Adevăruri de altădată:Goana după ieftinătate

Un fenomen neliniştitor al epocei: goana după ieftinătate. O nevoie de a păcăli pe altul, tradusă de cele mai multe ori prin propria păcăleală. Nu e vorba de cei lipsiţi de mijloace şi cari n’au încotro. Mă refer la oameni înstăriţi şi cari îşi închipuie că făcând economie la toate, au adunat ceva.

Le-au rămas, e drept, câţiva gologani mai mulţi în pungă, dar şi-au furat impresii, vreme, liniştea sufletului. Şi-au încheiat ziua cu o feerie mai puţin. Şi zilele trec şi viaţa trece, acumulând cenuşă şi drojdie, în loc de lamură şi de flacără. Căutăm senzaţii multiple, fiecare mai ieftină decât alta, în loc să tindem spre senzaţia de calitate,

înaltă şi pură, neuitată şi radioasă, dealungul anilor cari se fac tot mai reci şi mai întunecoşi. Gonind după cantitate, ni se pare că agonisim câştiguri. Şi nu există risipă mai mare decât înmagazinarea de emoţii mediocre. Aurul amintirilor e metalul cel mai preţios în organismul făpturii noastre nu numai spirituale, dar şi fizice.

Ea ne fortifică încheieturile şi fabrică în noi resorturi cari ne vor înviora cursa crepusculară. „Nu mai sunt bogat, ca să cumpăr lucruri ieftine!" Butada, cu aer de paradox, a englezului care-a afirmat acest crez, e grea de adevăr şi înţelepciune.

Lucrul ieftin trebuie schimbat mereu. Lucrul scump, fie stofa unui palton, fie peisagiul nocturn, văzut de pe terasa luminată a unui hotel de lux, deasupra Atlanticului sau a unui lac elveţian, fie cântecul unui virtuoz celebru, - stăruieşte ani şi ani pe noi, în noi, dincolo de noi. Ce-a fost ieftin s'a dus, - dacă n'a lăsat şi suvenire disgraţioase. Din zi în zi îmi dau seama cât de săraci suntem în bogata noastră Românie! În profuziunea de pietre cioplite a Parisului, de aur care curge din plafoane până'n pivniţi de tezaure artistice acumulate în case cu aparenţe simple, - evoc cutremurându-mă aspecte de sărăcie din ţară. Şi mă simt umilit, ruşinat ca'n faţa nudului unei mătuşi bătrâne.

(articol publicat de Victor Eftimiu în „Adevărul", 1935)