Cine se joacă în mintea ta

Aşa cum şi-a imaginat Lewis Carroll Ţara Minunilor în care cade Alice, ademenită de un iepure, scenariştii, creatorii de jocuri sau de reclame îşi închipuie lumi de poveste în care vor să ne atragă. Teoretic, cu toţii putem construi în minte lumi fantastice sau invenţii uimitoare. Practic, doar câţiva reuşesc.

Când avea 7 ani, Marina Şerban era lăsată de părinţi în timpul săptămânii în grija unei mătuşi, care o obliga să se culce la prânz.

Pentru că se aşeza ascultătoare în pat, dar nu reuşea să adoarmă, într-o zi a ridicat una dintre cărţile aflate lângă pat şi s-a ascuns cu ea sub pătură. A citit aşa toate cele 500 de pagini. „La un moment dat, devenisem expertă la prefăcutul că dorm", povesteşte ea.

Cartea era „Insula Misterioasă", a lui Jules Verne. „M-a atras tocmai cuvântul ăsta, misterioasă", îşi aminteşte Marina. De atunci, a citit tot ce i-a picat în mână. A revenit pe „Insula Misterioasă" de vreo şase - şapte ori, dornică să înveţe despre vulcani, despre „cum se aprinde un foc dacă n-ai chibrituri, cum ajungem la un lan de grâu de la un singur bob găsit în buzunar". Era prea mică să înţeleagă „lucrurile greoaie", aşa că-i plăcea să-şi imagineze că este şi ea pe insulă, un personaj din poveste.

Ficţiunea vorbeşte despre realitate

În clasa a VII-a, Marina a luat o pauză de la citit. Atunci a descoperit băieţii, în special unul de care-i plăcea şi la care se tot gândea, dar şi televizorul, pentru că părinţii au instalat cablu TV.

A început să se uite la filme şi seriale, să se închipuie în tot felul de locuri şi să‑şi pună întrebări despre cum ar reacţiona dacă ar trece prin aceleaşi aventuri ca personajele. Nu i-au plăcut niciodată emisiunile de ştiri sau talk‑show‑urile. A preferat ficţiunea pentru că, atunci când este bine gândită, „are idei care se aplică în realitate, teme mari, universal valabile, despre prietenie, dragoste, ce înseamnă să fii om. Toată ficţiunea bună are un substrat puternic."

I s-a întâmplat ca o carte citită sau un film văzut să o facă să-şi pună întrebări despre povestea ei de dragoste sau, dimpotrivă, să aprecieze mai mult relaţia pe care o are. A făcut şi pasiuni pentru personaje fictive. Primul personaj TV care a fascinat-o a apărut însă mult înainte de a exista cablul TV. Avea şase ani când se uita fascinată la serialul „Twin Peaks" şi îl urmărea pe agentul Cooper. A plâns la ultimul episod, pentru că i s-a părut că a stricat tot.

„Războiul stelelor“, produsul imaginaţiei lui George Lucas

Imaginaţie inspirată

Când este tristă, poveştile frumoase o întristează şi mai rău, pentru că nu poate trăi şi ea una la fel, dar o fac să-şi dorească mai mult, o inspiră. Aşa s-a apucat ea însăşi să creeze ficţiune. Prima dată în clasa a VIII-a, „o carte fantastică despre unde e ascunsă legendara insulă Atlantida". A scris-o de mână, pe un caiet, şi a ilustrat-o cu desene făcute tot de ea. „Dacă aş copia-o într‑un document Word, n‑ar avea mai mult de cinci pagini", crede Marina.

În capul ei există acum zeci de poveşti. Una dintre ele a apărut acum doi ani, într-o seară când a venit obosită şi frustrată de la serviciu şi a început să scrie tot ce simte, pe puncte. „Am început să mă gândesc dacă merită să munceşti atât de mult, în weekenduri, peste program, şi apoi m-am gândit că e o problemă actuală cu care se confruntă milioane de oameni. Aşa că e o temă care merită cercetată într-un roman", explică Marina. A scris câteva bucăţi din carte, dar n-are timp decât în vacanţe să pună pe hârtie povestea pe care o are în minte.

Pe celelalte şi le-a notat şi le revizitează din când în când. Unele ajung să i se pară „prostii", aşa că le păstrează doar pe cele care trec testul timpului.
„Mereu am simţit nevoia să creez ficţiune. Întotdeauna mi-am imaginat lucruri, fie că se petreceau în realitate sau în alte lumi", povesteşte ea. Până acum însă, la 25 de ani, mai puţin de 1% din lumile imaginate de Marina s-au materializat, într-o formă sau alta. Dar aşa şi trebuie să fie, spune ea, pentru că îi ia mult timp să-şi construiască povestea în minte, iar pe hârtie ajunge doar ce este bun. „Este ca la montajul unui film. Se trag nu ştiu câte cadre, de 100 de ori acelaşi lucru, în versiuni puţin diferite. Dar una singură ajunge în film. Cam aşa se întâmplă şi în căpăţâna mea."

Îndoiala, o parte din proces

Florin Lăzărescu, autor al romanului „Trimisul nostru special“ şi al scenariului după care Radu Jude a făcut filmul „Lampa cu căciulă“, premiat la festivalul Sundance, spune că toate personajele pe care le-a creat au plecat de la „o fiinţă în carne şi oase“. „Scriu de dragul oamenilor şi relaţiilor dintre ei, nicidecum de amorul ideilor sau al artei“, explică el. Imaginaţia o foloseşte pentru a crea situaţii, a construi structuri „care să stea în picioare“.

L-a inspirat, de curând, o întâmplare de la Iaşi, pe care vrea s-o modifice şi s-o includă într-o viitoare carte.

„Un domn respectabil a ieşit din ritmul pietonilor, s-a apropiat de nişte boscheţi şi a vrut să înhaţe o cutie mare de carton, nou-nouţă. Imediat a apărut stăpînul cutiei: un câine boschetar care a încercat să-şi apere adăpostul cu dinţii. După şuturi, hămăituri, mă rog, o luptă în toată regula, a învins domnul.

Întâmplarea face să fi ieşit la stradă, cu cutia în braţe, chiar în dreptul meu. A lăsat cutia, şi-a tras sufletul, şi-a şters transpiraţia, şi-a potrivit hainele - repet, foarte respectabile, nu arăta deloc a «fiul ploii» - şi s-a simţit dator să-mi dea o explicaţie: «Îmi trebuie acasă».“

Tehnică şi inspiraţie

Ca peste tot în artă, ideea scriitorului trebuie să se aşeze pe un schelet, să respecte nişte reguli. Dar, spune Lăzărescu, la fel ca în muzică, nu poţi compune sau interpreta dacă nu cunoşti teorie, dar nici nu ai succes garantat dacă eşti impecabil la partea tehnică.

La fel ca ispiraţia, imaginaţia şi tehnica, îndoiala face parte inevitabil din procesul de creaţie, spune Lăzărescu. „Totdeauna, la fiecare rând, şi nu exagerez, mă îndoiesc de ceea ce am scris, dar nu până acolo încât să mă opresc din scris.“

De unde vine imaginaţia

Imaginaţia este un proces psihic complex apărut din nevoia omului de a se adapta mediului de viaţă, spun experţii.

„În esenţă, imaginaţia este o modalitate de cunoaştere", spune psihiatrul şi psihoterapeutul Eugen Hriscu. Ne permite să creăm sau să recreăm anumite situaţii. Ea începe să se dezvolte când suntem preşcolari, în special prin joc, explică şi psihologul Cristiana Haica.

Orice om cu o dezvoltare psihică normală are imaginaţie, însă nu toţi o folosesc pentru a crea. Creativitatea „se bazează pe experienţa anterioară şi funcţionează prin combinarea şi recombinarea acestor date pentru a crea ceva nou, original", explică Haica. Ea nu depinde însă doar de imaginaţie, ci şi de curiozitate, spirit de observaţie şi dorinţa de a crea.

Devoratorii de poveşti

Aşa cum unii ies la iarbă verde în weekend, alţii au nevoie de cărţi sau de filme pentru a uita de cotidian şi a putea visa, spune psihiatrul şi psihoterapeutul Eugen Hriscu.

Lumile create pe computer

Tudor Şerban (foto) era Game Designer la Ubisoft România când a început să lucreze la Silent Hunter 3, un joc pentru PC cu submarine din al Doilea Război Mondial. Prin 2003-2004 când, după ce a jucat variantele anterioare ale Silent Hunter şi le-a analizat, a început discuţiile cu echipa din care făcea parte şi care trebuia să ducă mai departe ideea jocului creat în 1996.

Stătea ore în şir cu liderul echipei de designeri şi analizau, discutau, propuneau. Desenau submarine pe o tablă din sala de şedinţe, scheme de joc, „cum se mişcă inamicii, pe unde, cum să ataci cu periscopul, ce trebuie să vadă jucătorul, ce nu trebuie să vadă, ce e amuzant", povesteşte Tudor, acum Senior Game Designer al companiei. El crede că una dintre cele mai importante calităţi ale unui game designer este imaginaţia.

Scenariştii jocurilor

„Designerul este cel care scrie ce anume se întâmplă într-un joc, de la poveste la mecanici de joc, este un fel de scenarist/regizor", explică Tudor. La jocurile complexe pot lucra echipe de până la 30 de designeri care să pornească fie de la o idee generală şi apoi să dezvolte o poveste, personaje, sistem de luptă şi recompense pentru jucător, fie invers, de la anumite scheme să construiască o lume.

Tudor crede că e foarte important să ai în minte jucătorul când iei toate deciziile care stau la baza creării unui joc. Şi pentru a şti ce gândeşte jucătorul, trebuie să fii tu unul foarte experimentat. „Eu am jucat mii de jocuri până acum, totalizând sute de mii de ore de joc, am citit cărţi, articole pe internet, am discutat cu pasionaţii." Iar folosirea imaginaţiei pentru a face lucrurile să evolueze i se pare la fel de importantă. „Asta apreciază şi jucătorii", spune el.

Cum se fac personajele

Oana Răsuceanu, Ana Agopian şi Iulia Rugină, două absolvente de scenaristică şi o absolventă de regie, se izolaseră într-o casă din Vama Veche când şi-au imaginat povestea a patru necunoscuţi care se întâlnesc într-o gară, în Ajun de Crăciun, aşteptând un tren care nu mai vine. Erau aproape de nisip şi de mare, în vara lui 2006, dar ele se gândeau la troienele de zăpadă care ar împiedica trenul să ajungă în gară.

Punctul de plecare al scenariului, primul pe care-l scriau în formula de trei, a fost tema unui concurs la care au vrut să se înscrie: turismul. „Noi ne aşezăm la o masă, oriunde, şi stăm şi vorbim", explică Oana începutul procesului de creaţie.

Aşa au stabilit că va fi vorba despre patru oameni, apoi au început să-şi pună tot felul de întrebări pentru a-i defini, explică Iulia. „Am zis, cum ar fi să se întâlnească nişte oameni care n-au nicio legătură unul cu altul şi în ce ipostază ar fi puşi să ajungă să comunice? Ce-ar fi să stea să aştepte? Ce să aştepte? Un tren. De ce să-l aştepte? Să zicem că e zăpadă. Ce i-ar ţine în priză, ce i-ar presa? Era Ajunul Crăciunului şi fiecare trebuia să ajungă undeva", îşi aminteşte Oana.

Trânta cu scenariul

Filmul s-a lăsat aşteptat patru ani de când fetele au scris prima variantă a poveştii. Relaţia lor cu scenariul a evoluat asemeni uneia între doi iubiţi. „După îndrăgosteală ajungi să începi să-l cunoşti din ce în ce mai bine, începi să te îndoieşti, să te iei la trântă cu el", povesteşte Oana.

A existat un moment în care fetele, după probleme cu banii şi producătorul, îşi pierduseră speranţa, dar şi-au regăsit-o când au început să primească ajutor de la prieteni şi de la necunoscuţi cuceriţi de poveste. Au filmat în ianuarie 2010, într-o gară părăsită de la Snagov, plină de zăpadă, ca-n visurile lor „cele mai frumoase", şi au arătat o primă versiune a scurtmetrajului în aprilie, la Bucureşti, la festivalul Next.

Şi James Cameron a creat o lume fantastică în filmul „Avatar“

Mărunţiş în loc de „valută forte"

Şerban Alexandrescu, fondatorul Headvertising, una dintre cele mai creative şi premiate agenţii de publicitate din România, spune că imaginaţia şi-a pierdut valoarea de „valută forte" în comunicarea comercială. Pentru că sunt prea mulţi intermediari între ideea echipei de creaţie şi produsul final, pentru că, pe timp de criză, tot mai mulţi clienţi au preferat să lucreze după aceeaşi reţetă care a funcţionat, indiferent ce au vrut să vândă.

Alexandrescu, care lucrează de aproximativ 16 ani în domeniu, spune că publicitatea n-a fost şi nu este o artă, pentru că are o finalitate practică, iar imaginaţia este pusă să rezolve o problemă pe care o are un anumit produs.

În ultimii cinci ani însă, Alexandrescu spune că vede cum „atelierul de nebuni disciplinaţi" se transformă într‑o fabrică. Iar rolul departamentului de creaţie s-a redus la acela de a avea o idee care să „umple cu ceva o pagină goală", care va fi schimbată de toate „comitetele şi comiţiile" prin care trebuie să treacă.

Silent Hunter 5, cel mai recent joc la care a lucrat Tudor Şerban

Partea întunecată a fanteziei

Imaginaţia, la fel ca toate capacităţile mentale, este determinată genetic, pe de-o parte, şi social, pe de alta. Unora le este mai greu să părăsească realitatea pentru „a locui, temporar, în cea din mintea noastră", explică psihiatrul Eugen Hriscu. Ţine şi de inteligenţă, dar mai ales de capacitatea fiecăruia de a se desprinde de nevoile fizice şi de a-şi folosi fantezia.

„De multe ori, imaginaţia poate crea realităţi alternative" atât de puternice încât să-i facă pe unii oameni să se simtă mai bine acolo decât în vieţile lor reale. Iar în lumea creată se pot întâmpla lucruri extraordinare, dar şi perversiuni, atrocităţi, explică psihiatrul. Imaginaţia este acea dimensiune în care se nasc monştrii din filme şi poveşti. „Atâta timp cât rămân în imaginaţie, nimeni nu are de suferit", spune Hriscu.