Când ne-a fost mai bine? Anchetă printre scriitori şi artişti despre izolare: „Ce era înainte era greşit. Dacă ne întoarcem acolo e ca şi cum n-am fi înţeles nimic“

0
0
oameni cu masti sarutandu-se foto guliver/getty images

Izolarea va fi acel moment revelator ce ne va schimba pentru totdeauna sau doar  unul pasager şi chinuitor? Se poate şi ne dorim să revenim la viaţa de dinainte de pandemie? Şi ce vom face cu libertatea recăpătată? Am întrebat scriitori, jurnalişti şi artişti ce au avut, ce au pierdut şi ce au câştigat de când viaţa li se derulează între patru pereţi.

Noul virus ne-a forţat să ne mutăm întreaga viaţă în case şi să ne îndepărtăm fizic de cei dragi. Sunt oameni care mor, sunt oameni care trăiesc cu teama că-şi vor pierde slujba. E paradoxal cum lumea se prăbuşeşte în jurul nostru, dar în acelaşi timp ni se oferă o nouă şansă de a conştientiza importanţa lucrurilor mărunte – să rătăceşti în voie pe străzi, să vezi un film la cinema, să-ţi săruţi bunicii pe obraji. Cotidianul spaniol „El País“ rezuma, simplu: „Eram fericiţi şi nu ştiam“. Acum suntem doar sub o imensă presiune, aşteptând să se apese butonul de play  pentru a putea trăi din nou. Gândim totul în „înainte“ şi „după“. De la izbucnirea crizei, ni se repetă, aproape obsesiv, că acum avem timp pentru toate şi trebuie să profităm de izolare pentru a fi mai productivi, pentru a face lucruri importante şi creative. Ar putea, la fel de bine, să fie un timp pe care-l risipim doar pentru a ne cunoaşte mai bine, pentru a vedea cât de plictisitori sau cât de agreabili ne suntem în propria singurătate. În definitiv, dacă ne suntem cei mai buni prieteni. Ar putea fi un bun moment să stai cu ochii în tavan şi să te gândeşti la acele întrebări care nu-ţi dădeau pace, dar pe care le-ai ţinut ascunse într-un cotlon al minţii. Ar putea fi, pur şi simplu, o perioadă grea în care trăim momente de amărăciune, de tristeţe, de disperare, în care totul pare că ne e potrivnic. I-am rugat pe câţiva scriitori şi artişti să rezolve o ecuaţie complicată: când (ne)-a fost mai bine?


Speranţa, toujours

de Andrei Crăciun, scriitor

Scriu aceste rânduri în ziua 50 de autoizolare şi nu pot spune, aidoma editorialistului spaniol, că eram fericit şi nu o ştiam, dar nici că s-a pogorât fericirea peste cei care stau ca în zarul de cinci, între patru pereţi.

Am pierdut drumul meu preferat: spre terminalul plecări de la Otopeni. Dar am şi câştigat ceva timp să mă uit, în sfârşit, prin cele 18.987.245 de fotografii din călătoriile din cele o sută de ţări, efectuate în ultimul deceniu şi jumătate, răgaz pe care nu-l găsisem niciodată înainte. Număr pe degetele de la o mână şi jumătate oamenii cu care mă întâlneam şi înainte de bună voie şi nesilit de nimeni, lucram de ani buni de acasă, deşi adevărul e că adeseori casa mea era pe drum.

Oricum, nu e o schimbare fundamentală această izolare. Cred că aş putea să o mai duc măcar patruzeci de ani aşa, văzând lumina soarelui doar din balcon, dacă ăsta e preţul pentru cât mai puţine interacţiuni în cadrul societăţii carpato-danubiano-pontice.

Când nu mai ai unde să te duci departe de tine trebuie să te străduieşti să nu îţi fie rău aproape de tine, cum ar zice şi Paulo Coelho, dacă l-ar întreba cineva. Eu mă străduiesc să îmi fiu un om lângă care să nu mă plictisesc şi până acum mi-a reuşit. Ca atare, nu resimt atât de puternic nevoia de a reveni la ce era înainte. Oricum, ce era înainte era greşit. Dacă ne întoarcem acolo e ca şi cum n-am fi înţeles nimic. Vestea proastă e că nu ne vom întoarce nici măcar acolo. Va fi cu siguranţă tot mai rău. Vestea bună, dacă o puteţi îndura, e că într-o zi nu va mai fi deloc.


Un asasin al efuziunilor sociale

de Matei Vişniec, scriitor

Să fi proliferat mai repede COVID-19 în Europa decât în Asia pentru că europenii au obiceiul, atunci când se întâlnesc, de a se îmbrăţişa, de a se săruta, sau de a se bate pe umeri? Întrebarea m-a tulburat, mai ales după ce am auzit o discuţie serioasă pe acest subiect pe un post de radio francez.

În orice caz, între francezi şi japonezi, de exemplu, în materie de salut, diferenţa este ca de la cer la pământ. Japonezii practică ritualul salutului de la distanţă, prin înclinări sofisticate, în funcţie de vârstă şi de condiţie socială, în funcţie de cine îi datorează celuilalt mai mult respect. În Franţa pupăturile pe obraz sunt o normă, un impuls, deşi există şi aici anumite subtilităţi şi diferenţe de la o regiune la alta, precum şi în cadrul diferitelor grupuri socio-profesionale. Eu însumi îmi amintesc cât de crispat am fost atunci când am ajuns în Franţa şi am descoperit că acest tip de salut nu se practică doar între prieteni foarte buni şi nu doar într-un cadru foarte familiar, ci... pe scară largă, şi indiferent de sex.

Am asistat în Franţa şi la dezbateri serioase pe tema: dacă faire la bise, cum spun francezii, este un gest care trebuie practicat şi la birou. Oare nu are ceva excesiv gestul de a intra, să zicem, într-o sală de conferinţe unde se mai află zece colegi, şi tu să treci pe la fiecare ca să-l saluţi individual cu două pupături, ţoc-ţoc?

Mereu am fost un observator atent şi oarecum amuzat al acestui ritual. Cu atât mai mult cu cât în unele regiuni oamenii se sărută pe obraji doar de două ori, în altele de trei ori şi în altele de patru ori. Există, s-ar părea, în Bretania o asociaţie care cere instaurarea unei singure pupături, una şi bună, pentru că de fapt simbolul contează şi nu de câte ori îţi întorci obrazul pentru a fi pupat şi pentru a pupa. Ca să nu mai spun că există adânci controverse în ce priveşte obrazul cu care trebuie să începi operaţiunea (dreptul? stângul?)… Iar unii, datorită unui statut de superioritate pe care şi-l arogă, doar întind obrazul, pentru a primi, de fapt, pupătura ca pe un omagiu…

Această mistică tipic franceză a sărutului în momentul în care spui „bonjour“ îi crispează nu doar pe asiatici, ci şi pe americani, precum şi pe europenii din nord. În Europa de Sud şi în ţările Europei de Răsărit am impresia că obiceiul a fost preluat cu mai multă nonşalanţă.

Mă întreb cu tristeţe dacă nu cumva, în anii următori, actualul virus precum şi alţii ca el ne vor obliga să renunţăm la multe astfel de efuziuni. Inclusiv la obiceiul de a ne mângâia şi săruta copiii. Virusul vrea să ucidă o anumită cultură a intimităţii figurând în codul genetic al umanităţii.

Dar cel mai mult îmi lipseşte acum acea intimitate anonimă din sălile de teatru, unde sute de oameni stau alături, la doar câţiva centimetri distanţă unii de alţii, şi nu se suspectează de nimic, de nicio intenţie rea, şi în orice caz nu de faptul că ar putea transmite un virus.

Dacă pentru a supravieţui va trebui să renunţăm la aceste forme de încredere în ceilalţi, la aceste intimităţi colective şi tactilităţi sociale care dau gust vieţii, aş fi foarte trist, pentru mine şi pentru umanitate.


Un timp agresiv, un ce neaşteptat

de Doru Căstăian, profesor şi scriitor

Aproape toată lumea simte că timpul coronavirusului este (sau cel puţin are potenţialul de a fi) un timp al revelaţiei şi al învăţării fundamentale. Timpul unei deschideri esenţiale, un timp agresiv care are capacitatea de a ne arunca din propria poveste la o distanţă oarecare de ea. Sigur, orice timp este al învăţării, desigur orice timp poartă cu el o fractură internă, aşa cum credea Walter Benjamin, în orice moment clipa se poate dovedi mesianică, havuz vertical pe o mare bidimensională. Dar abia în urgenţa acestei crize aflăm asta cu adevărat. De aceea, cred că timpul coronavirusului nu este despre ce descoperim şi ce învăţăm, nu este despre conţinuturi şi informaţie. Desigur, fiecare află ceva despre sine: de exemplu, cât de mult contează mişcarea în viaţă sau că-i poate fi dor chiar şi de soacră.

Experţii vor învăţa şi ne vor învăţa, la rândul lor, lucruri importante despre politica globală, strategiile economice de succes sau neajunsurile globalizării. Dar, la un nivel mai esenţial şi mai important, învăţarea facilitată de pandemie e mai degrabă despre cum şi nu despre ce. E o arheocunoaştere, cum spunea Svetlana Aleksievici, e un ce neaşteptat care poate schimba sentimentul locuirii cosmosului, dispoziţia noastră afectivă  şi cognitivă fundamentală.

Aşa cum Ivan Ilici, eroul lui Tolstoi, află doar în anxietatea ipohondriei şi în anticiparea morţii acel ceva care fusese mereu ascuns privirii lui, deşi fusese mereu acolo: „Şi el nu putea pricepe şi încerca să alunge acest gând ca fiind fals, incorect, bolnăvicios şi să-l înlocuiască cu altele, corecte, sănătoase. Dar gândul acesta, şi nu era numai un gând, parcă o realitate, venea din nou şi îi apărea în faţă“.

Criza coronavirusului ne ţine fiecăruia în faţă lucrurile acelea enorme şi ubicue pe care de obicei nu le vedem. Să fim pe pace, vom reveni la anestezia aceea plăcută pe care „El País“ o confundă candid cu fericirea. Unii, însă, nu vom mai fi vreodată la fel.


Trei cărţi – pentru că eram liberi

de Veronica D. Niculescu, scriitoare

Mă va întrista foarte tare să aud – deja începe să se-audă – că izolarea asta ne ajută să scriem, că se coc atâtea cărţi acum, că „avem atât timp“. Izolarea asta, cuşca asta de tip nou, a adus doar mizerie. Doar nefericire şi piedici.

Cărţile mele erau pregătite deja. Am intrat în anul 2020 ştiind că o să-mi apară trei cărţi. Romanul „Toţi copiii librăresei“ era gata din toamnă şi a apărut în ianuarie. A prins doar o lună şi jumătate în libertate, însă s-a descurcat bine. A doua carte, continuarea romanului „O vară cu Isidor“, ticluită de mult, am încheiat-o în ianuarie şi e în lucru la editură, pleacă la tipar în curând. Cea de-a treia carte, o biografie romanţată a unui pictor ales nu de pe o listă, ci prin îndrăgostire, este la mine. Scrisesem cam jumătate din ea înainte de impunerea izolării. La cealaltă jumătate scriu acum – mult mai greu.

Îmi lipsesc enorm plimbările, care echivalau cu gânditul. Nu poţi gândi la fel de limpede într-o cuşcă, fie cuşca şi tapetată cu catifea. Îmi lipsesc străzile, îmi lipseşte vântul pe faţă, îmi lipsesc glasurile oamenilor, păsările din parc, posibilitatea unor întâlniri neaşteptate şi, mai ales, florile pe care le aduceam acasă şi pe care le aşezam obsesiv în vaze, puţine, aerisite, frumos conturate pe perdea, liniştitoare când le priveam din pat, în ceasuri de leneveală – parte din pregătirea pentru scris. Toate-mi lipsesc. Scrisul e înfiorător de greu fără plimbări, fără mersul pe jos. Dar primul draft al biografiei romanţate se apropie de final chiar şi aşa: încă două-trei săptămâni de scris zilnic.

Revin de unde-am plecat: mă va întrista foarte tare – ba nu, mă va enerva foarte tare – să aud la capătul anului ce bine ne-a prins izolarea, ce mult am produs. Dacă se va vorbi de scriitori ca de nişte găini ouătoare, ca de nişte vaci de dat lapte, captivi şi productivi în cuşti şi în staule, mă voi enerva foarte tare. Tot ce s-a făcut, puţin, mult, s-a făcut în primul rând pentru că eram liberi. Când eram liberi. Mai apoi, doar în ciuda faptului că nu mai eram.


Oamenii au ştiut dintotdeauna ce e important

de Alex Păun, fondator al Societăţii Calderon

De ce să nu mă plâng niţel? Calendarul meu a fost hăcuit. Pe 11 martie, trebuia să le vorbesc elevilor de la un liceu din Bucureşti. Pe 21 martie, la Biblioteca Naţională a României, urma să moderez o dezbatere dedicată romancierului rus Evgheni Zamiatin. Pe 16 aprilie, trebuia să fiu la Paris şi să deschid o proiecţie de film organizată la Sorbona. Toate s-au dus pe apa sâmbetei.

Pe de altă parte, claustrul nu e o tragedie decât pentru cei lipsiţi de pasiuni. Îmi trec ziua regăsind trupe muzicale la care ţin („Phantogram“ şi „Morning Parade“), citind în regim destins (minunata istorie a literaturii scrisă de Mihai Zamfir), ascultând, pe YouTube, puzderie de interviuri şi conferinţe ale cărturarilor mei preferaţi. Cultura este o grădină cu porţile mereu deschise.

Dar ancheta dumneavoastră deschide, pesemne, un câmp interogativ mai amplu: ce au învăţat oamenii din criza prin care trecem? S-au schimbat valorile lor cardinale? Nu-i aşa că, până mai ieri, nu ştiam să preţuim lucruri cărora acum le ducem dorul?

Răspunsul poetic e simplu: la acest nivel fundamental, m-aş mira să existe diferenţe între azi şi ieri, între „înainte de epidemie“ şi „după epidemie“. Oamenii au ştiut dintotdeauna ce e important pentru ei: mâncarea gustoasă şi îndestulătoare, adăpostul cald, aşternuturile curate, zâmbetul prietenilor, placenta protectoare a familiei, libertatea de a călători unde şi când vor, sănătatea, tovărăşia unui câine, cerul limpede, taclaua, visarea. Auzim mereu vorbindu-se, îngrijorat, despre cum lumea s-a îndepărtat de bucuriile simple, despre cum nu mai ştim să apreciem ce e cu adevărat hrănitor pentru sufletele noastre. Sunt gogoriţe. Nimeni nu uită asemenea lucruri.

Răspunsul prozaic e la fel de simplu: aţi văzut, în această perioadă, imagini cu miile de tiruri care circulă prin Europa, care aşteaptă în vămi, care transportă marfă dintr-o ţară în alta? Tare simt nevoia unui Imn al camionagiului! Aceste fluvii de tiruri, care aprovizionează magazinele de pretutindeni, sunt sângele civilizaţiei. Circulaţia ei. Poate, până mai ieri, n-am apreciat îndeajuns ce muncă decisivă fac şoferii. Libertatea lor de a se mişca pe şoselele lumii e un epitom perfect al libertăţii celei adevărate, cântate de toţi poeţii şi filosofii.


Cu privirea spre orizont

de Vlad Eftenie, fotograf

Culmea e că am senzaţia că lucrez mult mai mult ca înainte, de dimineaţă şi până seara am ceva de făcut, legat de activităţile profesionale. Probabil pentru că spaţiul s-a comprimat între cei patru pereţi, în detrimentul celor 25.000 de paşi zilnici. În mod normal sunt foarte dinamic, mă deplasez mult, activităţile mele cotidiene depind de „a fi afară“. A fi înăuntru influenţează cu siguranţă modul în care percep trecerea timpului. Pare că trece mai repede în această perioadă.  
    
Partea bună e că am început să fac lucruri pe care le amânam de mult, într-un ritm mai lent, „pe îndelete“, şi care ar fi presupus să stau, fie să scriu, fie cu arhivele foto sau cu nenumăratele cărţi pentru care abia găseam timp de citit. Acest „pe îndelete“ se simte minunat, creşte profunzimea unor trăiri simple sau ritualuri casnice pe care înainte nici măcar nu le luam în calcul.

Aşadar, cred că sunt mai eficient acum, schimbarea rutinelor face bine în redesenarea personalităţii, creşte profunzimea unor trăiri. Citesc mai mult, aşa că există chiar riscul să mă mai deştept puţin.

Pe de altă parte, merg mai puţin pe jos, trecerea de la 25.000 de paşi la 2.000 e drastică, e ca şi cum ai opri un tren din mers, la viteză mare. Stau mai puţin la aer. Nu mai ţin workshopuri şi seminarii de fotografie în perioada asta. Trecerea în online e simpatică, dar nu are acelaşi gust cu întâlnirea faţă în faţă.

Din fericire, de când stau acasă, momente de panică sau blocaje nu s-au întâmplat sau nu am ajutat ca panica sau blocajele să fie posibile. Practicam şi înainte, din proprie iniţiativă, distanţarea socială, contemplarea activă. În această perioadă ţin permanent contactul cu membrii familiei, cu toţii avem grijă să fim bine, iar ăsta e poate cel mai important lucru acum. Din contră, izolarea mi se pare o provocare în urma căreia avem ceva de învăţat, cu siguranţă. Sunt cu ochii pe aceste învăţături.

Răbdarea şi grija rămân esenţiale în viaţa de zi cu zi, avem de fapt nevoie de mult mai puţin ca să fim bine. Creativitatea şi curiozitatea rămân aliaţi de nădejde în organizarea constructivă a timpului. Îţi dai seama poate mai bine de valoarea timpului şi a libertăţii de a fi. Nu e vorba că acum nu am fi liberi, cum unii oameni tind să exagereze, e vorba de nişte condiţii extreme în care siguranţa e pe primul loc, iar de ceea ce face fiecare dintre noi depinde şi binele unei alte părţi a societăţii, de la mic spre mare, în cercuri concentrice de influenţă.

Primele măsuri pe care le voi lua dupa „eliberare“? Voi măsura orizontul cu privirea, voi adăuga o măsură de cafea în V60-ul de acasă, îmi voi măsura cuvintele atunci când voi fi în măsură să-mi dau cu părerea. Ne vedem la Ateneu.


Autodenunţ

de Ilona Brezoianu, actriţă

Cred că lecţia cea mai importantă pe care am învăţat-o odată cu această izolare a fost că nu avem nevoie de foarte multe lucruri materiale pentru a putea fi fericiţi. Nu avem nevoie de haine prea multe, de parfumuri scumpe, de farduri în exces. Îmi dau seama că am cumpărat prea multe de-a lungul timpului şi acum nu-mi mai folosesc. Şi am învăţat să mă bucur de soarele care intră pe geam sau de o scurtă plimbare pe jos până la magazinul din cartier. Eram dependentă de maşină, munceam prea mult, nu petreceam timpul cu cei dragi. Sigur cu toţii vom ieşi schimbaţi din această experienţă.


Stop-cadru

de Alex Dima, jurnalist

Aveam libertate. Multă libertate. Aveam şi timp, dar abia acum, în izolare, realizez că înainte de pandemie nu întotdeauna foloseam timpul cu rost. Alergam dintr-un loc în altul, ne agitam, pierdem mult timp în trafic. Ei, uite că ne-am oprit. Iar acum petrec timpul cu familia şi acesta e marele câştig al izolării. Stăm împreună. Şi, în plus, am descoperit că multe dintre lucrurile pentru care înainte ne agitam se pot rezolva foarte uşor, din faţa unui calculator.


Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri