Cărţile lui Cartianu văzute din Beverly Hills

Scriitorul şi scenaristul Petru Popescu, unul dintre românii de mare succes din SUA, compară demersul istoric al lui Grigore Cartianu cu cel al lui Bob Woodward, jurnalistul care a declanşat celebrul caz „Watergate“.

Când spui Petru Popescu, spui cetăţean român + scriitor american. Sau invers, căci şi reciproca e valabilă! S-a remarcat fulgerător cu romanele „Prins" şi „Dulce ca mierea e glonţul patriei", s-a lansat într-o idilă periculoasă cu Zoia Ceauşescu (superb reconstituită, acum trei ani, în „Supleantul"), apoi, brusc, a plecat în America. Se întâmpla în 1973, iar flerul nu l-a înşelat: România era departe de momentul ieşirii din dictatură.

Acum, la aproape patru decenii de la evadarea din comunism, are motive să se felicite pentru alegerea făcută: locuieşte într-o casă spaţioasă în Beverly Hills (California), şi-a făcut un nume de romancier în United States şi un renume de scenarist la Hollywood. Pe scurt, Petru Popescu este povestea frumoasă a românului care a reuşit în America. Unul care, în plus, are orgoliul de a trăi numai din scris!
Recent, Petru Popescu a trimis un text la redacţia „Adevărul".

„Dacă vreţi să-l publicaţi, foarte bine", a zis. Era o reverenţă pe care el, marele scriitor, o făcea unui gazetar din ţara sa natală. Petru Popescu citise, una după alta, „Sfârşitul Ceauşeştilor" şi „Crimele Revoluţiei", iar lectura părea să-l fi impresionat. Cert e că s-a oprit din scris la viitorul său roman şi a tastat frazele pe care le vedeţi în această pagină. Cu o precizare: cele două exemplare semnate Grigore Cartianu s-au plimbat prin mâinile a cel puţin o duzină de români din California, până când unul dintre ele... s-a pierdut! E cel mai frumos compliment pe care-l pot primi un autor şi o carte.

Istoria de azi, de la Bob Woodward la Grigore Cartianu

Am recitit zilele astea, în paralel intenţionat, „The Obama Wars" şi cărţile lui Grigore Cartianu - „Sfârşitul Ceauşeştilor" şi „Crimele Revoluţiei".Paralela mi-a sugerat-o faptul că istoricii zilei de azi sunt ziariştii. Bob Woodward, Tom Brokaw au suscitat şi laude, şi blesteme, ca să nu mai vorbim de critici pentru lipsa de „stil istoric". Care e însă stilul istoric, azi? Stilul jurnalistic. Metoda lui Grigore Cartianu suscită şi ea laude, precum şi dezminţiri şi blesteme. Să-i citeşti cele două cărţi e o experienţă dură şi absorbitoare.

Cartianu consemnează tot. Mărturii personale, depoziţii în faţa legii, stenograme, acte oficiale şi multe alte tipuri de atestări pe care scrisul istoric românesc nu le-a folosit niciodată. Rezultatul e o retrăire atât de „pe fază", ca şi cum supra-şoseaua informaticii ar trece prin cele mai dureroase evenimente ale României. Pentru că detaliile sunt atât de multe şi de vii, ele par că estompează viziunea personală a istoricului, dar ea e prezentă; din aproape fiecare pagină se desprinde, cu o covârşitoare tristeţe, sentimentul „am fost trădaţi".

Paralela cu istoricii americani nu e doar o coincidenţă. Sfârşitul secolului XX ne-a adus tuturor mesajul că ceva a murit, şi nu e vorba numai de sisteme politice. Ceva a murit în lume şi în noi. O anume încredere că nu totul e rezultatul unei conspiraţii cinice. De exemplu: în tot ce scrie, Woodward consemnează că un anume idealism american, sincer şi încrezător în Constituţie, a fost ucis. A fost ucis prin cinism la vârf, prin încălcarea legii la vârf, prin materialism şi manevre de culise. Cartianu radiografiază şi el un sfârşit care nu e numai al comunismului. E sfârşitul secretelor şi al iluziilor, dar mai cu seamă e sfârşitul unei anume solidarităţi între români, aceea creată, în mod bizar, tocmai de comunism. În sărăcie şi întuneric, în frig şi aşteptare, oamenii se simţeau solidari, indiferent cât îndrăzneau să declare pe faţă că nu sunt de acord cu sistemul. Şi apoi... iată că vine revoluţia.

Revoluţia începe cu strigăte de „am învins", dar sub „am învins" se ascunde un sălbatic „scape cine poate", urmat curând de un şi mai sălbatic „descurcă-se cine poate". Poziţia cărţilor lui Cartianu e neambiguă şi foarte tristă. O adâncă amărăciune se desprinde din aceste pagini, altfel scrise alert, energic şi deştept. România ca destin istoric e ca Mexicul, „so far from God, so close to the United States". Nu-i de mirare: cărţile lui Cartianu încep să facă vâlvă printre românii din America, un segment de public foarte special. Pe deoparte detaşaţi de ce s-a întâmplat în 1989, dar pe de altă parte ahtiaţi de a înţelege ce s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat e singura cheie pe care o poate oferi un istoric unui moment anume.

În cazul României, e senzaţional să ne dăm seama că după decenii de secretomanie patologică, secretele încă se pot da la iveală, şi încă în ce detaliu!... Dar mai fascinantă decât secretul dezvăluit e direcţia istoriei. Care e direcţia? Ce vine, ce urmează? În cazul Americii, idealismul naţiei, al culturii, a fost chiar ucis - ori e într-o comă temporară? În cazul României, idealismul - colectiv, individual - mai are şansa să reînvie? Şi dacă da, când? Politicienii de oriunde, că o recunosc ori n-o recunosc, nu cred în sinceritate ca metodă politică (asta nu i-a împiedicat pe cei dotaţi, de la Churchill la Iliescu, să facă şi servicii naţiilor respective).

Cărţile lui Grigore Cartianu forţează in focus evenimentele unui timp atât de dureros şi unic. Dar mai cu seamă forţează in focus un sentiment inedit. Tradiţional, o carte de istorie îi făcea pe cititori să se întrebe: dacă ştiam noi, dacă aveam noi degetul pe butoanele istoriei, ce-am fi făcut? Azi, în 2011, nu credem că am fi acţionat diferit, nu credem că am fi fost mai principiali ori mai demni. Am verificat de prea multe ori că orice naţie şi orice persoană pot fi strivite de puterea văzută ori nevăzută, din interior ori din exterior. Suntem, toţi, pe aceeaşi planetă, ocupaţi să bem cupa amărăciunii până la fund. Dar dacă o bem, să fie aceasta calea pe care un dor nou de sincer şi demn, o nouă încredere, un alt tip de inocenţă să poată reapare dintr-un suflet atât de devastat?

"Metoda lui Grigore Cartianu suscită şi ea laude, precum şi dezminţiri şi blesteme. Să-i citeşti cele două cărţi e o experienţă dură şi absorbitoare.''
Petru Popescu scriitor