„Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T“, noul roman al Ioanei Pârvulescu, va fi lansat live online joi seară FRAGMENT

Joi, 10 iunie, de la ora 19.30, cititorii sunt invitaţi la o întâlnire online şi live cu Ioana Pârvulescu şi Mircea Cărtărescu în dialog cu Lidia Bodea, directorul Editurii Humanitas, unde în lumina reflectoarelor se va afla volumul „Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T”, o carte ce „oferă o tipologie a personajelor feminine din literatura română, de la doamna B. a lui Negruzzi la doamna T. a lui Camil Petrescu “.

Evenimentul de lansare va fi difuzat live pe pagina de Facebook Humanitas si pe canalul YouTube Humanitas. Înregistrările video şi audio vor fi ulterior disponibile pe canalele YouTube Humanitas şi SoundCloud Humanitas. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din romanul Ioanei Pârvulescu, recent apărut la Editura Humanitas.

„Această carte e liberă. De aceea o dedic tuturor celor care se mai bucură să exploreze în voie spaţiul dintre coperte, doamnelor şi domnilor deopotrivă, studentelor şi studenţilor de la Litere, cititoarelor şi cititorilor care dau sens (şi sensuri noi) efortului unui scriitor. Ştiu că asemenea oameni vor exista şi în vremurile cele mai puţin propice cititului.

Cartea oferă o tipologie a personajelor feminine din literatura română, de la doamna B. a lui Negruzzi la doamna T. a lui Camil Petrescu. Combină critica şi istoria literară cu istoria mentalităţilor, sociologia cu istoria culturală, experienţa de viaţă cu cea de bibliotecă: în fond cam tot ce folosim când citim şi judecăm literatura, fără mânie şi părtinire. Alfabetul doamnelor nu se doreşte, desigur, a fi exhaustiv (oricum, nu trece de Interbelic). Fiecare dintre noi are cu siguranţă unul propriu, bazat pe afinităţi. Acesta este al meu. Nu-l impun, îl propun.“ — IOANA PÂRVULESCU

Fragment

Cuvinte în Grădina Desfătărilor

Erasmus socoteşte că vocabularul alcovului este inspirat de o muză atotputernică, ale cărei delicii ar fi demne de cu totul altceva decât de nerecunoştinţa şi oprobriul oamenilor. Este vorba de Prostie: „Că acest lucru e adevărat nu va cuteza să tăgăduiască nici un om care se gândeşte la ce nerozii vorbeşte un om cu o femeie, ce prostii face când vrea să guste plăcerile dragostei. Acum ştiţi obârşia celei dintâi şi celei mai mari desfătări a vieţii“ (Moriae encomium, traducere de Ştefan Bezdechi). Literatura nopţii de dragoste creează o dublă perspectivă asupra vorbelor rostite de îndrăgostiţi. Una, pe urmele lui Erasmus, dar mult mai puţin tranşantă, este a discursului amoros lejer, când îndrăgostiţii vorbesc „dulci nimicuri“, mai mult ca să‑şi asculte timbrul vocii decât ca să se înţeleagă, când se joacă cu vorbele, cu numele de alint pe care şi le dau unul altuia. Este viziunea barocă ori cea romantică. Cea de‑a doua, contrară, este a cuvântului sobru, bogat în semnificaţii, în care cei doi îşi pun sensurile cele mai adânci ale vieţii, a cuvantului‑contract, din clasicism.

În Iosif şi fraţii săi, Thomas Mann comentează, în volutele lui tandru ironice, posibilitatea dialogului adevărat între doi îndrăgostiţi: „Într‑adevăr, cât de indiferent este despre ce vorbesc cuvintele iubitului, de vreme ce el le dă glas, buzele sale le formează, frumoasa lui privire le însoţeşte, interpretându‑le, şi toată prezenţa lui le încălzeşte şi le dă viaţă şi celor mai uscate şi reci […]. Astfel, orice convorbire se preface în dialog de dragoste şi, de altminteri, asemenea dialog nici n‑ar putea exista în stare pură, căci, în asemenea caz, n‑ar fi alcătuit decât din silabele eu şi tu, dar atunci s‑ar prăbuşi intr‑o excesivă monotonie, pentru care pricină mai trebuie să fie neapărat vorba şi despre alte lucruri“ (traducere de Petru Manoliu).

Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?

În Evul Mediu cuvântul dragostei trupeşti e fach (faptă). S‑a glosat mult pe tema amorului de acest tip la trubaduri, căci mulţi comentatori au întreţinut mitul castităţii dragostei cântate la curţile castelanelor. Există şi o explicaţie: platonica relaţie intermediată, mai târziu declarată în nume propriu, de trubadur se opunea concretei, dacă nu de‑a dreptul brutalei, relaţii cu soţul. Or, nu numai că în destule versuri poetul încearcă să‑şi convingă doamna să ajungă la fach, dar s‑a născut chiar o specie a dimineţii imediat următoare nopţii de dragoste, alba. E destul de greu de stabilit cum şi de ce de la personajul femeii căsătorite, plasat confortabil în literatura medievală, s‑a ajuns la poziţia atât de neatrăgătoare şi de ştearsă a nevestei, de mai târziu. Soţul din literatură nu are o situaţie mai bună decât convenţionala nevastă (care se animă numai când e pe cale să devină adulterină). Însă, în cazul bărbatului căsătorit şi mult detestat, vina o poartă trubadurii, truverii şi minnesängerii. De la ei pornesc istoriile în care bărbatul care are drepturi „legale“ asupra unei femei nu e pe măsura ei, n‑o înţelege, n‑o iubeşte îndeajuns şi un altul, care nu are nici un drept, încearcă să o salveze mai mult sau mai puţin poetic. Imaginea a fost întărită în comediile secolului XVII şi în spectacolele de operă ale secolului XIX.