Dan Antonescu, fostul şef de la „Omoruri“: „Violatorii şi pedofilii nu omoară. Distrug un spirit. Ăsta e Răul!“

Dan Antonescu (56 de ani) a copilărit printre miliţieni, dar cu borfaşii în faţa blocului. A apreciat disciplina, dar a detestat, întotdeauna, ideea de uniformă. Spune că a vrut să facă dreptate, dar a reuşit cu greu să se salveze pe sine, de presiune, gânduri negre şi nopţi nedormite

Terminăm cafeaua. Am stat de vorbă mai bine de o oră şi jumătate, ratând parţial subiectul. Fusese vorba despre un interviu care să aibă ca temă principală viaţa omului, biografic, carevasăzică. Copilărie, tinereţe, maturitate, mă rog, întregul traseu din care alţii pot trage învăţăminte, pot spune: „Aha, deci aşa se face!“. În prima parte a discuţiei am reuşit să ţinem linia. Apoi, undeva, pe la jumătate, am început să discutăm despre câteva dintre cazurile pe care le-a avut în cei 17 ani, cât a activat la departamentul „Omoruri“. Detalii îngrozitoare se rostogolesc în viteză. Te uiţi la omul acesta şi te gândeşti: „Le-a văzut pe toate, ce naiba, cum să-l mai impresioneze ceva, cum să nu fie detaşat?“. Îţi dai seama că te-ai înşelat.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi bucureştean, am citit că aţi crescut în zona Lizeanu. Cum arăta locul unde aţi copilărit, în vremea aceea?

Dan Antonescu: Era foarte interesant. Geamul de la apartamentul meu dădea chiar în curtea „Morii lui Hassan“. Era un paradox. Blocul în care am locuit avea cinci scări. Una s-a şi prăbuşit la cutremurul din 1977. Patru dintre aceste cinci scări erau ocupate de cadre militare: fie că erau de la Miliţie, fie de la Securitate. A cincea scară era ocupată de intelectuali, profesori universitari, oameni de bună calitate. Cum priveai spre „Moara lui Hassan“ însă, începea „zona neagră“ din Lizeanu, o zonă pestriţă, cu bişniţari, cu mulţi golani.

Erau toleraţi, în perioada respectivă?

Aparent, nu, dar existau, cum au existat dintotdeauna. Gândiţi-vă câţi dintre oamenii de afaceri de astăzi au început cu bişniţa. Şi atunci exista furt din buzunare, exista şi tâlhărie, exista şi viol. De exemplu, lângă mine, în apropiere, se afla actualul cimitir „Reînvierea“. Pe vremea aceea, se numea „Pătrunjelul“.

Ce ironie!

Da, ce mai nume! Şi aici, lângă cimitir, chiar fusese ucis un miliţian. A fost mare vâlvă. Aşa că nenorociri se întâmplau şi atunci, doar că nu auzeai despre ele.

Tatăl dumneavoastră a fost şi el miliţian.

Da, dar şofer. Nu a avut nimic de-a face cu activitatea în anchetă. Nu vorbea acasă despre ce făcea, nu m-a influenţat deloc. Din contră, pentru că avea un program teribil, lipsea de acasă cu zilele, chiar m-a îndepărtat de ideea de a urma o astfel de meserie.

Mama ce era?

Funcţionară la CEC. Nu am fost o familie spectaculoasă. Fratele meu, Dumnezeu să-l ierte!, că a murit de doi ani, şi-a ales, la fel, o meserie cât se poate de banală. A fost electrician.

„Am intrat la dansuri populare“

Aţi ajuns la o vârstă la care, bănuiesc, începi să te gândeşti mai mult la trecut, să reconstruieşti amintirile de atunci.

Aşa…

Mă întrebam dacă lumea asta pestriţă pe care o vedeaţi în jur, micii traficanţi, cum le spuneţi, au contribuit la alegerea carierei de poliţist.

Au fost două elemente care au conlucrat pentru schimbarea meseriei. Sincer să fiu, îmi era bine unde mă aflam. Eram bine văzut, avansasem pe scara profesională…

Lucraţi la fostul „23 August“.

Da, la un departament de scule, dispozitive, verificatoare… Era bine. Aveam şi activitate artistică la Căminul Cultural al uzinei, la trupa de teatru…

Aţi fost şi actor?

Da, da. Aplecarea asta artistică s-a mai repetat şi când eram la Şcoala Militară, unde am intrat în cadrul ansamblului de dansuri populare. Am vrut să văd dacă pot sau nu. Era mai mult ambiţie decât dorinţă. Le-am făcut părinţilor o surpriză, la avansarea în grad. După defilare, s-a mers în camere, fiecare şi-a schimbat echipamentul de defilare, în cel clasic, tot militar, şi au ieşit în curte, unde îi aşteptau rudele. Doar că eu n-am mai apărut. M-am schimbat în costum popular şi am apărut pe scenă.

I-aţi impresionat?

Îţi dai seama! Dar, stai, să nu sărim aşa, de la una la alta. Vorbeam despre cele două elemente care m-au făcut să-mi schimb cariera. În primul rând, exista rutină. Chiar şi activitatea în uzină mi-am ales-o la un departament unde, în fiecare zi, trebuia să fac ceva nou. Să repar ceva, să verific ceva… Nu puteam să fac acelaşi lucru. Pasul al doilea s-a legat de un necaz al tatei. Când s-a prăpădit bunicul, i-a luat prin surprindere pe ai mei. Trebuiau să se ducă urgent la ţară, să se ocupe de înmormântare. Nici bani de înmormântare nu aveau. Aşa că tata s-a împrumutat de la doi prieteni. Şi a plecat la gară. S-a întors acasă repede.

L-a furat cineva.

Da, îi furaseră banii. Îl vedeam, pe lângă necazul din familie, era şi necăjit, frustrat că a ajuns să păţească aşa ceva. A fost o chestie care m-a revoltat. Aşa că, atunci când mi-a apărut ocazia să mă duc spre Şcoala de Ofiţeri, am acceptat imediat. M-am făcut poliţist şi ca să-l pot răzbuna pe tata. Nu mai simţeam atracţie nici pentru zona asta, industrială, pe care ajunsesem să o cunosc la perfecţie.

Cum să uzi grădina pe ploaie

Şi v-aţi reprofilat.

Da, am început Şcoala Militară. Aveam 26 de ani, majoritatea colegilor aveau 18-19 ani. Dar nu se uitau ciudat la mine, dimpotrivă, aveam un ascendent faţă de ei, aveam o şcoală foarte importantă: „şcoala vieţii“.

Se uitau cu respect la dumneavoastră, să înţeleg.

În primul rând, respectul ăsta era datorat vârstei. Se ştia că sunt mai „puriu“. Asta m-a ajutat să mă adaptez mai uşor.

Cum era la Şcoala de Ofiţeri? Pentru cineva ca mine, care nici măcar armata nu a făcut-o, imaginea unei astfel de instituţii se leagă în primul rând de ideea de disciplină.

Bărbătească, te pregăteşte pentru viaţă! Sunt o grămadă de chestii care, la momentul respectiv, ţi se par absurde, dar care, pe termen lung, îţi întăresc puterea de adaptare, de suportabilitate. Mai ales dacă ţi se întâmplă, cum a fost cazul la mine, să dai peste un comandant căruia să-i placă să te mai şi umilească. În situaţii de tipul ăsta, începi să cauţi portiţe, metode să te adaptezi.

Daţi-mi un exemplu de întâmplare d’asta, aparent absurdă şi umilitoare, dar care simţi că te ajută, peste ani.       

Afară ploua, noi eram în interiorul şcolii. Fiecare clasă avea câte o parcelă, un fel de grădină. Asta era considerată „oglinda clasei“. Se punea preţ pe cine a avut cea mai bogată recoltă, cele mai frumoase sau gustoase legume... Comandantul de companie a venit, pe ploaia asta, despre care vă spuneam: „Băi, haideţi, treceţi repede, să udaţi grădina!“. „Păi, tovarăşu’ căpitan, plouă afară!“ „Nu contează, vă luaţi pelerine pe voi!“, ne spunea. Atâta ştia: că avem o grădină, trebuie udată şi avem regulament cu oră clară, când să ne ocupăm de pământul ăla.

Cum a descoperit şeful Miliţiei cele „şase puncte cardinale“

Dan Antonescu, portret al investigatorului la tinereţe FOTO: ARHIVA PERSONALĂ DAN ANTONESCU

Cum s-a produs specializarea dumneavoastră pe un anumit domeniu? Bănuiesc că s-a întâmplat la Şcoala de Ofiţeri.

Da, în anul III. Am ajuns la „Economic“, unde era moda vremii, se zicea că acolo se duc ăia mai buni. Am fost repartizat în Bucureşti, la sectorul 1. Miliţia Economică se ocupa de problemele economice pe diferite domenii: pe industrie, pe sănătate, pe turism. La mine se aplica foarte mult ultima dintre acestea, pentru că, la vremea respectivă, 90% din potenţialul turistic al Bucureştiului se concentra pe sectorul 1.

Şi ce făceaţi acolo, concret?

A fost o perioadă foarte interesantă, din 1987 până în 1989. Am avut contactul cu Bucureştiul aproape nevăzut: restaurante, hoteluri, baruri de noapte. La toate se intra pe valută. Acolo găseai flora şi fauna infracţionalităţii de alt nivel. Nu bişniţarii din copilărie, nu speculanţii cu gumă de mestecat şi ţigări ţinute în cutiuţa de cremă a lustragiilor. Am avut de-a face cu oameni grei. Numai că nu m-a atras. Cei care urmăreau rezultate de la noi aşteptau dosare de delapidări. Ce făceai? Te duceai la un control la restaurant. Te aşezai, comandai şi cereai şi nota de plată, că te grăbeşti. Opreai şi comanda, şi nota de plată şi începeai măsurătorile, la gramaj. Blocai tot: bufet, bucătărie, bar. Nimeni nu mârâia. Dar era o problemă. Ospătarul care umbla la gramaje dădea şpagă, mai departe, la şeful de sală. Ăsta, mai departe, spre şeful de unitate. Iar şeful de unitate dădea mai departe dacă era nevoie, dacă nu, păstra pentru el. Tu-l prindeai numai pe ospătar. Îi făceai dosar pentru 2 lei, se ducea la puşcărie şi ceilalţi scăpau. Iar într-o săptămână găseau un ospătar nou. Nu mi-a plăcut chestia asta. M-a deranjat.

O scenă cu un prim-ministru

Aţi anchetat vreun personaj cu nume, în toată această perioadă?

N-aş vrea să-i întinez memoria unui şef de complex, de hoteluri şi restaurante, foarte renumit la vremea respectivă. Mă îndemnau de la centru să intru tare în el, în afacerile lui. Ce-am constatat? Am asistat la o scenă, în holul hotelului unde era omul ăsta director general. Se îmbrăţişa cu prim-ministrul, Constantin Dăscălescu, s-au pupat şi au stat ore-n şir la o masă, ca doi vechi buni prieteni. Dacă mă apucam eu şi duceam filiera şpăgilor până la el, cam care era traseul meu profesional?

Să înţeleg că acesta a fost motivul pentru care aţi decis să plecaţi de la „Economic“?

Unul dintre ele, da. Dar a mai fost o chestie care m-a supărat grozav. În 1989, cei de la „Economic“, sectorul 1, am fost nominalizaţi pe pieţe. Eu eram la Piaţa Matache. Eram, în total, şase ofiţeri, trei de „Economic“ şi trei de „Cercetări penale“. Venea Ceauşescu în vizită. Se aprovizionau pieţele şi, când se anunţa vizita, imediat se alimentau tarabele. Nu se deschidea magazinul, lumea aştepta la distanţă. Când apărea, se dădea drumul la 15 cumpărători, să se vadă şi lume. Ceauşescu intra, vedea, pleca, după care ce era expus se vindea, intra lumea buluc, restul rămânea pentru următoarea vizită. 

Şi marfa asta nu se strica?

Nu, acum o să spun exact mecanismul. S-a nimerit să vină marfă, gestionarul principal a recepţionat-o şi, concomitent, a repartizat-o la cinci sau şase gestionari care aveau boxele lor frigorifice. Nişte frigidere imense, cu lacăt, de care se ocupa fiecare gestionar în parte. La un moment dat, unul dintre ei a avut nunta fiului său, nu ştiu exact, cert este că n-a venit. Era multă marfă la piaţă, dar s-a consumat toată. A trecut vizita, totul în regulă. Eu atunci aveam liber, pentru că era ziua mea. A doua zi, vin la muncă şi se anunţă altă vizită. „Scoateţi marfa!“, ziceau. Şeful pieţei era disperat că nu aprovizionase. Nu ştia ce să facă, veneau şi ne găseau cu galantarele goale. Dar mi s-a şoptit atunci, „Băi, vezi că unul dintre gestionari n-a venit ieri“. „Păi, şi marfa?“, am întrebat. „E la el în gestiune, în frigiderul lui, e pe semnătura lui.“ „Constituie o comisie din care face parte şi ofiţerul, şi un gestionar, şi dumneata, spargeţi lacătul, inventariaţi marfa, o cântăriţi, o puneţi în galantar şi banii strânşi îi daţi colegului. E în gestiunea lui şi ne-a vândut-o.“ Zis şi făcut.

Şi cum a ieşit?

A ieşit totul perfect, mai puţin un lucru. Vine un adjunct al şefului Miliţiei care, după ce află de toată tărăşenia asta, în primă fază ne felicită pentru orientare, că altfel îl băga pe ăla la puşcărie că n-a aprovizionat şi pleacă. Unde s-a dus apoi, ce a discutat, cu cine, cert e că a doua zi s-a schimbat problema la 180 de grade. Şeful de piaţă şi gestionarul care a lipsit au primit dosar penal, au fost judecaţi de urgenţă, condamnaţi unul la 4 ani de închisoare, altul 3 ani, pentru tăinuire, pentru nu-ştiu-ce dracu’ de acţiuni au inventat ei acolo.

„Noroc că a venit Revoluţia!“

Cum de s-a sucit situaţia? Cu cine ar fi putut vorbi?

Cu cineva din conducerea de partid, din conducerea de la Poliţie. Au vrut să dea un exemplu. Întâmplarea a avut loc pe la sfârşitul lunii octombrie, în 1989. Şi a doua zi, toţi cei şase ofiţeri care eram la piaţa respectivă am fost convocaţi cu tot colectivul de Miliţie Economică pe Bucureşti, peste 100 de oameni. Şi generalul Constantin Nuţă (n.r. – şeful Miliţiei de la acea vreme) i-a spus atunci lui Alin Bărbulescu, şeful Poliţiei Capitalei: „Tovarăşul Bărbulescu, câţi ofiţeri au fost la Piaţa Matache?“. „Tovarăşul general, raportez: şase!“ „Trimiteţi-i în cele şase puncte cardinale!“

Cum adică?

Pe mine, pe cuvânt de onoare, m-a bufnit râsul. Un coleg mi-a şi zis: „Mă, tu eşti nebun, de ce râzi? Eşti printre ăia şase!“. „Tu îţi dai seama că ăştia trebuie să mai angajeze doi colonei fiecare, măcar să găsească câte un punct cardinal?“ Dar pentru ei nu conta! Cu 3 ianuarie, îmi ieşise deja ordinul de mutare disciplinară la Alba. Oricum, n-a mai intrat în aplicare, noroc că a venit Revoluţia.

„La primul meu caz s-a distrus proba principală“

Cum aţi ajuns, totuşi, la „Judiciar“?

Ei, atunci chiar am zis că nu mai vreau. După ’89, am făcut un raport de mutare şi am ajuns la „Judiciar“. Le-am zis celor de acolo că, în cei doi ani şi ceva de lucru la „Economic“, singurii oameni care au intrat la puşcărie au fost doi hoţi de buzunare. Pe unul l-am prins în drum spre secţie, în autobuz, şi pe al doilea chiar în hol la Athénée Palace, când l-a „făcut“ la buzunare pe un danez. Or, astea erau infracţiuni de „Judiciar“, nu de „Economic“. Am cerut să lucrez pe infracţiuni cu violenţă. Şi, după un an, la sfârşitul lui ’90, m-am trezit cu mutarea în plic de la secţie la Capitală.

Aţi avut o perioadă de ucenicie? Cât timp a durat de când aţi ajuns până la primul caz?

Păi, a doua zi m-am dus la cazuri, ce să mai...

Mai ţineţi minte primul caz?

Cum să nu? Şi-l ţin minte că am început cu stângul. Era un dosar de omor comis într-o locuinţă. Dintr-o eroare, a fost distrusă proba principală, cea incriminatorie. Şi, chiar dacă, la un moment dat, am putut ajunge la autorul crimei, nu s-a putut proba direct.

Care era proba?

Un obiect purtător de urme. Întâmplător, s-a distrus, pur şi simplu. Omul acuzat a fugit din ţară. Din punctul meu de vedere, stă şi acum cu teamă şi cu sufletul la gură. În fine, acel dosar a fost unul dintre puţinele care s-au prescris. Există un procent, e adevărat, foarte mic de cazuri care nu pot fi rezolvate. Nu sunt suficiente probe. Chiar dacă ştii, să zicem, autorul crimei, dar nu poţi să-l probezi suficient să-l dovedeşti.

Povestea ultimei dorinţe a unui criminal: un pieptăn  

„Weekend Adevărul“: Poliţistul e şi el om. Pe parcursul experienţelor dumneavoastră, în cazurile de omor, v-aţi enervat? Aţi avut vreodată senzaţia de nedreptate, că nu vă puteţi stăpâni să-i faceţi un rău criminalului?

Dan Antonescu: Da! În momentul când constaţi fiecare fotografie, când vezi direct ceea ce s-a întâmplat acolo, când vezi victima, ce-a făcut nemernicul acolo, revolta e firească. E o pornire normală a ta, ca om. Şi îţi promiţi că în momentul când îl prinzi pe ăla şi e dovedit, măcar un dos de palmă să-i dai.

S-a întâmplat asta sau v-aţi abţinut de fiecare dată?

N-am nevoie să mă abţin. Acelaşi lucru îl spuneam şi colegilor mai tineri care veneau şi erau la fel de revoltaţi. Când vezi un copil omorât, o femeie hăcuită, zici că în momentul în care îl prinzi pe ăla îl calci pe dinţi. Nu se întâmplă aşa. Pentru că tot ceea ce a însemnat tenacitate, rigoare, muncă de luni de zile, ani poate, în momentul în care îl ai în faţa ta pe omul ăla, să dispară dintr-un gest. Au fost situaţii contrare, când un om care a comis două omoruri a ajuns în anchetă şi a colaborat frumos, a recunoscut tot, a spus unde sunt obiectele. Ei, de la pornirea iniţială de a-i da două palme s-a ajuns la o chestie, hai să-i spunem, amicală. Să-ţi dau un exemplu: atunci când l-am reţinut, unul dintre criminalii ăştia era foarte trist că n-apucase să-şi cumpere un pieptăn.

Pentru puşcărie?

Da, un pieptăn. Şi o colegă de-a mea s-a dus şi i-a cumpărat unul şi i l-a dat. A rămas mut, nu se aştepta. Dar cu un astfel de gest îi câştigi încrederea, iar comportamentul lui îţi demonstrează ţie că n-ai greşit.

Bănuiesc că aţi avut, totuşi, şi situaţii care v-au creat un sentiment de repulsie, de dezgust.

Absolut. Iar repulsia a rămas şi acum. Eu i-am şi spus unuia, pentru care am dezvoltat nişte sentimente pe care nu le doresc nimănui. I-am spus, înainte să meargă la puşcărie, că îi doresc să aibă parte de exact ceea ce am vrut eu să-i fac. Cu tupeu, mi-a zis: „Da, dar acum mă duc la puşcărie. Ce-o să-mi mai faci?“. „Ei, o să am grijă ca şi acolo să nu-ţi fie bine.“ I-a căzut faţa! Eu nu aveam în niciun fel posibilitatea să-i fac vreun rău acolo, dar ideea că îl voi urmări şi în puşcărie nu i-a picat bine. E o formă de intimidare.

Singurul caz când a tras cu pistolul

Privind retrospectiv toate aceste cazuri, care vi s-a părut cel mai dificil dintre ele? Mă refer la procesul de soluţionare, la anchete.

De regulă, cel mai greu de soluţionat sunt cazurile în care victima n-a interacţionat cu criminalul, anterior faptei. În genul: trece un om pe stradă, e întuneric, nu-l vede nimeni, dă de un criminal care-l omoară. Fără să se cunoască. Pe cine să întrebi? Unde să te duci? Nu sunt martori, nimic. Şi dacă mai e şi iarnă şi are mănuşi, deci nici urmă de amprentă, la revedere! Suspect poate fi oricine.

Care poate fi şansa? O brichetă care-i pică vinovatului din buzunar?

Nu pot să le devoalez.

Există, totuşi, un caz de care aţi fost impresionat? Care să vă fi stârnit fie mila, fie tristeţea?

Cele mai multe sunt situaţiile în care sunt implicaţi copiii. Fie că sunt victime, fie că sunt autori. Mi-aduc aminte că, într-o anumită perioadă de timp, un număr foarte mare de autori suspecţi aveau vârsta maximă 10 ani.

Când se întâmpla asta? În anii ’90?

Nu. Prin 2000-2005. A fost un val atunci. Am avut un caz cu trei autori, unul avea 15 ani şi jumătate, altul, 16, şi cel mare, 20 de ani. De altfel, cel mai mare a fost singurul după care am tras cu pistolul vreodată în viaţa mea.

Un caz anume

Ce făcuse?

A omorât. Toţi trei puseseră la cale un jaf asupra unui misionar american venit aici, care propovăduia o religie. El stătea bine aici, se împrietenise cu mulţi români şi propăvăduia la o biserică, unde căuta adepţi. Avea un alt statut, nu neapărat foarte mulţi bani. Prin 2000, era un lux să ai un laptop, un walkman, o bicicletă şi alte aparaturi. Cei doi, mai mici, care se învârtiseră în cercul lui de adepţi, au încercat să-l fure. Mai întâi, au vrut să-i spargă uşa, dar era metalică şi n-au reuşit să o forţeze. L-au cooptat şi pe al treilea, mai vânjos, aşa, şi au avut o idee. Şi-au luat o bâtă de base-ball, d’aia mică, de poţi să o ţii la subraţ. Şi o seringă. Şi-au zis aşa: „Ne deschide, că ne ştie. Tu, ăla mai puternic, îi dai una-n cap, cu bâta. Cât e leşinat, îi injectăm în venă aer, să pară că e un stop cardiac şi că, de la ăsta, a căzut, s-a lovit la cap şi a murit“.

Înţeleg din ton că planul nu prea a mers bine.

Ăla s-a trezit, aproape imediat. Am găsit şi seringa cu acul îndoit, se zbătuse. I-au mai dat una cu bâta, de
i-am găsit un dinte la 6-7 metri distanţă. Cel mic s-a dus la bucătărie şi a adus un cuţit. Au dat în el, până s-a rupt cuţitul şi au adus altul. Când l-am prins pe cel de-al treilea, care avea şi obiectele asupra sa, se întâmpla pe stradă, era lume multă. Am alergat după el şi am fost nevoit să trag cu arma în aer.

Cazul „Mihalea“ şi problema detergenţilor

Trei instantanee din vacanţă, toate realizate în Munţii Apuseni FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ DAN ANTONESCU

Ştiu că aţi fost implicat şi în cazul „Ioan Luchian Mihalea“.

Da, de acolo am rămas cu supărări mari.

Zău? De ce?

Presa nu a fost de acord cu autorii găsiţi de noi. A scris că am inventat autori, ca să închidem cazul şi să acoperim cine ştie ce personaje importante ale vremii. E adevărat, în timpul anchetei, am descoperit personaje din lumea artistică extrem de cunoscute, cu activităţi mai puţin cunoscute. Dar astea fac parte din anchetă, nu se fac publice. Nu erau autori, nu ne interesau ce fac ei, nu judecăm noi. Pe cine aduceam la audieri la Poliţia Capitalei, gata, era homosexual! Ajunsesem de aduceam la audieri numai femei, ne pândeau la intrare! A fost dureros, jignitor pentru noi, anchetatorii.

Nu cedează un om care e pus, zi de zi, în faţa cruzimii pure?

Ba da. Dacă nu ştii cum să-ţi echilibrezi psihicul, clachezi. Uite, am colegi care nu suportă să asiste la autopsii de copii. Nu pot! Nu le poţi impune. Pentru ce? Eu, de exemplu, mi-am format un punct de sprijin în a nu atinge un cadavru. Ştiu din cărţi şi am încredere oarbă în medicul legist. N-am atins niciodată. Aşa mi-am impus eu, ăsta să fie scutul meu de apărare.

„Nesomnul m-a terminat“

Când aţi spus, totuşi, „Gata! Nu mai pot!“?

A fost acel „3“. În ultima perioadă, înainte să renunţ la activitatea de la „Omoruri“, indiferent la ce oră mă culcam, la ora 3 dimineaţa mă trezeam. Nu mai puteam să dorm. Încărcătura acumulată în ani... Nesomnul ăsta m-a terminat. N-am mai rezistat. Mi se schimbaseră şi percepţiile, am crezut chiar, o perioadă, că aş putea fi bolnav de ficat. De exemplu, în supermarketuri nu mă mai puteam apropia de raionul de detergenţi, nu suportam mirosul. Nu ştiu de ce, nu mi-am putut explica. Dar eram îngrijorat. Şi am spus: „Stop, ajunge!“.

De obicei, terminăm interviurile acestea într-o notă optimistă, vorbim despre planuri de viitor. Dată fiind discuţia noastră, am să-mi permit un viraj. Şi am să vă întreb aşa, ca om care a trăit printre grozăvii o viaţă întreagă, ce înseamnă pentru dumneavoastră Răul?

Răul uman are multe forme. Nu trebuie să fie neapărat un criminal. Uite, de exemplu, violatorii şi pedofilii. Oamenii ăia nu omoară. Distrug un spirit, omoară spiritul. Ăsta e Răul! 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.