Jurnal de Nord, Canada, ziua 3: înconjurat de 13 urși polari, o vulpe și o veveriță
0Rareș Beșliu, un fotograf îndrăgostit de natură și de viața animalelor, demarează proiectul fotografic La NORD de cuvinte, o paralelă între regiunile arctice și impactul schimbărilor climatice simțit în România. El a plecat într-o serie de expediții în cele mai friguroase zone ale Planetei – Svalbard, Groenlanda, Arhipelagul Arctic Canadian –, iar poveștile și fotografiile sale, strânse sub pălăria Jurnal de Nord, vor fi publicate constant pe adevărul.ro și în „Weekend Adevărul“.
Pe cât de liberă a fost ziua de ieri, pe atât de plină a fost cea de azi. Nici nu știu cu ce să încep…
Mă simt ca-n armata pe care n-am făcut-o. Plecatul pe teren e mereu la 8 dimineața, asta înseamnă că mă ridic din pat la 7, în cel mai bun caz. M-am trezit de multe ori pe noapte, iar pe la 5 și ceva deja nu mai aveam stare. Nici în Islanda nu am dormit bine și văd că-mi păstrez obiceiul și aici, iar pastilele cu melatonină se pare că n-au efect în Canada. Partea bună e că, la orice oră m-aș trezi, în România e ziuă. Așa că pot da mailuri și mesaje fără să deranjez pe nimeni.
Micul dejun a început deja să fie și mai specific locului. Azi am avut bacon cu pancakes. Ziua-i lungă, așa că mănânc orice și mă bucur cum se cuvine de toate grăsimile și caloriile.
Ieri am înghețat, motiv pentru care azi mi-am baricadat corpul cu stickere din acelea de căldură. E prima dată când le folosesc, dar sper să fie bune de ceva și să nu regret că am cărat atâtea kilograme după mine.
Dacă ieri ne-am încheiat ziua cu un ptarmigan, astăzi ne-am început-o cu 7 sau 8. Se pare că împreună au mai mult tupeu, fiindcă nu prea au stat locului nicio clipă. Nu-mi imaginam că sunt așa vioi și rapizi, dar e clar că dimineața se simt mai în largul lor, ca orice ciripitoare matinală. N-am stat mult cu ei, fiindcă abia se crăpase de ziuă, iar lumina era prea slabă pentru fotografie. I-am lăsat cu gașca și-am plecat după urși. Tot atunci au plecat și ei (în zbor, deși eu îi credeam mai mult găini care habar nu au să dea din aripi).
Nu ieșim bine din localitate, că vedem primul urs, ascuns de vânt la adăpostul tufișurilor. Era mai adormit decât cei de ieri, nici măcar nu și-a ridicat privirea spre noi. La nici jumătate de oră distanță, o mamă se plimba agale, cu puiuțul ei în urmă. E prima oară când văd un ursuleț așa mic, de doar câteva luni. Mă emoționez și-mi trec prin minte poveștile lui Cezar Petrescu despre cum mama-urs lasă puiul să meargă în fața ei, ca să-i protejeze spatele de masculii rău intenționați. Multe neconcordanțe am citit în carte, dar zâmbeam la fiecare. La cât de puține se știau acum o sută de ani despre Polul Nord și viața sălbatică de acolo, Cezar Petrescu a reușit o capodoperă care să facă orice copil să se viseze explorator în „țara ghețurilor veșnice” (minunată expresie, de pe vremea când încălzirea globală nu era una dintre cele mai mari probleme ale omenirii).
Încercând să-mi amintesc fiecare moment de peste zi, am realizat că deja am depășit numărul urșilor văzuți la Svalbard. Dacă acolo au fost 6 în 10 zile, aici doar astăzi am numărat 13 urși (cu noroc, de data asta). Constat asta și mă gândesc că mi-ar plăcea să mă plimb prin școli și să le povestesc copiilor despre ce trăiesc aici, despre Planeta asta mare și firavă și despre cum urșii polari nu sunt la Polul Nord, ci mai degrabă în Canada. Lumea se schimbă în fiecare minut, iar noi rămânem în urmă cu aceeași viteză, ca să nu mai vorbesc de materiile din școli. Cred că am un nou țel! Oare ar mișca ceva în copii poveștile astea, astăzi când telefonul îi impresionează mai mult ca orice?
Și nu doar că am văzut 13 urși, dar la un moment dar eram înconjurați de ei. Unul mergea pe plajă și străbătea golful dintr-o parte într-alta, altul picotea lângă o piatră, celălalt studia terenul și parcă adulmeca gheața de departe, să-și dea seama cât mai e până la momentul cel mare. Apoi s-a pus și el cu botul pe labe. Eu alergam de la unul la altul, să nu pierd nicio clipire (și să mai pun nițel sângele-n mișcare). Mi-am lăsat trepiedul și obiectivul de 600mm (tunul, cum îi mai zic eu) îndreptat spre somnoros și m-am dus spre celălalt Fram cu obiectivul de 100-500mm, care e mult mai versatil și pot avea un cadru larg, complex, atât cu ursul, cât și cu peisajul. E genul de fotografie pe care am început să o prefer în detrimentul close-up-urilor, odată cu prima expediție nordică. Atunci mi-am dat seama că sunt locuri unde nu merg în fiecare zi și ar fi bine să surprind mai bine contextul, viața sălbatică în tot mediul ei natural, să vorbesc despre emoție, dar și despre casa ei și locul unde a fost creată. Singurul regret pe care-l am aici e că nu pot folosi drona din cauza vântului și din cauza distanței mult prea mici față de aeroport, dar l-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș spune că nu-mi sunt de ajuns aparatele și obiectivele Canon. Nu aș putea să-mi doresc mai mult din punct de vedere al tehnologiei, plus că fac față gerului mai bine decât mine. Eu sunt plin de plasturi călduroși ca să rezist, în timp ce bateriile parcă nici nu simt că afară sunt -20 de grade (real feel).
Printre cei 13 urși de azi s-a numărat și unul de ieri - na, se mai repetă și ei. Îl urmăream confuz, pentru că nu înțelegeam cum poate să-i sufle vântul în blană la fel ca valsatorului de ieri. Am dat zoom pe poză și atunci am realizat că micul șanț de după ureche nu e efectul vântului, ci al unei operații. Din păcate, nu am reușit să aflu povestea lui, dar i se vede firul de sutură în fotografie.
Vulpea și veverița
Tot azi am văzut o premieră. Ne-am oprit să fotografiem o „cross fox”, undeva lângă marginea străzii principale. Stătea la poalele unui copac și se mișca nervos. Până să înțelegem ce se-ntâmplă, am văzut copacul mișcându-se, iar în vârful lui o veveriță. Am crezut că-i o „chipmunk”, dar am aflat că e „pine squirrel”. Oricum ar fi, e clar că vulpea o urmărea. O fotografiam când pe una, când pe alta și numai văd că vulpea trece la atac și se urcă în copac! Dar nici n-a apucat să-mi tresară inima, vă veverița s-a făcut nevăzută. Am respirat ușurat și-am plecat. Cine știa că vulpile se cațără-n copaci? Se pare că asta e mai tupeistă.
Ziua s-a terminat cu un apus după care am fugit cu mașina. Am văzut norii și ne-am dat seama că urma un spectacol pe cer, așa că am plecat repede spre cel mai bun loc din Churchill pentru iubitorii de apusuri. Și cum stăteam liniștiți să se aprindă culorile, auzim deodată pocnituri și mare zarvă făcută de niște mașini. Văd apoi ursul cum aleargă spre apus, dar nu ca să-l admire, ci ca să-și găsească liniștea. Se pare că s-a apropiat prea mult de oraș, iar acum echipa de conservation îl sperie ca să-l îndepărteze. Înțeleg situația, dar mi se pare că exagerează. Ursul pare suficient de panicat, iar ei tot nu se opresc. Și zic asta pentru că am văzut cum e să fii la 15 metri de urs și să-l sperii cu zgomotul pe care-l fac două pietre când se ciocnesc. Ni s-a întâmplat tot azi, când un Fram curios s-a apropiat prea mult de noi. Pur și simplu venea spre mașină, fără urmă de frică. Cu strigăte și cu acel zgomot de pietre, ca în preistorie, am reușit să-l îndepărtăm. Tot atunci am aflat că ghidul nostru e singurul care ne apără cu pietrele, pe când ceilalți doi sunt înarmați. Unul cu vuvuzea ca pe stadion, iar celălalt cu pușcă. Cred că trebuie să învăț cum să intru mai repede în mașină, cu toate catrafusele după mine. Fără să mă împiedic!
P.S: Înainte de noapte bună, las scris aici cum era să mor. Eram undeva sus, aproape de groapa de gunoi a orașului, de unde fotografiam cu „tunul” cum o ursoaică și puiul ei sunt tranchilizați și pregătiți să fie duși la închisoare. Totul se întâmpla undeva departe, în josul dealului. Eram captivat de moment și neatent la orice mișca în jur. Deodată aud oameni țipând și mașini claxonând asurzitor. Nu am realizat ce se întâmplă, doar am fugit repede spre mașină. Am făcut câțiva pași și eram deja înăuntru, în siguranță. Atunci ne-au spus colegii că suntem norocoși să fim în viață (se pare că era șI Bill lângă mine), pentru că fuseserăm la nici 3 metri de un urs care ieșise pe nepusă masă de după deal. Rangerii au văzut totul de jos, așa că au gonit spre noi ca să ne avertizeze și să-l sperie. Tot atunci am aflat că nu trebuie să fugim dacă vedem ursul… Ei bine, eu nu l-am văzut, deci cum era să procedez?! Nici acum nu am apucat să procesez bine informația și nu cred că am fost vreo secundă conștient de pericol. Și acum, ca și atunci, mă gândesc doar cum să obțin o înregistrare video cu momentul. Tare mi-ar plăcea să rămân cu amintirea asta vie, hihii. Plus că, fără înregistrare, mi-e teamă că o să mă considere lumea un mincinos și jumătate, așa cum zic și eu despre alți oameni cu povești similare.
Spre seară ne-am întors la locul cu pricina ca să facem o poză unde era să murim. Ne-am asigurat că nu e niciun „binevoitor” prin preajmă și am coborât la piatră. Ne-am fotografiat și am sărbătorit viața cu un mare zâmbet pe buze.
P.P.S: În noaptea asta vine Moș Nicolae. Sper că cei cărora le scriu acum vederile și-au curățat bine ghetele. Pixul meu cu urși polari, cumpărat din Svalbard, încă rezistă. Eu, în schimb, am obosit. Dar știu că merită efortul, iar destinatarii se vor bucura să vadă ștampila pe care scrie „Churchill - the polar bear capital of the world” (eu o am pe pașaport).
Se încarcă comentariile...
