„Bunicul blues-ului“, John Mayall, vine la Bucureşti

0
0

La 79 de ani, celebrul bluesman britanic va cânta, la Bucureşti, duminica aceasta. Odată cu piesele, muzicianul aduce cu el şi o bucată romantică din istoria unui întreg gen

John Mayall va împlini peste trei săptămâni 79 de ani. Reţineţi această vârstă. Majoritatea celor care au atins borna vor să stea mai mult cu nepoţii, joacă şah prin parcuri sau privesc în urmă cu nostalgie. Şi Mayall este nostalgic, cu siguranţă. Mărturie stau puzderia de concerte aniversare, reuniunile cu foştii colegi din tinereţe, spectacole ce omagiază vreun album compus cu peste jumătate de secol în urmă. Şi totuşi, acest bărbat continuă să concerteze. La 79 de ani apare pe scenă, schimbă instrumentele cu uşurinţa unora ce schimbă tacâmurile la restaurant, îmbrăcat într-un maiou strâns pe corp. Este una dintre acele imagini pe care cultura pop le-a denumit generic, cu un termen care în limba română sună uşor profanator,
„iconic".
Acasă la el, în Marea Britanie, Mayall a fost supranumit „Bunicul blues-ului". Este definiţia profesionalismului în muzică. Niciunul dintre albumele sale nu a răvăşit lumea, pe niciun produs discografic de-al său nu-l veţi vedea pe vreo listă tip „10 albume revoluţionare". Muzica sa sună exact, fluent, organizat. Instrumentele sunt aşa cum ar trebui, ritmurile sunt clasice, tonul nu se schimbă aproape niciodată.
Şi atunci, totuşi, de unde acest renume? Mai presus de muzica pe care a compus-o sau a interpretat-o, Mayall a fost un catalizator. Prin mâinile sale au trecut, în ordine, următorii trei chitarişti: Eric Clapton, Peter Green şi Mick Taylor. Primul a ajuns pe zidurile unei localităţi din Anglia, sub forma unui graffiti: „Clapton este Dumnezeu". Al doilea a înfiinţat şi a condus formaţia Fleetwood Mac, iar al treilea a devenit chitaristul trupei Rolling Stones, în, probabil, cea mai creativă perioadă a formaţiei.

Influenţele şi debutul

Când Mayall i-a selectat pentru proiectele sale erau cu toţii extrem de tineri şi, cu excepţia, poate, a lui Clapton, niciunul nu spunea mare lucru. Urmează povestea pe scurt a acestui om care a făcut muzică întotdeauna pentru ceilalţi: fie pentru public, fie pentru CV-ul membrilor trupei sale. Pe John Mayall îl puteţi vedea, la aproape 79 de ani, şi cu siguranţă îmbrăcat în acelaşi tip de maiou, la Sala Palatului din Bucureşti, pe 11 noiembrie, ora 20.00.
John Mayall şi-a cumpărat prima chitară electrică într-o permisie. Se întâmpla în tinereţe, pe vremea când se afla în armată, în slujba Marii Britanii, în Coreea. Când a revenit acasă, ştia ce vrea să devină: un artist. S-a înscris la Manchester College of Art, doar pentru a descoperi, după doi ani, că tot ceea visa să facă era, de fapt, muzică. A intrat în circuitul local, cântând în trupe de semiamatori, prin puburi şi săli minuscule. Acasă, asculta Leadbelly,
unul dintre părinţii bluesului, acelaşi Leadbelly pe care până şi Kurt Cobain şi-a fredonat cântecul de lebădă, reinterpretând varianta acestuia la piesa „Where Did You Sleep Last Night".
Bluesul invadase Marea Britanie, venit de peste Ocean, iar influenţa masivă a acestuia poate fi citită în primele două albume Rolling Stones. Acordurile compuse iniţial pentru muncitorii oprimaţi de pe plantaţiile din Mississippi ajunseseră până în inima Londrei şi oraşele industriale din nordul
Angliei. John Mayall şi-a încropit o trupă de muzicieni profesionişti şi, în urma unui concert dintr-un pub din Manchester, a obţinut o ofertă de înregistrare a unui album, din partea casei de producţii Decca (aceeaşi la care au debutat şi cei de la Rolling Stones). Primul său album, înregistrat live,
nu excelează prin nimic, dar poate fi privit ca un excelent document asupra modului în care blues-ul era adulat, la acel moment, în Marea Britanie. În 1965, Mayall avea să facă o ofertă cu urmări masive asupra carierei sale. Un tânăr chitarist, parţial cunoscut în lumea bluesului, era invitat să intre în formaţia sa. Numele acelui tânăr chitarist era Eric Clapton.

Naşterea unei legende

Privindu-l astăzi pe Eric Clapton, cu ochelarii săi de intelectual, îmbrăcat corespunzător şi cu proprietăţi impunătoare prin mai toate colţurile lumii, e greu de stabilit imaginea tânărului rebel ce fermeca lumea muzicală britanică la mijlocul anilor 1960. Era epoca experimentelor sociale, dar şi cu halucinogene, iar Clapton le testa pe toate. La numai două luni de la intrarea în grupul lui Mayall, Clapton a decis să plece câteva luni în Grecia, alături de câţiva muzicieni necunoscuţi, pentru „regăsirea sinelui". Mayall l-a înlocuit, dar i-a promis că oricând va reveni îşi va recăpăta locul. Reîntoarcerea avea să apară foarte rapid, în octombrie 1965.
După câteva luni de repetiţii, la mijlocul lui 1966, trupa intra în studio. Albumul rezultat din această sesiune, „Blues Breakers with Eric Clapton", este considerat şi astăzi un punct de cotitură în popularizarea bluesului. Coperta în sine este o imagine cu istorie: cei patru membri ai trupei stau înşiraţi, trei privind în obiectivul aparatului foto, iar Clapton cufundat în lectura unei reviste de benzi desenate.
Ulterior, Clapton avea să declare că a ales acest mod de a poza pentru a protesta faţă de însăşi natura evenimentului la care lua parte. Acea revistă pentru copii avea să dea şi numele informal al albumului. Puţină lume mai cunoaşte astăzi producţia discografică după numele original. Toţi o ştiu după numele revistei: albumul „Beano".

Plecarea lui Eric Clapton

image

Coperta albumului cu Eric Clapton. Celebrul chitarist citeşte o revistă de benzi desenate. În dreapta sa se află John Mayall

Muzical, albumul în sine a consemnat reinventarea bluesului. Structurilor clasice ale lui Mayall, Clapton le opune un sunet brevetat prin adăugarea unei inovaţii: cuplarea unei pedale de distors. Tonul rezultat din chitară este necioplit, zgomotos şi aspru, la milioane de ani lumină distanţă faţă de cel prin care chitariştii de blues înţelegeau să ducă mai departe curentul muzical.
Două luni mai târziu, presa britanică avea să dezvăluie că Eric Clapton îşi pregătea debarcarea într-o nouă trupă, alături de basistul Jack Bruce, pe care-l cunoscuse chiar la înregistrările albumului lui John Mayall. Noua trupă, devenită ulterior un soi de legendă blues, avea să se numească Cream. John Mayall nu ştia nimic despre plecarea lui Clapton. A fost luat prin surprindere, dar a acceptat. Şi a început căutările pentru un nou chitarist de legendă. ;

74
este numărul total al materialelor ce fac parte din discografia lui John Mayall.

John Mayall merge cu...

1. „Dust My Broom" - Elmore James
2. „Boogie Chillun" - John Lee Hooker
3. „Mannish Boy" - Muddy Waters
4. „Crossroad" - Robert Johnson
5. „Spoonful" - Willie Dixon
6. „Born Under A Bad Sign" - Albert King
7. „Smokestack Lightnin'" - Howlin' Wolf
8. „I'm a King Bee" - Slim Harpo
9. „Grinin in Your Face" - Son House
10. „Red House" - Jimi Hendrix

Marile descoperiri şi perioada de pauză

John Mayall îl cunoştea pe Peter Green. Acesta din urmă fusese chitaristul trupei în perioada tulbure de două luni când Eric Clapton dispăruse în Grecia. La întoarcerea lui Clapton, lui Green îi fusese luat locul. Acum, lucrurile aveau să fie inversate complet. Peter Green nu a ezitat nicio secundă când a fost chemat pentru a doua oară de Mayall. Cei doi au închegat o nouă trupă, iar sesiunea de înregistrări ce a urmat avea să fie una dintre cele mai productive din cariera lui Mayall: peste 40 de înregistrate. Tonul de chitară al lui Green este complet diferit de cel al lui Clapton: sunetului necizelat şi distorsionat al celui din urmă, Green le opune o tematică tristă, variaţii extrem de lente pe acorduri minore.
Alături de Mayall, Peter Green a participat la înregistrarea unui singur album: „A Hard Road", ce a ajuns până pe locul 8 în „UK Albums Chart". Avea să plece, după numai un an de colaborare, pentru a pune bazele unui alt proiect de legendă: Fleetwood Mac.

Schimb de generaţii

În acest punct al carierei, John Mayall ajunsese deja un nume în industria muzicală. Teoretic, atunci când trebuie să-ţi reconstruieşti trupa, într-un astfel de moment, şi cu poate cel mai important muzician într-un proiect de blues, chitaristul, mergi la sigur. Mayall nu a făcut asta.
La momentul cooptării în proiect, Mick Taylor avea 18 ani. Cântase mai mult prin trupe din pub-uri. Cu toate acestea, chimia dintre cei doi a fost perfectă. Trupa a înregistrat un nou album, „Crusade", în numai două zile, urmat de un turneu de un an în străinătate. La întoarcere, Mayall a mai înregistrat, alături de Taylor, un album: „Bare Wires". Dexteritatea, capacitatea de improvizaţie, dar şi armonia aparent „dezlânată" (cum aveau să o numească unii critici) a lui Taylor i-au adus acestuia oferta unei vieţi: un loc în Rolling Stones. Alături de membrii trupei, Taylor avea să înregistreze una dintre capodoperele rock'n'roll ale secolului trecut, albumul „Let It Bleed", dar şi albumul live „Get Yer Ya-Ya's Out!", considerat de revista „Rolling Stones", la vremea respectivă, drept „cel mai bun concert pus pe bandă vreodată".

Finalul: declaraţia de dragoste

În perioada 1969-1971, Mayall a schimbat alţi doi chitarişti: Mark-Almond şi Harvey Mandel. La finalul perioadei, acuzând oboseala şi uzura, Mayall a pus pe pauză, temporar, proiectul Bluesbreakers. S-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde, timp de două decenii, a pus baza unei serii de colaborări, pe diverse stiluri muzicale: concerte acustice, jazz fusion, blues, rock, chiar şi pop. Ocazional, a reînfiinţat fosta sa trupă, dar doar pentru un concert, maximum două.
Marea reuniune avea să aibă loc abia în 2003, la concertul aniversar de 70 de ani. Atunci, p e scenă, lângă Mayall, s-au urcat doi dintre chitariştii care-i datorează lansarea în lumea muzicii: Eric Clapton şi Mick Taylor. John Mayall concertează încă. Poate că nu mai are elanul din tinereţe, nici numele sonore descoperite de el. O face pentru că, după cum spune el, este o „declaraţie de dragoste pentru muzică". Iar Bucureştiul va fi martorul acestei declaraţii, duminica aceasta, la Sala Palatului. ;

John Mayall: cinci albume esenţiale

1. „Blues Breakers with Eric Clapton", 1966 (Decca)
2. „A Hard Road", 1967 (Decca)
3. „Crusade", 1967 (Decca)
4. „Blues from Laurel Canyon", 1968 (Decca)
5. „The Turning Point", 1969 (Polydor)

Muzica preferată

Harry Tavitian
muzician

image

CV
S-a născut în 1952, la Constanţa. Este considerat unul dintre cei mai mari pianişti de jazz români.
A absolvit cursurile Academiei de Muzică din Bucureşti, ajungând în atenţia publicului în perioada 197 8-1987, când a organizat, în clădirea Bibliotecii din Constanţa, numeroase concerte de jazz.
La 22 de ani, a cântat la patru mâini, într-un jam session, alături de compozitorul Richard Oschanitzky. A colaborat cu muzicieni precum Johnny Răducanu, Mihai Iordache, Anatoli Vapirov şi Alexander Bălănescu.

Top 10 albume care m-au marcat

1. Miles Davis (foto): „Kind of Blue" (1959)
2. Keith Jarrett: „The Köln Concert" (1975)
3. Dave Brubeck Quartet: „Time Out" (1959)
4. The Beatles: „Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band" (1967)
5. Charlie Haden & Pat Metheny: „Beyond The Missouri Sky" (1996)
6. Wynton Marsalis: „Live at Blues Alley" (1986)
7. Rolling Stones: „Exile on Main St." (1972)
8. Herbie Hancock:
„Empyrean Isles" (1964)
9. Bill Evans Trio: „Sunday At the Village Vanguard" (1961)
10. Beach Boys: „Pet Sounds" (1966)

Top 5 interpreţi

1. Keith Jarret (foto, n. 1945)
2. Chick Corea (n. 1941)
3. Miles Davis (1926-1991)
4. Joe Zawinul (1932-2007)
5. Leadbelly (1888-1949)

Mai multe - Stil de viață

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite