmin Alexandru Purice. Un Cehov atipic, adus, în anumite privinţe, în prezent, spectacolul lui Andrei Şerban, care are două distribuţii, mizează în totalitate pe jocul actorilor, decorul fiind inexistent, iar recuzita minimală.

Zece scaune stau goale pe scenă până când, la scurt timp, zece actori le ocupă. Ies pe rând din şir, la interval, mutaţi de soartă, mutaţi de Cehov, mutaţi de Andrei Şerban.

Primii, Maşa (Sabrina Iaşchevici) şi Medvedenko (Liviu Pintileasa), şi, bineînţeles, celebra replică a celei dintâi: „Port doliul vieţii mele. Sunt nefericită.”

Iaşchevici descrie renunţarea şi resemnarea Maşei mai ales prin schimonosirea trupului său zvelt în mişcări deşănţate, completate de tonul jos. Atât ea, cât şi Pintileasa aduc pe scenă întrupările iubirii care scufundă individul în disperare, o iubire umilitoare, lipsită de speranţă. Deşi stârnesc adesea hohote de râs, aceşti Maşa şi Medvedenko transmit, o dată cu fiecare replică şi gest, memento-ul durerii- de astfel de iubiri nu se scapă. 

Dubla ipostază a actorului în „Pescăruşul”

Aşezarea pe scaune a actorilor este unul dintre elementele principale prin care regizorul adaugă o nouă dimensiune punerii în scenă a piesei lui Cehov, pentru că, în timp ce o parte dintre ei joacă, cei care stau jos capătă o ipostază dublă: devin spectatori care judecă, rămânând totodată în personaj, judecând din nou, doar că din interiorul relaţiilor deja stabilite dintre personaje. Fiecare actor devine supus unui dublu examen al privirilor. 

Constantin Cojocaru şi Mihaela Trofimov îi joacă într-o manieră comică în extrem, pe fraţii Sorin şi Arkadina, fără însă a pica în ridicol sau grotesc. Personajul jucat de Cojocaru, cu ochii mari şi umezi, provoacă deopotrivă milă şi un puternic sentiment de întovărăşire, căci e singurul care nutreşte o brumă de empatie pentru situaţia lui Treplev, jucat în această distribuţie, de Bogdan Nechifor- (rolul mai este jucat şi de Bogdan Cotleţ şi Anghel Damian). 

Treplev este schingiuit de o durere dublă: pe de o parte, lipsa de integrare în cercul intelectualilor, lipsa recunoaşterii valorii textelor pe care le scrie- chiar şi din partea mamei-, iar pe de altă parte, de distanţarea Ninei (în această distribuţie, Alina Rotaru) care îşi îndreaptă toate speranţele spre Trigorin (în acest caz, Richard Bovnoczki). Când joacă în piesa scrisă de Treplev, vezi în Nina Alinei Rotaru întruchiparea naivităţii, copila speriată care visează să devină actriţă care joacă fără să aibă încredere în ea sau în viziunea lui Treplev. A fost o surpriză plăcută Alina Rotaru, interpretată în cealaltă distribuţie de Silvana Mihai. 

Alina Rotaru şi Bogdan Nechifor, repetând pentru rolurile Ninei şi al lui Treplev (Foto: facebook.com/ Florin Liţă)

Imagine indisponibilă

                                                                                    Alina Rotaru în rolul Ninei (Foto: Andrei Gîndac)

Treplev- Nina- Trigorin, un trio impecabil

Imagine indisponibilă

Trio-ul ales de Şerban este impecabil, scenele dintre Nina şi cei doi bărbaţi din viaţa ei degajând o tensiune pe care poţi s-o tai cu cuţitul, respectiv o senzualitate aparte prin puternica intuiţie că legătura va duce la o nouă nefericire cehoviană. Bovnoczki este imprevizibil în rolul lui Trigorin - implacabil până în momentul în care îşi realizează atracţia pentru Nina, senzual în toată răceala lui, iar Vitalie Bichir (foto:jos), în persoana medicului Evgheni Sergheevici Dorn, este maestru în gesturi şi mimică, stârnind hohote de râs cu fiecare privire şi cu fiecare pas. 

Decorul în „Pescăruşul” lui Andrei Şerban este minimal, iar în acest sens, regizorul se aseamănă cu Treplev, pentru care o scenă ideală e cea în care avem „spaţiu larg deschis”. Pentru că este o adaptare liberă după piesa lui Cehov, Şerban se joacă cu această idee, îşi permite, aşa că Treplev face apologia spaţiului gol, ridicând în aer cartea regizorului britanic Peter Brook care teoretiza în ea patru tipuri de teatru: mort, sacru, brut şi imediat („Spaţiul gol”- Editura Nemira, 2014). 

Imagine indisponibilă

Vitalie Bichir şi Virginia Mirea în rolurile lui Dorn şi Polina (Foto: Didi Elena)

Elemente mici, efecte mari 

Regizorul se joacă cu elemente mici- un cerc de lumină pe perete, pe post de lună, sau o scară în partea din spate a scenei, o scară-simbol- dar efectele asupra spectatorului rămân mult timp după spectacol.  Acest „Pescăruşul” se insinuează în conştiinţa spectatorului printr-o farsă subtilă, căci apare un joc regizoral ondulatoriu: actorii aşezaţi ca într-o sală de aşteptare, urmaţi de un start cuminte, clasic, după text, continuat de răsturnări de situaţie inserate în contextul cehovian, fără o abatere care să bruscheze ochiul. 

La ieşirea de la „Pescăruşul” regizat de Andrei Şerban, un murmur general, dublat de zâmbete, a cuprins tot drumul din sala Unteatru până la ieşirea din clădire. E un spectacol în care râzi pentru că în faţa ta e un act de comedie, un melanj între textul rostit de actori şi felul în care e rostit de aceştia, între indicaţiile din text şi felul în care regizorul le impregnează în actori, un spectacol în care suferi când auzi prima dată că Treplev s-a împuşcat, pentru că l-ai cunoscut deja pe Treplev şi îţi place, te identifici cu el, pentru că e inadaptatul şi, într-un fel sau altul, cu toţii suntem şi rămânem nişte inadaptaţi. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite