CANNES 2022. Corespondenţă de la Eugenia Vodă. Palmaresul, à la carte

Ruben Östlund a intrat în clubul ultraselect al cineaştilor care au câştigat de două ori Palme d’Or  | Foto Profimedia

Iată lista Palmaresului celei de-a 75-a ediţii a Cannes-ului (cu titlurile originale - utile, poate, cinefililor care vor căuta să le descopere şi să le vadă cât mai repede, pe diverse „platforme“, că doar n-o să le pirateze!):

Premiile Competiţiei, decernate de juriul condus de Vincent Lindon:

Palme d’or: „Triangle of Sadness“, de Ruben Östlund.

Grand Prix, ex aequo: „Close“, de Lukas Dhont; „Stars at noon“, de Claire Denis.

Premiul pentru regie: Park Chan-wook pentru „Decision to Leave“.

Premiul pentru scenariu: Tarik Saleh pentru „Boy from Heaven“.

Premiul Juriului, ex aequo: „EO“, de Jerzy Skolimowski; „Le Otto Montagne“, de Charlotte Vandermeersch şi Felix Van Groeningen

Premiul celei de-a 75-a ediţii: „Tori et Lokita“, de Jean-Pierre şi Luc Dardenne

Premiul de interpretare feminină: Zar Amir Ebrahimi, din „Holy Spider“, de Ali Abbasi

Premiul de interpretare masculină: Song Kang-ho, din „Broker“, de Kore-eda Hirokazu.

Un alt juriu, condus de regizorul egiptean Yousry Nasrallah, a acordat premiile pentru scurt-metraje:

Palme d’or: „The Water Murmurs“, de Jianying Chen

Menţiune specială: „Lori“, de Abinash Bikram Shah 

La secţiunea Un Certain Regard, premiile unui juriu condus de actriţa italiană Valeria Golino:

Premiul Un Certain Regard: „Les Pires“, de Lise Akoka şi Romane Gueret

Premiul Juriului: „Joyland“, de Saim Sadiq

Premiul pentru regie: Alexandru Belc, pentru „Metronom“

Premiul de interpretare, ex aequo: Vicky Krieps în „Corsage“, de Marie Kreutzer; Adam Bessa, în „Harka“, de Lotfy Nathan

Premiul pentru scenariu: „Mediterranean Fever“, de Maha Haj

Premiul special al juriului: „Rodeo“, de Lola Quivoron 

Un juriu condus de actriţa spaniolă Rossy de Palma a acordat Premiile Camera d’or (la care concurează filmele de debut din toate secţiunile):

Premiul Camera d’or: „War Pony“, de Riley Keough şi Gina Gammell

Menţiune specială: „Plan 75“, de Hayakawa Chie

La Cinefondation, secţiunea filmelor de şcoală, premiile au fost:

Premiul I: „Il barbiere complotista“, de Valerio Ferrara (Italia)

Premiul II: „Somewhere“, de Li Jiahe (China)

Premiul III, ex aequo: „Glorious revolution“, de Masha Novikova (Marea Britanie); Les humains sont cons quand ils s’empilent, de Laurene Fernandez (Franţa)

În fine, Premiul Comisiei Superioare Tehnice (CST) a fost acordat echipei de sunet a filmului câştigător, Trunghiul tristeţii, de Ruben Ostlund; iar premiul CST pentru un tânăr tehnician de cinema a fost acordat scenografei Marion Burger, pentru Un petit frere, de Leonor Serraille. 

Acesta a fost palmaresul oficial COMPLET al ediţiei; binînţeles că lui i se adaugă zeci de alte premii „paralele“, oferite de cine vrei şi de cine nu vrei, de mai mare sau de mai mică importanţă – dar nimeni nu se supără de un premiu, oricât de mic! Ceea ce intră însă în istorie e Palme d’or-ul fiecărei ediţii. Nu înseamnă, neapărat, că a fost „cel mai bun film“ al unei ediţii! Dar rămâne filmul-emblemă al ediţiei respective, aşa cum a văzut-o şi cum şi-a asumat-o un anumit juriu. Nu pot să uit, de pildă, un mai vechi palmares „politizat“, care i-a cadorisit Palme d’or unui documentar american contra-Bush, al lui Michael Moore (după care Bush a câştigat alegerile!)... Sau, vara trecută, juriul unui confuz Spike Lee a acordat Palme d’or unei „monstruozităţi“ (la propriu), „Titan“, care, atenţie, la premiile César, ale cinematografiei franceze, nici măcar nu avea să intre printre nominalizaţii pentru „cel mai bun film“! (s-a întâmplat pentru prima dată în istorie ca o Palme d’or franceză să nu intre în lista nominalizaţilor pentru cel mai bun film!)... Asta doar ca să vedem, din nou, cât de relative sunt toate, şi în artă parcă mai mult decât oriunde...

Se ştie, din moşi strămoşi, că în culisele oricărui palmares sunt pasiuni dezlănţuite, jocuri de interese (ale producătorilor şi distribuitorilor, dar nu numai), plus un asumat balet de diplomaţie culturală – niciodată n-o să vedem un palmares exclusiv european, sau exclusiv asiatic, toată lumea trebuie să fie reprezentată, într-un fel sau altul, pe scena Cannes-ului! Aşa, de pildă, la ceremonia de sâmbătă seara, de pe scena de la Grand Theatre Lumière, actriţa iraniană premiată (refugiată din 2008 la Paris) şi-a ţinut o parte din discurs în limba farsi... Dincolo de toate, dacă e ceva lăudabil la juriul din 2022 e faptul că a ales pentru trofeul suprem „un film care ne-a şocat pe toţi“ (Lindon dixit)... Deşi, într-o corespondenţă de săptămâna trecută, cu titlul „Trei pentru un pariu“, l-am plasat în tripleta filmelor „fără de care e greu de imaginat viitorul palmares“, nu am crezut că juriul lui Lindon va avea curajul să-şi asculte inima şi să premieze un film „de public“, şi încă al unui autor care a mai luat o dată Palme d’or! Dar în 2017, când a triumfat comedia The Square, preşedintele juriului era Almodovar, deci miracolul putea intra în calcul, pe când în 2022... În consecinţă, de acum încolo, Ruben Östlund intră în clubul ultraselect al cineaştilor care au câştigat de două ori Palme d’or; până acuma au fost doar opt în istorie: Coppola, Kusturica, Imamura, Bille August, fraţii Dardenne, Michael Haneke şi Ken Loach.

Sigur că palmaresul ascunde multe lucruri inexplicabile, cum ar fi absenţa totală a marelui favorit, americanul „Armageddon Time“, în schimb prezenţa neaşteptată a filmului plasat în toate clasamentele undeva la coadă, al franţuzoaicei Claire Denis...Sigur că palmaresul nu dă dovadă de acurateţe când abuzează de ex aequo la două premii importante (drept care 10 titluri, din cele 21 ale competiţiei, figurează în palmares, deci aproape jumătate!). Sigur că era posibil un palmares mai curat... Dar, dincolo de toate, acest Palme d’or (re)compensează totul!

Dacă ar fi să aleg un motto pentru ediţia care s-a încheiat, ar fi din Vincent Lindon: ...„mă întreb dacă nu suntem pe cale să dansăm pe Titanic“...