A doua viaţă în iahting

În urmă cu câţiva ani, marea era doar o paranteză în carierele lor de avocaţi şi arhitecţi. După tsunami-ul crizei, nordul de pe busolă indică mai mult ca oricând înspre hobby. La Campionatul de Yachting Offshore de la Mangalia am descoperit o comunitate de oameni ai mării care fac bani pe uscat pentru a-şi întreţine pasiunea pentru apă. 

„Deci o să stai tot weekendul pe un iaht, cu un cocteil cu umbreluţă în faţă". Aceasta a fost reacţia-standard culeasă de la colegii din redacţie în ziua în care i-am anunţat că voi reprezenta „Forbes România" la un campionat de yachting offshore. De înţeles.

Particula „iaht" într-o frază te duce automat cu gândul la miliardarii de pe Coasta de Azur, cei care îşi conduc ambarcaţiunile de sute de mii de euro între Cap Ferrat şi St.Tropez şi, între două sticle de şampanie băute în cockpit din pahare de cristal, mai opresc, din când în când, pentru o baie în larg.

IAHTUL ERA VELIER

Ca în bancurile clasice cu Radio Erevan însă, ,,iahtul" meu s-a dovedit a fi, de fapt, un velier, cocteilul o sticlă de apă de la gheaţă şi verbul „a sta" mai mult o figură de stil pentru voltele făcute la fiecare două-trei minute, sprijinită pe coate şi genunchi, pentru ca ghiul catargului să nu mă lovească în cap. Şi, cu toate astea, o experienţă pe care nu aş da-o la schimb pentru nicio margarita cu umbreluţă.

După un workshop intensiv cu Ovidiu Drugan în ziua de dinaintea cursei, un fel de „crash course" cum ar spune americanii, în care înveţi totul dintr-o suflare, echipa de jurnalişti din care am făcut parte a câştigat Cupa Presei, într-o competiţie premergătoare campionatului de iahting propriu-zis.

„Sper că vă este clar că VOI, jurnaliştii, aţi câştigat" încercau ulterior să-mi explice Victor şi Iulia Fulicea, căpitanul şi respectiv skipperul (n.r. - membru al echipajului) navei „Simina", ambarcaţiunea care ne-a fost repartizată, prin tragere la sorţi, pentru regata presei. Deşi conducerea propriu-zisă a navei a stat în sarcina celor doi şi a celorlalţi patru membri ai echipajului, în iahting procedura angajării unor profesionişti care să concureze alături de tine este ceva obişnuit.

„Poţi avea o barcă foarte bună, dar nu şi oamenii potriviţi, aşa că aduci super-profesionişti să te ajute, iar gloria este a întregii echipe, inclusiv a ta", încerca să-mi explice Victor. Nu păream pe deplin convinsă, nici eu şi nici ceilalţi membri ai echipei, dar Victor avea toate argumentele de partea lui şi părea foarte convingător. Mai ales că deja nu ne mai aflam pe o terasă la malul mării, cu un cocteil în faţă, ci în biroul său de arhitect din centrul Bucureştiului. În jumătatea sa serioasă de lume.

CU LAPTOPUL LÂNGĂ BARCĂ

Chiar şi acolo însă, printre cărţi de arhitectură şi machete, se mai iţea câte o „bobină" de şcote (sforile speciale prin care se manevrează colţul de jos al unei vele, pentru a o fixa într-o poziţie potrivită faţă de vânt) care, pentru cineva care nu-i cunoaşte bine pe Victor şi Iulia, ar putea părea doar un element decorativ original. Cam cum era, în urmă cu doi-trei ani, şi hobby-ul lor legat de iahting: un mod de a înfrumuseţa weekend-urile, dar nu mult mai mult. Nu din lipsă de interes, ci de timp. „Pasiunea era la fel de mare, dar aveam mai mult de lucru şi stăteam amândoi cu laptopurile lângă barcă, dând e-mailuri către clienţi", îşi aminteşte Iulia.

După ce perioada de ­„boom" a construcţiilor, „pâinea şi untul" unui arhitect, a trecut, balanţa a ajuns să se încline mai mult către hobby. „Scopul principal acum este să avem o viaţă frumoasă, fără griji inutile", sintetizează Iulia situaţia din prezent.

Iahting de la vârsta de 12 ani

Tot pasiunea pentru iahting a fost cea care i-a adus împreună, deşi fiecare îşi începuse separat aventurile sportive. Victor cochetase cu windsurfingul şi era pasionat de Rally Raid (o formă de curse offroad), iar în 2007, proaspăt proprietar al unui catamaran de două persoane, căuta pe cineva care să-l iniţieze în navigaţie. Pe principiul „când eşti pregătit să înveţi, apare şi profesorul", în acea perioadă s-a reîntâlnit cu Iulia, fostă colegă de la Facultatea de Arhitectură, care practica iahtingul de la vârsta de 12 ani.

De atunci, indiferent de programul aglomerat şi de proiectele de arhitectură, vieţile lor s-au învârtit, invariabil, în jurul bărcilor. „Poţi să locuieşti pe barcă, să ieşi de plăcere în larg sau să stai acostat în port şi să bei un pahar de vin", explică Victor şi Iulia, care le fac pe toate trei, plus concursurile periodice de profil. Plăcerea stă în proximitatea apei, o atracţie suficient de mare pentru a-i face să renunţe chiar şi la planurile pentru o casă în 2 Mai, pentru a investi totul într-o „casă plutitoare". Aşa a apărut velierul „Simina", botezat după Simina Mezincescu, bunica lui Victor şi persoana care i-a sprijinit, moral şi financiar, în pasiunea pentru iahting. „La 16 ani, bunica mergea în curse de motocicletă cu băieţii şi îi bătea", râde Victor, admirativ. Tot în acele vremuri, făcea şi sărituri cu paraşuta, pilota avioane şi mergea la raliuri.

Odată văzut în postura de proprietar de navă, lipsa specialiştilor în domeniu l-a dus pe Victor în postura de a-şi face realiza singur anumite ajustări pentru ca „Simina" să fie suficient de competitivă şi pentru întreceri pe apă. Prima sarcină: uşurarea ei de toată supragreutatea care ar fi putut încurca.

„SIMINA" A SLĂBIT cu aproape O TONĂ

„Optimizarea navelor este o nişă pentru care nu există specialişti în România", explică Victor, care s-a apucat de citit cărţi pe această temă şi l-a contactat chiar şi pe proiectantul cocii bărcii (scheletul şi învelişul exterior al ambarcaţiunii), Humphrey Yacht Design din Marea Britanie. În cele din urmă, „Simina" a slăbit cu aproape o tonă, iar ultima îmbunătăţire a inclus eliminarea unor cabluri electrice în plus, care cântăreau nu mai puţin de 50 de kilograme.

"Scopul principal acum este să avem o viaţă frumoasă, fără griji inutile."
Iulia Fulicea
membru al echipajului de pe nava „Simina"

"Poţi avea o barcă foarte bună, dar nu şi oamenii potriviţi."
Victor Fulicea
căpitan pe nava „Simina"

Campionatul de Yachting Offshore

A doua ediţie a Regatei Nautic Life Beneteau, organizată de către Nautic Life şi Yacht Club România, în cadrul Campionatului BMW de Yachting Offshore, a înregistrat un record ca număr de participanţi pentru o regată locală: 22 de echipaje, dintre care 18 din România şi 4 din Bulgaria.

Căpitanul Victor Fulicea (stânga) şi skipperul Iulia Fulicea (dreapta), pe nava „Simina“   Foto: Diana Vidraşcu

În avanpremiera regatei a avut loc şi prima Cupă BMW a Presei la Yachting Offshore, o iniţiativă BMW România şi Yacht Club România, cu sprijinul Nautic Life. Trei echipaje de jurnalişti au participat pe trei iahturi din clasa racing: „Simina", „Indigo" şi „Life". Pe primul loc s-a impus echipajul de pe iahtul „Simina" (skipper Iulia Fulicea), urmat de „Life" şi „Indigo". Printre jurnaliştii premiaţi de pe ,,Simina" s-a aflat autoarea acestui articol, care a participat din partea „Forbes România". Premierea a avut loc la Maritimo Bar Lounge din Mangalia, iar trofeele le-au fost înmânate jurnaliştilor de către Marco Schulz, Director General BMW Group România.

În cadrul regatei Nautic Life Beneteau, nava "Simina" a fost câştigătoarea la clasa IRC Racing, dar şi învingătoarea la nivel general, dat fiind că şi-a adjudecat şi prima etapă, cea internaţională - BMW Black Sea International Regatta.

Chiar dacă ai ajuns primul, te poţi trezi pe ultimul loc

La regata desfăşurată în luna mai între Mangalia şi Nisipurile de Aur, echipajul de pe „Simina" a trăit pe propria piele vitregia vânturilor: deşi parcursese trei sferturi din drum în trei ore şi jumătate, vântul a căzut cu totul şi a ajuns să facă încă opt ore până la destinaţie. După care vântul a revenit în forţă şi, chiar dacă ajunseseră primii în port, Iulia, Victor şi restul echipei au sfârşit pe ultimele locuri din cauza formulei de handicap.

Nefiind identice, bărcile care participă la regatele din România au fiecare un coeficient prestabilit, în funcţie de care li se judecă performanţa: chiar dacă ai ajuns primul la finiş, te poţi trezi pe ultimul loc pentru că o bărcuţă de două ori mai mică a ajuns într-un interval de timp mult mai bun, ţinând cont de specificaţiile ei tehnice. Ceea ce mă duce cu gândul la faptul că, mai mult decât a concura cu ceilalţi, fiecare concurează, de fapt, cu el însuşi şi cu propriile performanţe.

Un test de rezistenţă personală pe care l-a făcut indirect şi Iulia, anul trecut, când la două luni după naştere a participat la o cursă cu bărci mici („dinghy"), avându-l drept coechipier pe Victor, care, la momentul respectiv, nu avea habar de această disciplină. A învăţat însă totul în două săptămâni. „E mult mai greu pe o barcă mică", îşi aminteşte el. „Pe o barcă de 12 metri faci doi metri ca să dai drumul la o şcotă, pe o bărcuţă din-asta dacă te mişti puţin se înclină şi se răstoarnă".

Indiferent dacă se află pe „Simina" sau pe o bărcuţă cât o coajă de nucă, în preajma mării Victor şi Iulia sunt alţi oameni: se îmbracă altfel, se poartă altfel şi se simt altfel. E jumătatea lor de viaţă fără alte griji decât unghiul din care bate vântul. „Când se termină vacanţa, lăsăm neoprenul şi şcotele şi ne întoarcem la vieţile noastre de zi cu zi", punctează Iulia. La viaţa lui civilă, de avocat, se întoarce la sfârşitul sezonului şi Ovidiu Drugan, profesorul nostru de iahting, care ne-a făcut, pentru o seară, să ne simţim din nou ca la şcoală. Mai precis ca nişte elevi neiniţiaţi care trebuie scoşi la tablă pentru a desena poziţiile marinarilor la babord sau tribord şi a seta cum trebuie unghiul velelor în funcţie de direcţia vântului.

În cazul lui Ovidiu, pasiunea pentru iahting este o combinaţie între moştenirea de familie şi fascinaţia pentru Jules Verne. După ce, în copilărie, tatăl său l-a luat pe barcă pentru a-i demonstra pe viu cum se simte vântul într-o velă, cartea „Doi ani de vacanţă" i-a pecetluit nou-descoperita pasiune. Povestea grupului de copii din Noua Zeelandă care se trezesc singuri în largul mării, pe un velier, l-a făcut ­să-şi dorească să fie şi el un mic Bryant, personajul central al cărţii.

Toate velele sus!

Velierele sunt o oază de libertate. „Măcar te depărtezi de manelele de pe plajă“, oftează Iulia Fulicea   Foto: Bogdan Iuraşcu

Deşi termenul ,,iaht" este folosit în mass-media cu predilecţie pentru a desemna ambarcaţiunile de lux ale bogaţilor lumii, sportul numit iahting se referă la toată suita de nave de diverse dimensiuni şi performanţe care servesc navigaţiei în scop recreaţional.

Pe lângă experienţa în conducerea unei nave, echipajul unei bărci trebuie să aibă şi cunoşt inţe de meteorologie, sisteme mecanice şi electrice, radio, prim‑ajutor precum şi situaţii de urgenţă pe mare. Alături de activităţile de agrement, pasionaţii de iahting mai pot desfăşura şi chartering (închiriere de bărci), pot ţine cursuri de navigaţie sau pot participa la diferite concursuri de profil.

Dincolo de titlurile şi trofeele care se află în joc, aceste evenimente competiţionale reprezintă cele mai bune moduri de a strânge laolaltă oamenii pasionaţi de domeniul navigaţiei. ,,Este echivalentul networkingului din afaceri", explică Ovidiu Drugan.