Olimpiada alergatului prin parc

Guvernul trebuie să priceapă, odată şi odată: e nevoie de mai mult sport în şcoală! Altfel, vom avea generaţii de generaţii şubrede. Mai bine să umplem stadioanele decât să se umplem

Guvernul trebuie să priceapă, odată şi odată: e nevoie de mai mult sport în şcoală! Altfel, vom avea generaţii de generaţii şubrede. Mai bine să umplem stadioanele decât să se umplem spitalele!

Nu există pericol mai mare pentru viitorul României decât sedentarismul generaţiilor de copii dependenţi de televizor/calculator/internet!

Turcii nu ne mai atacă de pe vremea Imperiului Otoman, ungurii nu mai au chef să lege Ardealul de şaua calului şi să-l ducă la Budapesta, nemţii nu ne mai bombardează, ruşii au depăşit faza imperialismului de tip bolşevic. În schimb, un inamic teribil ne pândeşte din interior: sănătatea naţiunii sau, mai bine zis, şubrezimea ei.

Medicii au răguşit să tot avertizeze: atenţie, copiii nu fac suficient sport! Tot mai mulţi sunt obezi ori au pronunţate probleme de sistem osos. Unii nu ştiu nici măcar să alerge, sau şi mai rău: merg împiedicat. Puţini părinţi au o cultură a mişcării pe care să le-o transmită şi celor mici.

Mai norocoşi, din acest punct de vedere, sunt copiii de la ţară, obişnuiţi să muncească în grădină, la câmp sau la pădure, să alerge după vite ori să meargă câţiva kilometri până la şcoală. Nici acolo nu există o cultură a exerciţiului fizic, dar stilul de viaţă compensează absenţa acesteia.

Problema e mai ales la oraş. Ceea ce nu face familia ar trebui să facă statul. Nu statul pe loc, ci statul român!

Pe termen scurt, cel mai la îndemână i-ar fi să declanşeze o amplă campanie mediatică. Aşa cum ni se spune în fiecare seară, la televizor, "consumul excesiv de alcool, sare, zahăr sau grăsimi dăunează grav sănătăţii", aşa cum vedem pe toate gardurile mesajul "fumat = moarte", tot aşa am putea fi bombardaţi cu avertismentul despre nenorocirile sedentarismului. Probabil că mulţi adulţi s-ar apuca de alergat ori şi-ar trimite copiii la joacă.

O abordare responsabilă a acestei probleme presupune soluţii profunde. În primul rând, educaţia fizică trebuie introdusă temeinic în şcoală. Nu două ore pe săptămână, şi acelea făcute de mântuială sau păcălite cu scutiri medicale. Ideal ar fi ca fiecare zi de şcoală să conţină, pentru orice elev sau student din România, o oră de sport. Se mai dezmorţesc oasele după patru-cinci ore de matematică, fizică, istorie, chimie, desen sau muzică.

Iar medicii viitorului vor constata că şcolile furnizează tineri viguroşi, nu vajnice promoţii de cocoşaţi!
Dacă vor descoperi la şcoală plăcerea jocului, copiii o vor căuta şi în faţa blocului, prin parcuri sau pe stadioane.

Iar dintre sutele de mii de tineri astfel atraşi spre sport, unii vor vira chiar spre performanţă. Baza de selecţie ar spori spectaculos - şi nu doar pentru fotbal, ci şi pentru atletism, volei, handbal, baschet, tenis, ciclism etc. -, dar marele câştig ar fi altul: sute de mii de oameni sănătoşi, care la rândul lor ar deveni promotori ai mişcării pentru generaţiile viitoare.

Povestea asta ar trebui să înceapă de la trei oameni: şeful guvernului, ministrul sănătăţii şi cel al educaţiei. Să nu invoce lipsa banilor! O strategie naţională pentru sport nici măcar n-ar costa mult.

În schimb, pe termen lung ar fi economisite miliarde de euro în sistemul sanitar, căci vom avea mai mulţi oameni sănătoşi şi mai puţini bolnavi. Ar fi un câştig mai mare decât toate medaliile olimpice, de la Beijing sau de aiurea.

Mai bine să umplem stadioanele decât să se umplem spitalele!