„Banchetul cerșetorilor“, un volum cu mister și iubiri neterminate | FRAGMENT

„Adevărul“ vă oferă un fragment din romanul „Banchetul cerșetorilor“ de Irina Anghel, câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2022.

Aveţi în faţă o carte cu mister, jocuri de cuvinte, prietenii şi iubiri neterminate, Rolling Stones şi un narator ce nu se poate abţine să intervină neinvitat în poveste. Totul începe cu Mişu, un băiat talentat pasionat de pian, care dispare la vârsta de 17 ani, chiar de ziua lui, pe 1 aprilie, lăsând în urmă o invitaţie la un banchet al cerşetorilor. Patruzeci de ani mai târziu, se întâmplă ca, tot pe 1 aprilie, Nina, o fostă colegă de clasă şi fiica profesoarei sale de pian, să se afle în aceeaşi librărie cu prietenii cei mai buni din liceu ai lui Mişu, Nel şi Victor, care caută un cadou pentru acesta, deşi nimeni nu l-a mai văzut din ziua dispariţiei. Ce urmează e o poveste despre cum locurile şi oamenii pe care-i pierdem se încăpăţânează uneori să rămână cu noi.

Irina Anghel s-a născut în 1997 la Iaşi. Este jurnalistă la Bloomberg în Londra, unde a scris, printre altele, despre economie şi pieţele de cafea, zahăr şi cacao. Înainte de a se alătura redacţiei Bloomberg, Irina a colaborat cu Iaşul nostru, Buletin de Bucureşti, Economedia şi Şcoala9. Este licenţiată în economie politică la King’s College London şi are un master în jurnalism şi politici economice de la Sciences Po Paris.

FOTO: Polirom

Fragment

Nel și Victor își îndreaptă fiecare atenția în maniera proprie și personală către un posibil cadou – primul ca o lupă, al doilea ca o pușcă. Însă pușca e cam grea și pușcașul cam scofâlcit, lupa cam aburită și cercetătorul cam miop. Vânătoarea lor e de fapt o bâjbâială în care ambii iau în vizor lucruri care poate că sunt, poate că nu sunt acolo. Așa e când scrii din amintiri. Lupa plutește meticuloasă pe și printre rafturi și se oprește din când în când asupra câte unei cărți – Vonnegut-oare-a-citit-Vonnegut, Murakami-cine-o-fi-și-ăsta, Cel-mai-iubit-dintre-pământeni-o-fi-citit-varianta-completă, Márquez-sau-Allende, Dostoievski-cu-el-nu-dai-greș-dar.

Nel își amintește cu un zâmbet strâmb că, printre altele, Mișu era și un mare cititor. Ciuma, Război și pace, Testamentul francez, Muntele vrăjit, Doamna Dalloway, În căutarea timpului pierdut, Suflete moarte. Mișu susținea că le citise pe toate, ba mai mult, Mișu, cumva, le avea pe toate. Mirosul de pâine caldă, cerul roz în ramă aurie de lângă ușă, zgârietura blândă a ferigii și mai ales zumzetul televizorului înghițit de tăcerea milioanelor, ba nu, miliardelor de cărți din biblioteca sculptată din stejar masiv ca o poartă biblică din sufrageria lui Mișu, pe toate și le amintește Nel acum. Mă rog, vorba vine și le amintește, că nu le‑a uitat niciodată. Citise și el majoritatea cărților ăstora în liceu de la Mișu (pe restul le‑a citit nu mult mai târziu, când Mișu era deja dus, în perioada idilei cu domnișoara bibliotecară și‑apoi în perioada micii iubiri despre care urmează să vă zic puțin mai încolo dacă sunteți cuminți), așa că s‑a entuziasmat cu precauție și a tot încercat să inițieze cu el conversații despre cărți mai întâi așa, ca din întâmplare, apoi tot mai des, cu orice prilej. Însă Mișu îi răspundea mereu cu câte o frază imensă și inutilă care îi tăia macaroana. După câteva astfel de replici, Nel a hotărât să se dea bătut. I‑ar fi spus și lui Victor, dar o suspiciune împărtășită de majoritate, fie ea și nedefinită, face prietenia în trei complicată. Așa că a continuat să împrumute cărți de la Mișu și să tacă. Bănuiala s‑a ivit mai târziu, un ghiocel meschin în mijlocul lui mai, adică în a doua lună de la fuga lui Mișu, luna de furie. Certitudinea a rodit în iulie, o gutuie păroasă și delicioasă, imediat după partea întâi a idilei cu domnișoara bibliotecară și discuțiile aferente despre cărțile sus‑menționate. Deși conversațiile astea au reprezentat inițierea lui Nel cel creț în numeroase taine, singura lecție pe care Nel cel aproape chel și‑o amintește cu înfricoșătoare precizie este cum se simte cu cineva care chiar a citit cărțile și‑a mai și înțeles ceva. Și‑a dat seama atunci că Mișu era colecționar, nu cititor. Asta în cel mai bun caz. A hotărât să păstreze secretul ăsta și a continuat să citească și să tacă. Mai încolo, în timpul iubirii ăleia mici la care am făcut deja aluzie, a aflat și cum e când citesc amândoi aceeași carte și niciunul nu înțelege nimic. Mișu clar nu a făcut parte nici din categoria asta.