Viaţa de poveste a reginei săriturii în înălţime. Legendara Iolanda Balaş este condusă astăzi pe ultimul drum

Iolanda Balaş Sötér s-a stins din viaţă vineri, la vârsta de 79 de ani, pe un pat de la Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, medicii încercând în zadar să-i echilibreze cordul care suferise opt preinfarcte în decurs de câteva ore.

Ceremonia de înmormântare va avea loc astăzi, cu începere de la ora 12.00, în Cimitirul Militar Ghencea 1, situat vizavi de Clubul Sportiv al Armatei Steaua.

Iolanda Balaş Sötér a fost prima campioană olimpică a atletismului românesc, singura, de altfel, posesoare a două titluri supreme în această disciplină sportivă, a deţinut 14 recorduri mondiale la săritura în înălţime, dintre care 12 consecutive, trei titluri europene, trei titluri mondiale universitare, nouă titluri balcanice, respectiv 19 titluri naţionale. La aceste trofee se adaugă câteva rezultate care nu au putut fi egalate de nimeni în istoria sportului, Iolanda Balaş Sötér deţinând simultan recordurile a 100 de arene în întreaga lume, precum şi, la un moment dat, primele 64 de performanţe ale probei sale: a obţinut cele mai detaşate victorii olimpice din istoria probei de săritura în înălţime, 14 cm la Roma şi 10 cm la Tokyo faţă de rezultatul celei de-a doua clasate, fiind prima atletă din lume care a fost desemnată pentru „Hall of Fame”. S-a retras din activitatea competiţională în 1967, din cauza unui traumatism la tendonul lui Achile al piciorului de bătaie. După abandonarea activităţii de performanţă a fost antrenoare, profesoară, metodistă la Clubul Steaua, iar din 1988 şi până în 2005 a fost preşedintele Federaţiei Române de Atletism, ulterior rămânând în cadrul instituţiei ca preşedinte de onoare. De numele ei se leagă construirea actualului sediu al federaţiei, dar şi amenajarea mai multor piste de atletism. De altfel, ea obişnuia să cutreiere ţara în lung şi-n lat pentru a obţine sponsorizări. „Oamenii nu mă pot refuza. Dacă n-au bani, atunci măcar un sac de ciment să-mi dea”, obişnuia să povestească legendara campioană.

Iolanda Balaş Sötér a acordat ultimul său interviu publicaţiei „Weekend Adevărul”, în care a povestit amănunte inedite din viaţa sa, din care vă prezentăm cele mai importante fragmente.

Copilărie printre bombe: „Este adevărat că am prins o perioadă grea; eram în război, şi îmi amintesc că am trăit la bunica din partea tatălui, românca, pe vremea războiului. Ea ştia şi sârbeşte, şi nemţeşte, mai puţin ungureşte... Tata fusese chemat pe front... Şi n-o să uit în viaţa mea că, în timpul bombardamentului, chiar înainte de a intra la şcoală (n.r. - primul bombardament al Aliaţilor asupra Timişoarei, din 16-17 iunie 1944) eram acolo, la bunica. Îmi amintesc cum se se vedea lumina bombelor noaptea, o lumină puternică. Noi, copiii, nu ştiam ce înseamnă război şi de ce trebuie să existe război, dar ştiam deja unele aspecte: că totul era pe puncte, pe cartelă. Mâncarea, îmbrăcămintea, încălţămintea, totul, absolut totul, era pe puncte. Aveai un gramaj de pâine, un număr de ouă, ulei, zahăr, totul pe puncte. N-o să uit în viaţa mea, că tot pe atunci am primit primul meu pardesiu, un loden, cum se spunea, dintr-o stofă ordinară. Nu erau decât două variante de culori, gri sau verde. Şi îmi amintesc că mama s-a dus şi mi-a cumpărat şi mie, unul verde, pe puncte! Aşa de fericită am fost, că am pus pardesiul pe un umeraş, l-am agăţat şi am adormit uitându-mă la el, de bucurie că îl primisem cadou”.

A vândut ziare ca să-şi ajute familia: „În colţul străzii, în piaţa Bragadina, unde am locuit noi, era o femeie bătrână care vindea ziare. Noi, copiii, ne uitam pe-acolo şi o ascultam pe doamna Totu, aşa se numea bătrânica, cum vindea ziare. De multe ori doamna se mai ducea la cumpărături sau cu treburi şi ne zicea să stăm noi în locul ei. Cât ne ţinea gura strigam numele ziarelor, «Luptătorul bănăţean», «Temesvarerzeitung» şi altele, ca să le vindem... Iar cei câţiva bănuţi pe care-i căpătam acolo de la doamna Totu, îi dădeam mamei, lăudându-mă că am câştigat şi eu ceva bani. Sigur, erau doar câţiva bănuţi, dar eu eram convinsă că am contribuit şi eu la gospodăria noastră cu ceva şi eram foarte bucuroasă. Mama făcea tot ce se putea să ne câştigăm existenţa, făcea de toate, era şi femeie de serviciu, era foarte greu...”.

A învăţat să facă sport de la măicuţe: „Primele clase, şcoala elementară, le-am făcut la «Notre Dame» (n.r. - Liceul Romano-Catolic de Fete «Notre Dame» din Timişoara). Am fost ultima generaţie înainte de Reforma Învăţământului (n.r. - din 1948) când am făcut şcoala, primele patru clase, la măicuţe. De ce la măicuţe? Nu că eram noi aşa de religioşi, dar era cea mai apropiată şcoală de casa noastră, din cartierul Iosefin, unde am locuit noi. Fiecare zi de şcoală începea cu rugăciunea de dimineaţă... Ce era mai interesant, că măicuţele erau îmbrăcate aşa cum le ştiţi şi dumneavoastră şi făceau ora de sport! În anii '44-'45! Făceau ora de sport în robe şi la alergare ne dădeau ritmul, bătând din palme, şi aşa cum băteau din palme aşa trebuia noi să alergăm. Mai aveau ceva făcut din lemn cu care dădeau ritmul, iar noi trebuia să alergăm mai tare sau mai încet, aşa cum «clămpăneau» măicuţele din acel instrument”.

Americanii i-au oferit o bursă de 15.000 de dolari: „A fost foarte uşor pe urmă, locuind în aceeaşi casă cu campioana naţională Luiza Lupşa (n.r. - la săritura în lungime) şi cu familia Lupşa, atleţi mari de performanţă, m-au luat de mână cu acordul mamei şi m-au dus la Stadionul «Electrica». La început a fost o joacă, nu m-a văzut nimeni o mare campioană, am făcut alergare de fond, am făcut săritura în lungime, alergare pe distanţe scurte. Pe urmă joaca s-a transformat într-o treabă serioasă. Am fost încurajată şi la liceu de către profesoara de educaţie fizică de acolo şi apoi am fost foarte mult susţinută de familia Lupşa. Altfel, aş fi putut să mă duc în străinătate, că am primit oferte, când am fost în Statele Unite, de exemplu, la Universitatea din California, UCLA. Rectorul de acolo mi-a făcut o ofertă să devin studentă la ei, cu o bursă de 15.000 de dolari, maşină, cazare şi-aşa mai departe. Dar nu puteam, în primul rând eu mă gândeam la familia mea de aici, aşa că le-am mulţumit, spunându-le că eu sunt deja studentă la Bucureşti”.

Primul concurs internaţional: „Prima mea deplasare internaţională, în ’51, la Budapesta, în Ungaria. Pe lângă selecţia la cluburile sportive Steaua, eu am prins şi lotul naţional. Când am ajuns în gara Keleti, am coborât din tren şi am auzit vorbind nişte oficiali care ne aşteptau. Unul dintre ei s-a uitat la mine şi-a zis: «Uite, mă, a venit şi copilul vreunui şef». Eram cea mai tânără dintre sportivi. Eu cunoşteam maghiara şi am înţeles ce vorbeau ei. Aşa că m-am dus la ei şi am zis mândră: «Nu sunt copilului niciunui şef, eu sunt atletă!». Şi acolo, la Budapesta, am luat locul II”.

Jocurile Olimpice din 1956: „Sötér, care deja mi-era antrenor, n-a primit viza de paşaport şi nu ne-a putut însoţi. El avea un frate, pe care l-a prins stagiul militar la Cluj, tocmai în perioada în care s-a cedat Ardealul. Şi-atunci, el, ca să scape de ocupaţia maghiară, a fugit în Austria, cam în anii ’40-’41. După ce s-a încheiat războiul, a plecat cu viitoarea sa soţie în Australia. De aceea, autorităţilor le era teamă că Sötér o să râmână acolo. Aşa că n-a putut veni. Eram  doar cu colegii sportivi, cu Lia Manoliu, cu Ilie Savel. Am stat trei săptămâni înainte de olimpiadă să ne obişnuim cu clima, cu fusul orar, dar fără niciun antrenor sau, în fine, fără un om care să ne încurajeze mai departe. Erau funcţionarii vremii din conducerea noastră care  habar n-aveau şi încercau să ne dea sfaturi, care erau absurde. Au văzut că eu nu prea mă descurcam la antrenament, nu reuşeam să sar la nivelul recordurilor mele, şi-mi spuneau: «Ce-ar fi să încerci să execuţi bătaia pe piciorul celălalt?». Or, eu eram antrenată ani de zile să alerg aşa, numai pe piciorul drept, nu puteam să schimb de pe-o zi pe alta. M-am clasat pe locul cinci, dar, fiincă eram recordmenă naţională şi mondială, toată lumea se aştepta să iau o medalie”.

Vizita pe care i-a făcut-o lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „În 1960, la Jocurile Olimpice de la Roma, autorităţile nu voiau să-i dea viza lui Sötér, ca să poate să meargă la o competiţie. Delegaţia română a plecat la Roma, dar eu am rămas în Bucureşti. Eram într-o vineri şi luni era ultimul termen ca eu să mai pot pleca. Atunci m-am hotărât să mă duc la Comitetul Central, într-o audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej. M-a oprit un domn la intrare. «Alo, alo, tovarăşa, unde mergeţi?» «Mă duc într-o audienţă la secretarul general», i-am răspuns. «În ce problemă?», m-a întrebat el. «Păi, dacă ar depinde de dumneata, ţi-aş spune-o». Exact aşa i-am zis! «Vă rog să anunţaţi că sunt la poartă şi doresc o audienţă». După 20 de minute de aşteptare, Gheorghiu-Dej m-a primit la el în birou. Am urcat la etajul 1, aveam lacrimi în ochi, eram emoţionată că nu ştiam ce o să se întâmple. Când m-a văzut, era uimit: «Cum, dumneata nu eşti la Olimpiadă?» «Nu», i-am spus. «N-am de gând să-mi reprezint ţara care n-are încredere în mine, respectiv în Sötér!» El m-a văzut că plângeam şi mi-a spus doar atât: «Lasă, tovarăşă, că se va rezolva aşa cum trebuie!». Şi concluzia a fost că luni împreună cu Sötér am plecat la Roma.

Cum erau recompensate recordurile mondiale de autorităţile comuniste: „Mereu spun că generaţia mea de sportivi era de o altă mentalitate decât cea de azi. Astăzi, lumea sportivă e preocupată să câştige cât mai mulţi bani. Nu dau cu parul, pentru că şi noi am primit premii, dar ele n-au fost în prim-plan. Mi-aduc aminte că după recordurile mondiale, autorităţile mi-au zis că nu mi le poate plăti pe toate. «Ai făcut, într-adevăr, patru recorduri mondiale, dar noi nu putem să-ţi plătim de patru ori 6.000 de lei. O să-ţi plătim doar două. Nu uita, clasa muncitoare face economii!». În fine, pentru noi, sportivii, era importantă performanţa, dar şi să învăţăm, să terminăm şcoala”.