Jurnal de Nord, Canada, ziua 2: „Ursul dansator valsează pe o melodie doar de el știută“
0Rareș Beșliu, un fotograf îndrăgostit de natură și de viața animalelor, demarează proiectul fotografic La NORD de cuvinte, o paralelă între regiunile arctice și impactul schimbărilor climatice simțit în România. El a plecat într-o serie de expediții în cele mai friguroase zone ale Planetei – Svalbard, Groenlanda, Arhipelagul Arctic Canadian –, iar poveștile și fotografiile sale, strânse sub pălăria Jurnal de Nord, vor fi publicate constant pe adevărul.ro și în „Weekend Adevărul“.
Ziua 2, 4 decembrie
Nu era nici 7 dimineața când m-am dat jos din lenjeria mea de pat cu model de urși polari (evident) și am încercat, pe cât posibil, să-mi țin ochii deschiși la masa pregătită de gazda noastră.
La 8 fix am pornit la drum, după o porție zdravănă de omletă cu bacon. Era încă întuneric când ne-am urcat în mașina înaltă, gata să escaladeze munții de zăpadă și drumurile nevăzute, ascunse în nămeți. Din casă, am făcut două drumuri cu echipamentul până la mașină. Nu cred că au fost mai mult de 20 de pași dus-întors, în total, dar a fost timp suficient să-mi înghețe și oasele, și gândurile, și simțurile.
Până m-am încălzit, aproape că m-am rugat să nu vedem curând un animal, ca să mai pot sta puțin în confortul mașinii. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple… După câteva ore, deja știam pe de rost șoseaua principală și toate drumurile spre golf, de-a lungul și de-a latul lui. Aproape că ni s-au lipit ochii de geam, căutând în disperare orice formă de viață. Fără succes. Nici măcar pescăruși nu am văzut, deși ei m-au însoțit în toate expedițiile de până acum, chiar și-n vârful lumii, la Polul Nord. Și cum tot îmi doream eu să stau la căldura mașinii, ne împotmolim pe o potecă cu zăpada până la genunchi. Aici drumurile sunt făcute de rangeri sau de căutătorii de urși, ca noi, așa că trebuie să riști și să te afunzi cu mașina în nămeți ca să-ți faci cărare pentru restul zilelor. Cred că evenimentele de genul ăsta sunt la ordinea zilei, fiindcă șoferul din celălalt van era pregătit cu tot ce trebuie și ne-a scos imediat din bucluc.
Prima oprire a fost pe la 10, lângă un lac înghețat, acolo unde am văzut urme de urs. Am numărat 25 de pași, după care i-am pierdut în zăpada viscolită. Unde au plecat toți chiar acum? Asta e una dintre cele mai active perioade, cât și ultima săptămână în care mai vin turiștii aici. În câteva zile, doar amintirea urșilor va mai rămâne la Churchill.
La prânz, am făcut pauză de cafea la Churchill Northern Studies Centre, acolo unde este și singura toaletă de pe traseu. Înțeleg că aici o să ne oprim în fiecare zi pentru câteva minute. În rest, vom fi într-o continuă căutare. E un loc pe care vreau să-l explorez mai mult până plec și să mă bucur de toate informațiile pe care mi le poate oferi un centru de cercetare unde se studiază schimbările climatice, urșii polari, păsările arctice și aurora boreală.
Primul urs văzut astăzi a fost unul adormit, undeva pe niște pietre în depărtare. L-am așteptat cuminți vreo 30 de minute, dar nici măcar nu s-a întors de pe-o parte pe alta. Am intrat în mașină resemnați și bucuroși de aerul cald, condiționat. Știu că aici pot face față frigului, iar când nu mai rezist, pot intra oricând în mașină. Nu am voie să mă îndepărtez mai mult de câțiva metri de ea, fiindcă risc să dau nas în nas cu Fram. Dar mă gândesc cu groază ce o să fac la Svalbard, în martie, când temperaturile o să fie și mai mici, iar eu nu voi avea confortul mașinii, ci voi simți vântul direct în față, de pe snowmobil.
Mi-au trecut gândurile negre odată ce ghidul nostru începe să ne povestească despre închisoarea urșilor polari. Am crezut că glumește sau că exagerează, până să-i văd și pe ceilalți colegi cum îl aprobă și completează informațiile. Apoi trecem pe lângă ea și-mi dau seama că e real. Aflu că-n momentul ăsta sunt 4 urși închiși - nu au ascultat de autorități, s-au apropiat prea mult (sau prea des) de oraș, așa că au fost trimiți la corecție până când îngheață golful și vor fi eliberați. Polar Bear Holding Facility se cheamă închisoarea și are 28 de celule, unele individuale, altele pentru mame și puii lor. Cât timp stau aici, urșii nu primesc mâncare, decât apă, zăpadă și aer condiționat când e cald afară. Trebuie să înțeleagă că e o pedeapsă, iar lipsa hranei nu îi afectează foarte mult (ei stau oricum nemâncați cu lunile, însă e important să nu asocieze mâncarea cu prezența oamenilor).
Mi se pare ireal ce fac oamenii ăștia pentru urși - totul, ca să nu fie nevoiți să-i omoare. Au înțeles de ani de zile cât de important e rolul animalelor în viața comunității, așa că toate eforturile lor se îndreaptă spre protejarea acestora. Au învățat să conviețuiască și au înțeles că trăiesc de pe urma lor, datorită turismului și a celor care vin să-i vadă an de an, așa că nu se dau în lături nici când vine vorba de cheltuirea unor zeci de mii de euro pentru a ține un urs în închisoare. Știu că merită, doar sunt în capitala mondială a urșilor polari.
După amiaza, pe același lac unde erau urmele de dimineață, l-am văzut și pe stăpânul lor: ursul dansator. Aluneca pe gheață și puteai să juri că valsează pe o melodie doar de el știută. A fost greu să-l urmăresc. Nu numai că el era în mișcare, dar vântul avea atâta forță încât îmi „zbura” obiectivul ca o pană. Pentru prima oară, mi-am dorit să fi fost mai greu Canonul meu.
Pe drumul de întoarcere, am văzut un ochi negru în zăpadă și mi-am dat seama imediat că-i un „willow ptarmigan” (nu știu dacă are traducere în română). E un fel de potârniche, doar că-i albă din cap până-n picioare, mai puțin ciocul și ochii negri. Știam de mult de ea, de când o remarcasem pe Instagram, dar nu mi-am imaginat c-am s-o găsesc la Churchill încă din prima zi. A stat nemișcată la poză, de parcă ar fi fost sedată. Doar că a ales să stea cuminte ca o găină chiar în razele calde ale începutului de asfințit. Și, pe cât de mult îmi place să fotografiez în lumina apusului, visam să o găsesc pe un fundal la fel de alb ca penele ei, fără pic de culoare sau contrast.
Am lăsat pasărea să se camufleze nederanjată și ne-am încheiat ziua la restaurant, cu o porție cam mică de „arctic char” (un pește nordic, pe care l-am văzut și-n majoritatea meniurilor din Islanda).
La 8 seara m-am băgat în pat, extenuat din cauza frigului și a diferenței de fus orar. Dar am de gând să-i vin de hac frigului de la Svalbard: o să-mi cumpăr mănuși cu baterii, așa cum au Bill și Jerrilyn.
În noapte asta sunt șanse de auroră, iar problema e că nu mă simt în stare să mă trezesc. Am urmărit-o atât de mult în Islanda, fără succes, că am ajuns să mă simt păcălit de ea. Mi-e teamă că-mi stric somnul (și așa prost), iar ea o să facă o figură și o să se ascundă după acei „low clouds” prin care nu mai trec culorile. Sau că o să fie atât de slabă, încât se poate vedea doar prin telefon sau aparat, după expunere lungă.
Se încarcă comentariile...
