Interviu Bătălia pentru adevăr în primele zile de la Cernobîl. Corespondent CBS la Moscova în 1986: „Putea fi afectat întregul bazin hidrografic al Europei“
0În primăvara lui 1986, Europa respira un pericol pe care nu îl putea vedea și despre care nimeni nu spunea nimic. În timp ce un nor radioactiv traversa granițe și declanșa alarmele de cealaltă parte a Zidului Berlinului, la Moscova domnea o tăcere totală. Pentru jurnaliștii occidentali, Cernobîlul nu a fost doar o catastrofă nucleară, ci și o confruntare directă cu mecanismul opac al sistemului sovietic: fără acces, fără confirmări, fără adevăr.
Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, Wyatt Andrews, corespondent CBS la Moscova în 1986, rememorează zilele în care a încercat să relateze unul dintre cele mai mari dezastre ale secolului dintr-un oraș închis și tăcut. Cu familia abia mutată în URSS și sub supravegherea constantă a autorităților, jurnalistul s-a trezit în mijlocul unei crize despre care Occidentul afla mai multe decât sovieticii erau dispuși să recunoască. Între presiunea redacțiilor de a ajunge la Cernobîl și imposibilitatea de a părăsi Moscova, povestea lui devine una despre limitele jurnalismului într-un sistem construit să ascundă adevărul. În același registru, seria „Cernobîl: Dincolo de tăcere“ realizată de National Geographic reface, la patru decenii distanță, nu doar firul tragediei, ci și culisele tăcerii care a învăluit-o. Cu imagini de arhivă inedite și mărturii rare, documentarul completează perspectiva personală a martorilor cu o radiografie amplă a dezinformării, arătând cum un dezastru local a devenit o criză globală a adevărului. Cele patru episoade pot fi urmărite pe platforma de streaming online Disney+.
„Weekend Adevărul“: Care a fost primul moment în care v-ați dat seama că s-a întâmplat ceva remarcabil la Cernobîl?
Wyatt Andrews: S-a întâmplat târziu într-o vineri seara sau dis-de-dimineață sâmbătă. Și dacă îmi amintesc bine, nimeni, nicăieri, cu siguranță în Occident, nu a știut nimic pe parcursul întregii zile de sâmbătă. Întregul Comitet Central, de la Gorbaciov în jos, era pe deplin implicat în a afla ce anume se întâmplă. Așa că toată ziua de sâmbătă a trecut în felul acesta. Duminică deja s-a aflat, e greu de imaginat că cineva ar fi putut păstra secretul unei explozii masive la o centrală nucleară mult mai mult de 30 de ore.
Totuși, s-a încercat ca evenimentul să se țină secret. Cine a fost cel care a tras semnalul de alarmă în final?
Unul dintre cele mai remarcabile lucruri despre Cernobîl este că un accident de acea amploare a fost detectat doar de o țară care se afla la peste 1.500 de kilometri distanță. Imaginați-vă că vă aflați în Suedia, nu chiar atât de departe de Stockholm, conduceți o centrală nucleară, și îi opriți pe oamenii de știință să vină la muncă pentru că vă temeți că, în țara voastră, ați avut o scurgere radioactivă. Este uimitor să te gândești la asta astăzi, la 40 de ani distanță, că Suedia a trebuit să tragă semnalul de alarmă în privința Uniunii Sovietice. Suedia a trebuit să-i demaște pe ruși și să-i forțeze să înfrunte faptul că aproape s-a declarat închiderea instalației nucleare.
Cum a reacționat restul Europei când s-a aflat? Ce se știa, concret, în acele prime ore despre natura și amploarea dezastrului?
Documentarul National Geographic prezintă în detaliu – mi-aș fi dorit să fi avut toate aceste informații atunci, ca reporter – amploarea alarmei pe care suedezii au simțit-o, apoi norvegienii, apoi britanicii, olandezii. Mi-aș fi dorit să fi știut la acea vreme nivelul de șoc pe care întreaga Scandinavie îl simțea, întreaga Europă de Nord îl simțea, întregul Regat Unit îl simțea – și Uniunea Sovietică nu a rostit niciun cuvânt până luni seara. Prima știre despre accidentul de la Cernobîl a venit din Suedia, ei spunând că au descoperit un nor radioactiv uriaș care trebuia să fi venit de undeva din Uniunea Sovietică, la sud de Moscova. În acel moment, suedezii, la fel ca alți occidentali, și ca AIEA (n.r. – Agenția Internațională pentru Energie Atomică), solicitau Uniunii Sovietice să explice ce s-a întâmplat, deoarece un nor radioactiv de acea dimensiune și magnitudine, detectat de atât de departe, nu se mai arătase niciodată în istorie – nici în urma accidentului de la Three Mile Island din SUA (n.r. – topirea parțială a reactorului nuclear din Harrisburg, Pennsylvania, în martie 1979), nici în urma accidentului nuclear britanic din 1957. Niciun nor radioactiv de genul acesta nu mai înconjurase globul de la Hiroshima.
004, număr de identificare
Care a fost prima reacție a redacției CBS? Ați vrut să mergeți pe teren, presupun...
Mă aflam în biroul meu din Moscova. Ajunsesem acolo în urmă cu câteva luni, și cu doar două săptămâni înainte veniseră soția și cei doi copii ai mei – eram proaspăt tată. Pe atunci, știrile se primeau prin mașinării Telex; toate raportau descoperirea suedeză, cererile din partea fiecărui guvern occidental la care vă puteți gândi, comentariile diplomaților. Redacția CBS din New York și cea din Londra îmi spuneau: „Wyatt, cât de curând poți pleca? Cât de curând poți ajunge acolo?“. Stăteam și mă întrebam, atât ca reporter, cât și ca om: de ce nu comentează sovieticii?, ce ar trebui să fac pentru a înțelege nivelul de siguranța al familiei mele?, ce să răspund șefilor mei din Londra și New York care cereau să mergem pe teren cât mai curând posibil.
Erați corespondent occidental la Moscova, într-o perioadă în care mișcările voastre erau strict controlate. Cum arătau concret viața și munca în acele condiții, și de ce era practic imposibil să te deplasezi spre zona accidentului?
Ca un rezumat al regulilor din acea vreme: corespondenții occidentali și, de altfel, și cei din Europa de Est erau restricționați la anumite zone din Moscova. Exista o hartă concretă care îți spunea unde puteai merge și unde nu. Pe lângă asta, eram cu toții urmăriți. Însă probabil 50% din timp puteam efectiv să ne dăm seama că eram urmăriți. Deci mi-am petrecut o parte din zi explicând, mai ales șefilor mei din New York, cum ar fi fost fizic imposibil pentru mine să ajung oriunde, ca să nu mai vorbim că, dacă aș fi încercat să urc într-o mașină și să ocolesc perimetrul păzit al Moscovei, existau gardieni la toate punctele de control de pe autostrăzi. Străinii ca mine aveau un cod pe plăcuța de înmatriculare. Americanii erau 004. Deci dacă o mașină americană 004 depășea acea limită, am fi fost prinși imediat.
Jurnaliștii, prinși între tăcere și speculații
Cum ați decis, în aceste condiții, cum să vă faceți totuși meseria? Ce vă spunea tăcerea sovietică despre gravitatea a ceea ce se întâmplase?
Am semnalat la New York că ar trebui să rămân acolo și să aflu la Moscova ce spun diplomații, ce spun oamenii de știință și, mai ales, ce spunea opinia publică europeană la acel moment. Fermierii, oamenii de știință, cei responsabili de sistemul de apă ce spuneau? Când restul lumii, în acel moment, cerea sovieticilor – începând cu Gorbaciov, care promisese toată această deschidere – informații, tăcerea sovietică de atunci îți spunea că era ceva imens. Și documentarul surprinde acest lucru foarte bine: atunci când ceva mergea prost, sovieticii se grăbeau să nege o clamoare globală. Dacă exista o clamoare globală în legătură cu orice, sovieticii spuneau extrem de prompt: „Nu, asta nu s-a întâmplat, este propagandă occidentală“. Timp de trei zile totul a fost întâmpinat cu tăcere totală, ca și cum nimeni nu știa nimic, niciuna dintre sursele noastre sovietice nu știa nimic sau nu ne putea spune nimic. Acea tăcere spunea enorm și îți arăta că se întâmplase ceva extraordinar, speram că nu catastrofal, dar ceva extraordinar se întâmplase. Și acest documentar surprinde asta într-un mod în care mi-aș fi dorit să fi putut face și eu ca reporter în timp real.
Dincolo de pericolul radiațiilor, exista și o altă teamă, mult mai gravă, legată de contextul Războiului Rece și de arsenalul nuclear al celor două superputeri. Cât de reală era acea frică în acele zile?
Se întâmplă ceva uimitor la Cernobîl: caii sălbatici din Mongolia trăiesc liberi în zona de excludere, un teritoriu considerat cândva mort. „Este un miracol”O vreme, cea mai mare parte a lumii nu știa că nu fusese un experiment eșuat al programului sovietic de arme nucleare. Nu am știut timp de două zile întregi ce se întâmplase. Ne întrebam dacă putea oare acesta să fie vreun tip de test nuclear pe care sovieticii nu trebuiau să îl facă, într-o perioadă în care exista un tratat antirachetă balistică. De asemenea, este important de reținut că deși Gorbaciov era la putere de aproape un an, promițând glasnost și deschidere, promițând restructurarea societății politice, Războiul Rece era tot în cel mai rece moment al său când s-a produs Cernobîlul. Acest lucru este foarte important de reținut. Documentarul acoperă foarte bine acest aspect. Obișnuiam să țin evidența, cu ajutorul unor surse bune din domeniul științific, a faptului că SUA și Uniunea Sovietică, doar ele singure – uitați de China, India, Pakistan, Israel – aveau 50.000 de focoase nucleare, inclusiv mine terestre nucleare. Încercați să vă imaginați acest lucru. Asta arată cât de tensionat era Războiul Rece. Deci nu numai că temerile privind o scurgere de radiații nucleare erau suficient de periculoase în sine, dar la fel era și potențialul – cel puțin până când sovieticii au anunțat accidentul – că era ceva legat de armele nucleare. Deci lucrurile erau foarte, foarte tensionate.
CULTURA SECRETOMANIEI SOVIETICE
Dacă Cernobîl s-ar fi întâmplat astăzi, în era rețelelor sociale și a știrilor false, cum credeți că ar fi fost acoperit un astfel de eveniment? Ce riscuri aduce lumea digitală în gestionarea unor crize de această amploare?
Fără îndoială că astăzi cineva ar fi online, pe rețelele sociale, insistând și mințind publicul că are surse grozave despre cum a fost o lansare preventivă de rachetă pe care sovieticii o planificaseră pentru un atac preventiv asupra Europei. Unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri astăzi, legate de rețelele sociale și de lipsa de etică din prea multe instituții media, este că acestea, în urmărirea numărului de vizualizări, nu ar ezita să mintă sau să speculeze iresponsabil că sovieticii erau implicați într-un atac nuclear secret. Slavă Domnului că nu eram în era rețelelor sociale în 1986!
Cum verificați atunci faptele, ținând cont că transparența era atât de limitată?
Dacă acum, să zicem că cel mai mare post de televiziune deschide emisiunea de știri cu cel mai important eveniment, la sovietici nu a fost așa. Principala emisiune de știri sovietică, la ora 9 seara, luni, după 25 de minute din emisiune – și Cernobîlul nu era știrea principală. Nu era a doua știre. Nu era subiectul special. A fost la 9:25 înainte ca prezentatoarea, doamna crainică, să spună: „Apropo, am avut un accident nuclear. Ne ocupăm de consecințe“. Atât. A fost incredibil cum a fost făcut acel anunț. După anunț, însă, am reușit să obținem ceva mai multe informații din sursele sovietice pe care le aveam. Problema era că informațiile erau controlate cu strictețe. Tăiaseră liniile telefonice. Acesta este un lucru pe care nu îl știam la acea vreme, am aflat ulterior.
Documentarul acoperă acest moment interesant în care cei 45.000 de oameni din orașul Pripyat, construit lângă Cernobîl, nu erau nici ei informați cu nimic. Liniile telefonice fuseseră tăiate pentru ca ei să nu poată suna să le spună familiilor lor sau restului lumii ce se întâmpla. Cu excepția cazului în care aveai cel mai bun tip de sursă în Partidul Comunist sau în Pripyat, asta însemna că nu exista nicio modalitate de a verifica nimic în acel moment. Pe măsură ce timpul a trecut, pe măsură ce tot mai mulți oameni au început să cunoască amploarea accidentului și pe măsură ce Gorbaciov și alți membri ai partidului au început să dezvăluie mai multe, tot nu știai dacă ți se spunea adevărul.
Ținând cont de experiența dumneavoastră ca jurnalist occidental în Uniunea Sovietică, dar și de contextul actual al războaielor și al știrilor false, pentru un jurnalist care se ocupă de astfel de evenimente majore, ce este cel mai important: informația, poveștile oamenilor sau mesajul?
Pentru agențiile occidentale ca a mea, ca CBS, o știre ca aceasta s-a ridicat la nivelul unei potențiale urgențe naționale în SUA, pentru că aproape imediat oamenii de știință britanici și americani spuneau că norul radioactiv va înconjura Globul, în acel moment, se credea că va trece peste poli. Deci a fost un moment în care, aproape ca în timp de război, aproape ca după 11 septembrie pentru americani, aveai sentimentul că trebuie să lași tot ce faci și să acoperi aspectul siguranței. Să le spunem oamenilor ce știm, ce nu știm și cu ce ne confruntăm.
Responsabilitatea de a trece dincolo de tăcere
Care era, în acea perioadă, cel mai mare secret pe care sovieticii îl ascundeau în privința Cernobîlului? Care erau consecințele concrete ale acelei tăceri pentru milioane de oameni din Europa?
Pe măsură ce timpul a trecut, cel puțin o lună, au reușit foarte bine să ascundă faptul că nu numai că suferiseră o topire a miezului de uraniu, dar că ei înșiși se temeau teribil că acel miez va arde prin recipientul de beton și va ajunge la pânza freatică. Iar dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi fost afectat întregul bazin hidrografic al Europei – până la Marea Neagră, nu doar râul Nipru. Au fost luni în care au recunoscut că miezul reactorului era în pericol, dar respingeau ideea topirii. Deși în realitate o topire avusese loc. Cultura secretomaniei era atât de adânc înrădăcinată în sovietici la acea vreme: niciodată să fii transparent, niciodată să admiți vina. Cu siguranță nu față de occidentali.
După un an și jumătate, Legasov (n.r. – Valeri Legasov, chimist, membru al Academiei de Științe a URSS și șeful comisiei care a anchetat accidentul de la Cernobîl) și comisia sa s-au dus la AIEA și au prezentat primul set de concluzii științifice. Documentarul acoperă foarte bine faptul, de exemplu, dacă erai un fermier de animale în România, dacă erai un cioban în Scoția, dacă erai responsabil de un sistem de apă în Norvegia, nu aveai nicio idee dacă apa ta era sigură de băut, dacă animalele tale erau în pericol. Era luna aprilie. Nu știai dacă îți plantezi răsadurile în acea primăvară în sol contaminat. Pur și simplu nu știai din cauza secretomaniei sovietice.
Ca jurnalist prezent la Moscova în acele zile, ce responsabilitate simțeați față de public, față de toți oamenii din Europa care așteptau un răspuns la cea mai simplă întrebare: suntem în pericol?
A fost extrem de greu pentru reporteri ca mine să perforăm acel văl al tăcerii. Exista acel sentiment de nu chiar neputință din partea reporterilor occidentali, dar cu siguranță un dezavantaj oribil cu care ne confruntam în a obține informații. Simțeam o responsabilitate profundă față de fermierii Europei, față de toți cei care beau apă în Europa, față de industria turismului. Era sigur pentru avioane să zboare prin ceea ce era emis în aer? Simțeam o responsabilitate uriașă față de oamenii Europei și, prin extensie, față de SUA și față de întreaga lume, pentru a le oferi informații dacă sunt în pericol sau nu – informații pe care sovieticii continuau să refuze să le furnizeze.
Se încarcă comentariile...
