Teoharie Coca-Cosma, fost comentator sportiv: „Au vrut să mă dea afară din fabrica de laminoare. Adormisem în tură“

Comentatorul finalei de la Sevilla, din mai 1986, când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni la fotbal, este un exemplu straniu al proverbului „nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte“. A lucrat într-o topitorie, a făcut Facultatea de Educaţie Fizică, apoi Dreptul, pentru ca, în final, vocea sa să rămână consemnată în „istoria de aur“ a sportului românesc

„Hai, intrăm“, ne spune Teoharie Coca-Cosma, pe o voce stinsă, de abia îl auzi. Nici nu-ţi vine să crezi că e aceeaşi persoană care răcnea din toate puterile, în mai 1986, „Suntem finalişti! Am câştigat Cupa!“. Vocea sa, din acel moment, a devenit un reper în istoria sportului românesc. De fapt, având în vedere cât de puţine motive de laudă aveam în perioada respectivă, acel moment, acea explozie vocală şi acel comentariu încordat al unui meci de peste două ore au devenit un reper al istoriei româneşti, în general. Astăzi, Cosma este pensionar. Mai vine aici, unde ne întâlnim şi acum, un hol de hotel din Bucureşti, ca să se uite la meciuri. Acasă nu este abonat la societatea de cablu potrivită. Se uită la meciuri, în special campionatul din Anglia, singur, fumează, mai bea câte o cafea şi încearcă să-şi dea seama cum ar fi comentat el faza aia, ce i-a plăcut şi ce nu în ceea ce a auzit.

„Weekend Adevărul“: Unde v-aţi născut, de fapt? Unele surse dau ca loc Galaţiul, altele, o comună, Luncaviţa, din acelaşi judeţ.

Teoharie Coca-Cosma: În Galaţi. De Luncaviţa mă leagă doar copilăria. Ăsta e un sat vizavi de Dunăre, pe partea dobrogeană. De aici se trăgea tatăl meu. Părinţii nu aveau concediu, aşa că petreceau majoritatea timpului liber aici, la Luncaviţa, unde aveau şi o gospodărie. Petreceam toate verile, cam trei luni pe an, cu verişorii mei. Oricum, când mă gândesc la copilăria mea, mă simt mai legat de aceste câteva luni petrecute în fiecare an la Luncaviţa, decât de timpul când stăteam la Galaţi.

De ce? Adică, ce vă lega de una şi vă îndepărta de cealaltă?

Libertatea. La Luncaviţa eram liberi ca pasărea cerului. Plus că verişorii erau cam de aceeaşi vârstă cu mine, aşa că aveam şi parteneri pentru activităţi. Toată vara ne-o petreceam în picioarele goale şi eram disperat să merg să muncesc la câmp.

Vă plăcea munca asta, fizică, la ogor, sau era vorba despre lipsa unei alte ocupaţii?

Lipsa de ocupaţie, da. Ţăranii de acolo îmi ziceau „orăşeanul“ şi nu voiau să mă ia la muncă. Iar dacă nu te duceai la câmp, nu aveai nimic de făcut ziua, satul era gol. Ăştia plecau la muncă la 4 dimineaţa şi se întorceau seara. Aşa că am pus la punct un plan. Îmi legam piciorul cu o sfoară, de piciorul unui văr de-al meu. Ăsta, când se trezea dimineaţa devreme şi dădea să se ridice din pat, mă trăgea şi pe mine şi mă trezeam. Îmi plăcea la câmp. Nu erau regulile de la oraş, mergeam cu vaca, mai furam struguri...

Sfaturile unui tată

Tatăl dumneavoastră cu ce se ocupa?

Tatăl meu a fost un ţăran simplu care a muncit toată viaţa lui, a muncit enorm ca să aibă un atelier de tâmplărie, la Galaţi. Mă lua şi pe mine şi mă punea la muncă acolo. Ce nu făceam... Căram scânduri, ajutam pe unul şi pe altul, curăţam atelierul. Îmi amintesc că, într-una dintre seri, după o zi istovitoare la atelier, tatăl meu mi-a spus, cu oarecare sfială: „Să vezi şi tu cum se câştigă pâinea“. Mi-a rămas întipărită fraza aceasta. Asta şi încă una, din acelaşi ciclu, spusă într-o altă seară, când eram doar noi doi în cameră: „Dacă o să-ţi placă munca în viaţă, o să ai un drum foarte lin şi foarte bun“. Astea erau sfaturile tatălui meu. „Trebuie să ai la toate măsură, mai puţin la muncă“, aşa-mi spunea.

Mama dumneavoastră de unde era?

A, ea era o combinaţie... Venise tocmai din Abrud, din munţii Apuseni. Ajunsese la Galaţi la o rudă, după ce-şi
pierduse părinţii. A rămas în Moldova şi l-a cunoscut pe tata.

Tatăl dumneavoastră a luptat în Al Doilea Război Mondial?

Da, sigur, în Basarabia. Îmi amintesc că s-a întors acasă când eu aveam aproape 4 ani. Era la poartă, şi mama plângea toată, de emoţie. Eu am întrebat-o: „Mamă, cine e nenea?“. Nu-l cunoşteam pe tata, nici el nu mă văzuse până atunci.

El v-a spus ceva, atunci?

Ce să-mi spună... Nici nu putea deschide gura, de cât de emoţionat era. Era foarte emoţionat.

„Vedeta cartierului“

Aţi mai avut surori sau fraţi?

O soră, da. Trăieşte, este farmacistă, în Galaţi, profesează şi astăzi. Ne-am ajutat unul pe altul, ne mai ajutăm şi astăzi. Şi la ea, personajul principal al reuşitei în viaţă este tatăl. Când avea atelierul de tâmplărie, care era undeva în zona centrală a Galaţiului, lângă se găsea o farmacie, „Tink“. Nu ştiu de unde provenea numele ăsta, dar lumea aşa-i zicea: „Tink“. Ţin minte că, în anii 1950, când se întâmpla povestea asta, medicamentele în România erau rare ca aurul pe stradă. Iar, aici, la „Tink“, le ţineau în nişte cutiuţe şi borcănaşe colorate, te fascinau. Ce, păi eu, când intram acolo, îmi scoteam pălăria, ca la biserică! Iar visul tatei, un om simplu, venit de la ţară, pentru fata lui, ăsta a fost: să devină farmacistă şi să lucreze acolo, la „Tink“. Ceea ce s-a şi întâmplat: sora mea a devenit farmacistă şi, pentru o perioadă, a lucrat chiar în acel loc, care ne fascina atât de mult, pe vremea când eram copii.

Un tată atipic, aş spune. Nu ştiu câţi părinţi, oameni simpli, veniţi de la ţară, ar fi avut astfel de planuri pentru copiii săi.

Da, ai dreptate, tata a fost chiar o persoană neobişnuită, din punctul ăsta de vedere. Ţin minte, mai târziu, când ajunsesem la Radio, şi mă mai întorceam acasă, la Galaţi, mă aştepta ca să discutăm politică. Lumea asculta, în perioada respectivă, „Europa Liberă“. Ei bine, el nu! El asculta BBC. L-am întrebat de ce şi mi-a spus aşa: „Sunt mai echilibraţi“. Cam aşa era tata.

Îmi spuneaţi că unul dintre planurile tatălui, referitoare la dumneavoastră, era să vă ţineţi de şcoală. V-a plăcut şcoala, aţi fost un elev bun la învăţătură?

Aproape că nu am avut alternativă, decât să învăţ bine, zi de zi. Casa familiei era chiar lângă Liceul „Vasile Alecsandri“, care, pe vremea aceea, era cea mai bună instituţie de învăţământ din judeţ. Mediul era de aşa natură, încât să vrei să înveţi. Deşi, când am ajuns la liceu, deja făceam fotbal de performanţă. Făceam parte dintr-o echipă de Divizia B, dar de seniori, „Laminorul“. Eram un fel de vedetă a cartie­rului, pentru că aveam 15-16 ani şi reuşisem deja să ajung la a doua echipă, ca importanţă, din oraş.

Părinţii erau de acord cu aventura dumneavoastră fotbalistică?

Nu au comentat nimic. Le convenea că fac mişcare.

Juca „la închidere“

Astăzi, copiii văd fotbal la televizor, există radio, internet, o grămadă de surse de informare şi posibilităţi să-ţi alegi o echipă favorită. Pe atunci cum era? Când se întâmpla asta, mai exact?

Prin 1956. Noi învăţam fotbalul din cartier. Nu aveam echipe favorite. Fotbalul începea când un grup se aduna pe maidan şi începeau să joace. Foloseam o minge de cârpe, mingile bune erau foarte scumpe, ţin minte că rar ajungeam să folosim una adevărată. Iar când o mai şi spărgeam era o adevărată dramă.

Pe ce post jucaţi?

Mijlocaş, la închidere. Nu ofensiv.

„Distrugător“.

Da, „distrugător“. Pe mine m-a văzut un antrenor, Constantin Marinescu, care se ocupa de prima echipă. Aveam 15 ani şi un fizic care nu oferea niciun semn promiţător că aş putea deveni vreun mare fotbalist. Mă vedeţi, sunt scund, nici prea bine făcut... Iar pe vremea aceea, fotbalul era, în primul rând, foarte fizic. Ei bine, domnul acesta, Constantin Marinescu, care fusese şi fotbalist internaţional, m-a văzut în cartier şi m-a chemat la trial. M-a ales şi m-a băgat direct în echipă. L-am şi întrebat, ceva mai târziu, „Bre, nea Costică, de ce m-ai ales tocmai pe mine? Tu n-ai văzut cum arăt?“. Şi mi-a spus: „Tu eşti prea tânăr ca să înţelegi, dar îţi spun. Îmi place de tine că eşti serios, vezi şi simţi bine jocul. Şi, întotdeauna, eşti cu privirea sus, când ai mingea“. Asta cu privirea, e adevărat, era ceva rar, în anii respectivi, pentru că terenurile erau atât de proaste, pline de denivelări, că trebuia să urmăreşti mingea, să nu-ţi sară.

„Râdea secretara: «Na, eşti singurul absolvent de Educaţie Fizică, iar apoi şi de Drept»“ 

La Campionatul Mondial de fotbal din Franţa, 1998 FOTOGRAFII: ARHIVA PERSONALĂ TEOHARIE COCA-COSMA

Cât aţi jucat fotbal la echipa asta, până la sfârşitul liceului?

Da. Când am terminat liceul, trebuia să dau la o facultate. Şi am ales celebrul Institut Naval din Galaţi. Doar că, pe vremea respectivă, se intra foarte greu pentru cineva ca mine. Nu eram un copil provenit dintr-o familie cu „origini sănătoase“, cum cereau vremurile, iar cei ca mine aveau la dispoziţie locurile fără bursă. Eram cam 90 pe loc şi doar vreo 5-6 locuri disponibile. Dincolo, la ceilalţi, intrau toţi. Erau locuri mai multe. Mă rog, ideea este că am eşuat. Nu cu mult, au lipsit câteva zecimi din notă ca să intru, dar n-am reuşit. Aşa că m-am înscris la o şcoală profesională. Ce era să fac? La muncă!

Aţi perceput momentul ca pe un eşec?

Da, unul mare. Mai ales că, până atunci, toate merseseră aţă, totul se legase. Aşa că am fost foarte dezamăgit. Dar nu prea aveam alternative, îmi era şi teamă să nu mă ia în armată. Aşa că am terminat şcoala asta tehnică şi m-am angajat la laminoare, ca termotehnician. Acolo am cunoscut o altă latură a muncii, a fost un examen şi acolo.

Ce făceaţi, mai exact?

Reglam temperatura din cuptoare. Mă rog, aveam un tablou mare pe care îl operam, dar nu era complicat din cale afară. În schimb, ce muncă era acolo... Se beau cam 10 litri de sifon, pe tură, de persoană, fără să meargă unul la toaletă. Oamenii operau în nişte cuşti metalice, aflate la doi paşi de cuptoare. Era o căldură... Şi nu existau benzi rulante. Se scotea fierul încins, care cântărea 15-20 de kilograme, direct cu cleştele şi se aducea aşa, până la aparatul care îi definitiva forma, îl uniformiza. Aici, am trăit o mare lecţie de viaţă. Aveam cam 20 de ani. Într-o noapte, când eram pe tură, am adormit. M-am trezit pe la 4 dimineaţa, cu nişte bubuituri îngrozitoare în geam. Doi muncitori, care lucraseră, până atunci, pe o scară înaltă de 4 metri, mă treziseră să mă certe. Uitasem să reduc temperatura şi câteva bucăţi de metal se arseseră. Vezi, conştiinţă de oameni simpli, muncitori... Se stricase o bucăţică din producţie.

Vă simţeaţi responsabil?

Da, mă simţeam absolut oribil. Oribil! Dar nu m-au lăsat nici ei. Au vrut să mă dea afară, s-au dus la directorul mare. Noroc că ăsta ţinea la mine, ştia că vreau să dau la facultate. Nici aşa nu voiau să mă lase oamenii aceia să scap. Şi, într-un fel, aveau dreptate. Fusesem iresponsabil. Dar, ţi-am zis, ce m-a marcat a fost conştiinţa muncii unor oameni, chiar şi într-un mediu ca acela, extrem de deprimant şi toxic.

Cum a fost examenul la Educaţie Fizică?

Am intrat uşor, chiar cu o notă bunicică. M-am ţinut de treabă şi am terminat printre primii. Ba chiar, la sfârşitul facultăţii, mi se oferise posibilitatea să rămân acolo, la Catedra de Fotbal. Problema a fost că, de la Ministerul Învăţământului, venise o înştiinţare că postul meu şi alte câteva fuseseră scoase. Primisem, în schimb, repartiţie. Urma să fiu profesor de educaţie fizică la Galaţi, la Liceul Industrial din cadrul Combinatului Siderurgic. Rămăsesem pe dinafară. Sigur, puteam să mă întorc acasă, dar am refuzat.

Şi ce-aţi făcut?

Păi, între timp mă căsătorisem. Soţia mea, care este bucureşteancă, era asistent la Facultatea de Drept. Ea m-a tot bătut la cap să fac un curs postuniversitar de relaţii internaţionale. Ăsta era un curs care, teoretic, pregătea diplomaţii vremii. Am învăţat toată vara, de mi-au sărit capacele. Îţi dai seama, eu venisem de la Educaţie Fizică şi totul era altfel. Iar când am intrat, am descoperit o cu totul altă lume. Aveam numai colegi de la facultăţi precum Litere, ASE sau Psihologie. Eu, cu Educaţia Fizică, eram singurul mai... Am avut o săritură bună, ca să folosesc un termen din sport. Se şi minuna secretara de la Drept, îmi spunea: „Eşti singurul absolvent al cursului ăsta care a venit de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport“. Ulterior, pentru că nu m-am lăsat, şi am făcut toată Facultatea de Drept, m-am reîntâlnit cu secretara respectivă şi râdea: „Na, acuma eşti şi singurul absolvent de Educaţie Fizică, iar apoi şi de Drept“.

Finala de la Sevilla: „Era un soare... N-aveam bani să cumpăr o apă. Simţeam că leşin“

   „Weekend Adevărul“: Aţi făcut Dreptul din ambiţie sau vă plăcea?

Teoharie Coca-Cosma: M-a stimulat soţia. Mie îmi plăcea să învăţ, nu prea conta ce, sincer. Vezi, mă mai gândesc că asta provenea din faptul că, în timpul liceului, nu prea îmi folosisem eu căpăţâna la potenţialul maxim şi acum suporta orice, puteam învăţa totul. Oricum, eu voiam să intru în Ministerul de Externe. Dar, din nou, am avut un „noroc“ fenomenal. Când am terminat facultatea, întreaga mea promoţie a picat pe o restructurare a Ministerului de Externe. Iarăşi, am rămas pe dinafară. Mi-au propus să intru la revista „Lumea“, care era o publicaţie de politică externă extraordinară pentru vremea respectivă. Problema aici era grupul. Nu mi-a plăcut. Era ceva foarte, cum să spun eu... Elitist, să zicem. Erau o gaşcă, nu prea puteai intra printre ei. Simţeam că sunt bun, n-aş zice mare specialist, dar nu puteam să fac ceea ce îmi doream.

Şi ce-aţi făcut?

„Lumea“ avea redacţia în Casa Presei. Într-o zi, cineva, un cunoscut de la acea vreme, mi-a spus că erau locuri libere la Agerpres (n.r. – fosta Rompres). Mă chemau tot pe politică externă, dar trebuia să stau în probe, să învăţ, vreme de o lună. Asta mi-a dat ocazia să văd cum se făcea presă cu adevărat, ştirile, adică. A fost o şcoală foarte bună. Între timp, apăruse un anunţ de angajare la Radiodifuziunea Română, secţia „Externe“, şi am dat probă de concurs. Am intrat.

Care fusese relaţia dumneavoastră cu radioul, până la acest moment? Îl ascultaţi când eraţi mic, bunăoară, exista o fascinaţie pentru el?

N-aş spune. Îl consideram ceva util în casă, mai afli cum e vremea…

„Lactate“ şi „laptate“

Cum era la „Ştiri“ la Radio, în acea perioadă?

Uzină cu foc continuu. Se lucra după telex, cu surse minime. Spre deosebire de alte secţii, care aveau doar Agerpres-ul, noi aveam şi acces la AFP (n.r. – France Presse) şi la Reuters. M-au băgat direct în tură. La început, cum eram nou-venit, nici nu mă lăsau să dau cu pixul. Nici vorbă! Căram hârtii, dintr-o parte în alta. Mulţi angajaţi nu aveau nicio legătură cu presa, în sens propriu. Era perioada în care trebuia crescut spiritul muncitoresc din presă, aşa că aduseseră mulţi oameni direct din uzine şi-i puneau să scrie.

Deci veneau din uzină şi scriau ştiri pe „Extern“?

Şi „Extern“, şi „Intern“. După ce am terminat de cărat hârtii, am trecut la faza a doua. Redactorii scriau ştirea cu pixul şi eu o duceam la dactilografă. Ajunsesem să învăţ scrisul fiecăruia. Ce am văzut acolo, Doamne fereşte! Ajunseseră să mă cheme dactilografele, să le descifrez textele. Dar n-am făcut niciodată scandal, n-am venit eu să zic: „Stai aşa, că eu sunt specialist!“.

Bănuiesc că vă simţeaţi, totuşi, uşor frustrat. Unul adus dintr-o uzină scria ştiri, iar dumneavoastră, specializat pe domeniu, căraţi hârtii…

Păi, să-ţi dau un exemplu. Am asistat la o şedinţă de sumar, când se pregătea buletinul de ştiri. Secretarul general de redacţie era unul din ăştia veniţi direct din uzine. Un reporter îi povestea ce urma să facă, în speţă să se ducă la deschiderea unei noi fabrici de lactate, prin Băneasa. „Cum?“, întreba secretarul. „O fabrică. Produse lactate“, răspundea reporterul, timid. „Păi ce, mă, noi spunem «lacte» sau «lapte»?“, întreba secretarul de redacţie.

Cum lucra cenzura

Funcţiona propaganda conducătorului şi a regimului?

Da, sigur că da. Ştirile veneau pe Agerpres. Se prelucrau, pentru că erau unele, de exemplu, în care se povestea tot ce s-a întâmplat la un Congres, de citeai din ele câte o oră şi jumătate. Traseul era aşa: lucrai tu, de aici pleca la şeful de tură, iar apoi, la Direcţia de Presă, cenzura. N-aveau deloc încredere în cei care lucrau, totul se citea, până la ultimul cuvânt.

Vă simţeaţi blocat în sistem sau nu aţi avut niciodată senzaţia asta?

Am avut, cum să n-am? Noroc că mai existau şi profesionişti adevăraţi, care te încurajau şi te învăţau cum să faci lucrurile bine. Dar, oricum, absurdul ăsta era foarte periculos. Eu, de exemplu, era să sar la un moment dat din Radio.

Adică să fiţi dat afară, sau cum?

Da. Eram şef de tură, deja. Se întâmpla în 1970. A venit o ştire pe AFP, că Charles De Gaulle a murit. Încă aveam acces la AFP, pentru că, ulterior, toate ştirile de acest fel erau scrise şi adaptate de către cei de la Agerpres şi abia în forma aceasta ajungeau la noi. Aşa... Şi, ca să revin. Vine ştirea: „A murit generalul De Gaulle“. Tânăr şi entuziast, i-am dat ştirea direct celui care intra în emisie. Aveam şi noi orgoliu, voiam să dăm ştirea primii. Ăsta a zis-o pe post şi a ascultat-o directorul general al postului. Şi vine buluc în redacţie. Trebuia verificată înainte, orice se verifica înainte de a intra pe post. Plus, că, tânăr cum eram, nici nu mi-am mai dat seama că era o ştire pe surse, nu avea încă o confirmare oficială. Cât pe ce să mă dea afară! Din fericire, o oră mai târziu a venit şi confirmarea oficială. Am scăpat printre urechile acului.

„«Sport», la te-le-vi-zor“

Aveţi un traseu foarte interesant. Să ajungeţi de la Educaţie Fizică pe „Externe“ şi, apoi, din nou, pe „Sport“? Cum s-a întâmplat trecerea asta?

Nu mai puteam. Mă săturasem. Nu vorbeai decât despre o singură persoană, în căldări de cuvinte. Mai ales când intrasem la „Radiojurnal“. M-am dus la redactorul-şef de atunci, în care aveam încredere, şi i-am spus: „M-am săturat să mănânc căcat cu polonicul, vreau să mănânc căcat cu linguriţa“. M-a întrebat ce vreau. Şi i-am spus: pe „Sport“, la te-le-vi-zor.

De unde alegerea asta?

Mă mai ocupasem cu „Sportul“ şi la Radio. Gazetăria sportivă este un club închis. Şi acum e la fel, dar atunci era şi mai şi. Erau Radioul, Televiziunea, „Gazeta sporturilor“ (n.r. – ziarul „Sportul“) şi câteva rubrici de sport, prin ziare. Asta era, o mână de oameni făceau tot. Erau singurii care călătoreau în străinătate, mai aveau avantaje. Eu încercasem să ajung la „Sport“ şi la Radio, dar nu s-a putut. Cei de acolo erau de neclintit. Aşa că am ajuns la Televiziune, în 1982.

Şansa vieţii

O viaţă la radio şi la TV

Numele: Teoharie Coca-Cosma

Data şi locul naşterii: 27 iulie 1941, Galaţi

Starea civilă: căsătorit, are doi copii

Studiile:

A absolvit Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti.

A urmat un curs postuniversitar de relaţii internaţionale, la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmat de absolvirea cursurilor la zi ale aceleiaşi universităţi.

Are la activ cursuri de management, efectuate la „Deutsche Welle“ (Köln) şi BBC (Londra).

Cariera:

Între 1968 şi 1985, a fost redactor, realizator şi editor la Radiodifuziunea Română.

A făcut parte din redacţia „Actualităţi“, între 1985 şi 1988.

Din 1990, a fost comentator sportiv la Televiziunea Română, Redacţia Sport. A devenit redactor-şef, începând cu 1992. 

A fost director general adjunct al Radiodifuziunii Române, între 1992 şi 2003.

A comentat Campionatele Mondiale de fotbal din 1990, 1994, 1998 şi 2002, Campionatele Europene de fotbal din 1992, 1996 şi 2000, Jocurile Olimpice de Vară de la Barcelona şi Sydney, Campionate Mondiale şi Europene de handbal feminin şi masculin, precum şi finala Cupei Campionilor Europeni, dintre Steaua Bucureşti şi FC Barcelona,
din mai 1986.

Locuieşte în: Bucureşti

Cum aţi reuşit ca, în doar patru ani, să comentaţi finala de la Sevilla, Barcelona-Steaua?

Atunci era şi problema aceea cu Ţopescu, că nu mai era tolerat de regim. Adevărat, până la acel moment, mare lucru nu făcusem. Nu prea se dădea fotbal la televizor.

Cât consideraţi că a fost şansă?

Multă. Am avut norocul că am comentat toată acea campanie europeană a Stelei. Devenisem prieten cu Ion Alecsandrescu (n.r. – conducătorul Stelei în acea perioadă) şi mai era şi superstiţia asta: echipa mersese ceas
în calificări şi se considera că, dacă schimbi comentatorul la sfârşit, îţi schimbi şi norocul. Dumitru Graur a făcut presiuni mari în perioada respectivă, să comenteze el. Am avut noroc cu Alecsandrescu, care nici n-a vrut să audă de el. Le-a zis: „Dacă nu merge Coca, nu merge nimeni!“.

Povestea unei gafe care a făcut istorie: „Suntem finalişti! Am câştigat Cupa!“

Bun, am ajuns la episodul „Sevilla“. Bănuiesc că este unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa dumneavoastră.

Haideţi să aflaţi cum a fost. Toată deplasarea trebuia să fie pe banii statului. Noi nu aveam voie să aducem vreun
ban. Am plecat, în dimineaţa finalei, la 4 dimineaţa. Atunci m-am urcat în avion. Cu sendvişuri şi cafea de acasă, cu zero bani în buzunar. Am ajuns acolo, nu tu cameră să te speli şi să te bărbiereşti, nimic…

Cum, nu aveaţi cazare?

Nimic. Nici la stadion nu mă puteam duce, că meciul era abia seara şi nu se permitea accesul mai devreme.

Şi?

Şi am stat prin parcuri, toată ziua. Era un soare... N-aveam bani să cumpăr apă. Simţeam că leşin. Am căutat ore-n şir o ţâşnitoare, noroc că am găsit una într-un parc. Abia am ajuns la stadion, deshidratat, obosit. Ca să mai am şi transmisie cum a fost: cu prelungiri şi lovituri de la 11 metri. Şi, imediat după încheierea meciului, fuga la autocar, pierdeam zborul. Că ăştia, când au făcut rezervări la zborul de întoarcere, nu s-au gândit la prelungiri şi 11 metri.

„Nimeni nu credea că putem câştiga“

Aţi făcut o gafă atunci, care a făcut carieră: „Suntem finalişti! Am câştigat Cupa!“. A fost de vină şi oboseala despre care îmi povestiţi?

Poate. Dar altceva a fost. În mentalul meu, s-a picurat mereu ideea „dacă ajungem în finală e ceva...“. Şi acolo a rămas asta cu finala.

Nimeni nu credea că Steaua poate să şi câştige?

N-aş zice nimeni, dar, oricum, nu erau deloc mulţi.

Dumneavoastră aţi crezut?

Da, pentru că ştiam echipa la perfecţie, în toate fibrele ei. Ştiam ce pot şi că şi ei credeau că se poate întâmpla.

Când s-a încheiat meciul cum eraţi? Emoţionat peste măsură?

Vai de mine... Aveam un stilou, eram boier. Ţin minte că, la o ocazie a Barcelonei, am strâns atât de tare stiloul în mână că s-a crăpat. Mi-a curs cerneala în mână, peste tot. Noroc că mai erau nişte comentatori străini lângă mine şi mi-au dat nişte hârtie să mă şterg.

Ce influenţă a avut comentarea finalei asupra carierei dumneavoastră? V-a propulsat?

Da, m-a ajutat foarte mult. În sensul că, vorba unui prieten de-al meu: „De frică, atunci când vine 7-8 mai, scot şi frigiderul din priză, să nu aud «Duckadam apără!»“. Se dă secvenţa aia la nesfârşit.

„Ţopescu avea program militar“

Românii zic că Ţopescu ar fi etalonul de comentator român sportiv. Împărtăşiţi ideea asta?

Fără îndoială. Domnule, el trebuie pus în context. Era singurul care comenta sport la vremea respectivă la singura televiziune. Nu avea concurenţă. Dar el a fost foarte înţelept şi nu s-a lăsat pe coate, că „Domn’e, n-are cine să mă înlocuiască...“. Era militar de carieră şi se vedea asta. N-am să uit: am fost la Olimpiada de iarnă de la Albertville şi avea obiceiuri din armată, cum îşi punea pantalonii seara, ca să aibă dungă a doua zi. Iar pregătirea lui de dimineaţă era un program de militar. Jumătate de oră se bărbierea, dă-mă-n Doamne iartă-mă!

Ce a avut el mai mult decât dumneavoastră, de exemplu? Ce credeţi că v-a lipsit?

El putea să spună orice, se bucura de o asemenea simpatie... Pe vremea aia, singurele veşti care-ţi făceau plăcere erau cele din sport. Şi cine aducea veştile din sport şi cu imagini? El! Avea o carismă... Eu
luasem de la el, de exemplu, modul de pregătire a transmisiunii, până în cele mai mici amănunte, cu variante... Păi, la Sevilla aveam patru variante de final scrise. Dar el transmitea altfel. Era şi vocea... Toate la un loc însemnau Ţopescu.

„M-am reapucat de fumat. A intervenit plictiseala“

Instantanee: Los Angeles, 1994, cu Ion Ghiţulescu şi Cristian Ţopescu (stânga-sus), cu Ilie Năstase, la Wimbledon, în 1993 (dreapta-sus), cu Doroftei, după câştigarea titlului mondial la profesionişti (stânga-jos) şi poză de grup, Sevilla, mai 1986, alături de Ioan Chirilă (dreapta-jos)

Nu vă e dor să mai comentaţi?

În primul rând, n-aş mai putea, nici vocea nu mă mai ajută... Am 73 de ani! Acum îmi umplu nevoia de comentarii ascultând comentarii. Şi sigur că-mi pun întrebări cum ar fi dacă aş comenta eu. Particip din planul doi la ce se întâmplă, mă uit la televizor. Sunt înnebunit după campionatul englez, acolo se joacă fotbal.

Cine credeţi că e cel mai bun comentator de fotbal de acum?

La televizor, după Grădinescu mă opresc. Comentariul sportiv de acum s-a pliat pe posibilitatea de a avea informaţii în timp real şi atunci încarcă comentariul, după părerea mea. De exemplu, zic de un jucător: „Ăsta s-a însurat în ’83, în ziua când a dat al cincilea gol pentru nu ştiu ce echipă“. Prima condiţie a unui comentariu este să descifrezi jocul pe care-l vede sau nu-l vede omul. Fiindcă omul nu e specialist. Să vezi de ce ăla merge numai cu un vârf împins şi ălălalt are două vârfuri. Ăla joacă cu linie de fund de trei şi de ce joacă cu un mijloc bogat. Nu trebuie să faci exces de elemente tehnice. Dar poţi spune: „Uite, dacă ar fi fost patru pe linia de fund, nu-i prindeau cu fundul gol...“.

„Mă trezesc la 4 dimineaţa“

Ce metehne de ziarist v-au mai rămas? Văd că fumaţi...

Era o glumă când eram redactor tânăr. Să ştii un lucru: în presă se bea, se fumează şi abia apoi se scrie.

Dumneavoastră, cu ţigara...

M-am lăsat trei ani şi... m-am reapucat. A intervenit şi plictiseala. În ciuda aparenţelor, sunt foarte activ. Nu există să nu merg o oră, o oră jumate pe jos. Mă duc să cumpăr o cutie de chibrituri tocmai în Băneasa, ca să merg mult. În perioada radioului, eu acordam radioului cam 10-12 ore pe zi. Acum mai stau pe internet...

Ştiţi cum se spune în popor. Tragi o viaţă întreagă, dar, nu-i nimic, vine pensionarea şi te odihneşti. Cum e perioada asta, mai bună sau mai rea decât vă aşteptaţi?

Pentru mine, a fost mai rău, având în vedere temperamentul meu. Eram învăţat să mă trezesc la 4 dimineaţa. Şi acum mă trezesc la fel. După ce m-am pensionat de la Radio, am fost colaborator la Televiziune vreo patru-cinci ani. Făceam bucătărie: ştiri, emisiuni... Ce e interesant e o întâmplare de vreo trei luni. Am luat nişte bilete printr-o agenţie de turism pentru o vacanţă în Cipru, de Revelion. Plec cu soţia. Era o fată tânără la agenţie, 28-29 de ani, şi zice: „Când eram mică vă ascultam la radio“.

Sunteţi mândru de asta?

Da, e un mic semn al aprecierii. Cu asta rămâi. 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.