INTERVIU EXCLUSIV Mircea Lucescu explică filozofia sa : „Am nevoie de mintea fotbalistului, nu de picioarele lui". Il Luce dezvăluie şi de ce a rămas la Doneţk

Mircea Lucescu recunoaşte că i-ar fi greu să mai meargă într-un oraş cu trafic infernal, preferând Şahtiorul pentru liniştea pe care i-o oferă Ucraina.

Ajuns la aproape 68 de ani, Mircea Lucescu este o enciclopedie de fotbal. Trăieşte şi respiră fotbal, iar o discuţie de câteva minute cu antrenorul Şahtiorul se trasformă, inevitabil, într-un dialog  extrem de lung. Şi interesant, în acelaşi timp. „Il Luce” a motivele pentru care a ales să continue munca de peste zece ani la Doneţk, argumentele care-l determină să nu părăsească fenomenul la vârsta la care alţi tehnicieni stau în liniştea căminului lor şi privesc detaşaţi meciurile, dar şi ce planuri are pentru viitorul apropiat.

Adevărul Weekend:De ce aţi ales să rămâneţi la Şahtior?
Mircea Lucescu: Provocarea cea mai mare este aici. Să reuşesc cu aceeaşi echipă să mă menţin sus. E greu de presupus că poţi imediat face performanţă în altă parte. Această incertitudine, discuţii cu unii, cu alţii, nu m-au atras. Eu prefer liniştea. Nu mai am vârsta la care să-mi placă să fiu în prim-plan, să stârnesc opinia publică. Când am văzut că începe să se vorbească prea mult despre sfârşitul contractului meu, am decis să pun capăt speculaţiilor. Aşa puteam să o mai duc încă o lună, să se vorbească despre toate echipele care erau în măsură să-şi schimbe antrenorul, dar aceste lucruri ar fi putut afecta echipa şi am dorit să am un sfârşit de sezon linişitit, în care să câştig campionatul şi cupa.

Au existat discuţii cu alte echipe?
Da, foarte multe, dar în general opinia publică începe să creeze valuri, iar eu nu am vrut să intru în acest joc şi am vrut să dau continuitate contractului. Cel puţin atâta timp cât lucrurile vor merge bine, când nu, spun la revedere. Pot să găsesc şi eu soluţia lui Ferguson - el a spus că se retrage din cauza vârstei şi a bolii, dar eu nu cred. În plus, Doneţkul îmi oferă mult. În orice oraş mare al Europei pierd minim trei ore prin trafic. Eu nu am chef să mai fac asta. Dacă avea 40 de ani, poate mă angajam la altceva, dar acum prefer o anumită linişte în care să mă pot bucura de rezultate. Apoi, aici nu există o presiune a mass-mediei care să te facă să fii mereu un pachet de nervi. Aş putea spune că a intervenit ceva comoditate în luarea acestei decizii de a rămâne la Doneţk. La alţii de vârsta mea, comoditatea înseamnă să se retragă pe un fotoliu, să se uite la televizor şi să facă tot felul de comentarii. La mine, această comoditate se exprimă prin faptul că am ales să am stabilitate şi continuitate la club.

Aţi semnat pe doi ani?
Nu contează absolut deloc contractele. Sunt valabile cât timp condiţiile pentru perfomanţă există. Când nu sunt, ne dăm mâna şi îmi văd de treaba mea.

După  Şahtior o să mai urmeze ceva?
Nu ştiu dacă o să fie ultima mea echipă în carieră, deşi la 70 de ani o să fie cam târziu pentru altceva, dar nu se ştie niciodată. Depinde cum voi fi la finalul contractului, cum voi arăta în momentul în care decid dacă este cazul să mă retrag. Că o pot face în orice moment. Dacă voi simţi nevoia să schimb, voi schimba.

Vă deranjează faptul că stârniţi invidii?
Prefer să fiu indiviat decât compătimit. E omenesc să se bucure unii când nu îmi e bine. În general cei nemulţumiţi sunt şi invidioşi. Neferificţi sunt cei care sunt nemulţumiţi. La mine, fericirea se rezumă să fiu mulţumit profesional, să văd zâmbete la oamenii cu care lucrez, să văd că ce am investit revine sub o formă sau alta, să văd că jucătorii în care am investit cresc. Fericirea are o scară valorică întinsă. Niciodată nu poţi spune că esti fericit pe deplin! Niciodată! Mai ales în fotbal, unde o victorie poate fi urmată imediat de o înfrângere şi de la o stare de extaz poţi ajunge la depresie rapid. Cel mai nefericit sunt atunci când pierd un meci. Pot să spun că acum sunt mulţumit cu ce am făcut. Poate aş fi mai fericit să fiu cu ai mei, cu Răzvan, cu nepoţii, cu toată familia. Dar asta ar fi o altă stare de fericire.

Mai aveti aceeaşi emoţie atunci când pregătiţi meciurile ca la începutul carierei?
Da, meciurile importante le pregătesc cu multă atenţie, celelalte, având in vedere nivelul echipei, sunt puţin mai relaxat. Intervenţia mea nu mai este ca la început. Este mai rară, mai echlibrată, mai atentă, mai puţin agresivă în raportul cu jucătorii, dar există permanent o intervenţie, altfel nu se poate obţine performanţă.

Când aţi venit la Doneţk vă gândeaţi că veţi rămâne atâta timp?
Nu mă gândeam să stau zece ani. De aproape trei ani preşedintele mă chema aici. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi ajunge atât de departe în Europa, credeam că limita este Istanbulul. Dar mi-a plăcut ce am văzut. Nu m-am gândit nici la oraş, la nimic, doar la posibilitatea de a construi o echipă competitivă. Atunci exista posibilitate de creştere, de aceea m-a interesat proiectul preşedintelui. A demonstrat asta cosntruind complexul de pregătire, apoi cu stadionul pe care l-a făcut la cel mai înalt nivel. El a şi luat-o înaintea echipei cu stadionul, că era peste nivelul la care se afla formaţia în acel moment. Toate astea au constituit un stimulent important şi pentru mine, şi pentru jucătorii mei.

Cum v-aţi consolidat relaţia cu Rinat Ahmetov?
La baza discuţiilor noastre stă iubirea pentru fotbal. El este pasionat, după atâţia ani a şi început să înţeleagă foarte bine fenomenul. Eu apreciez foarte mult funcţia de conducător. La lucruri specifice fotbalului este mai greu pentru un conducător, dar el poate face aprecieri pertinente asupra oamenilor. Eu ascult mereu părerea preşedintelui. Capacitatea de a asculta este la el de importantă ca si respectul sau încrederea. Este foarte important să ştii să asculţi.

Aveţi regrete din punct de vedere profesional?
Nu am niciun regret în carieră. Au fost alegerile si destinul meu. Aş fi putut poate face şi altceva,dar nu se ştie niciodată dacă sau cât de bine ieşeau. Sunt mulţumit de ce am realizat. Am avut foarte multe momente fericite, dar nu am stat niciodată să fac vreo clasificare. Uite, m-am simtţit foarte bine în Italia, la Hunedoara, la Dinamo când eram antrenor, la Rapid, la Istanbul. Până la urmă cu asta rămâi, să ai sentimentul că nu ai trecut degeaba pe unde ai fost, ci că ai lăsat un semn, si nu mă refer numai la rezultate, ci la raportul pe care-i ai avut cu oamenii. Profesional,  au fost momente superbe, poate cele mai reuşite nu au fost cele în care am şi câştigat trofee ca Supecupa Europei, titlul în Turcia, Cupa UEFA. Ca anvergura internaţională astea ar părea să fie, dar au fost altele mult mai importante care au dus la astfel de momente.

V-aţi vedea în postura de investitor?
Nu am făcut nicidată bani din afaceri, nu am nevoie de popularitatea unui investitor, nici nu ştiu dacă aş fi bun la aşa ceva. Nu aş vrea să devin investitor. Eu sunt bun ca antrenor şi altceva nu m-ar tenta.

Faima vă oboseşte?
Succesul face ca lumea să fie interesată cum l-ai obţinut. Nu mă deranjează faima, consider că trebuie să dai ceva în schimb pentru popularitatea pe care ai căpătat-o. Nu-mi place când lucrurile devin plictisitoare si repetitive.

Cum reuşiţi să-i mobilizaţi pe jucători?
Este lucrul cel mai greu în fotbal, de a te reîncarca pentru a-i motiva permanent pe jucători. Cel mai uşor este să-i pregăteşti fizic, apoi să organizezi jocul. Nimic nu e întâmplător. Totul vine în urma unor analize, comparaţii, nu plouă cu nimic, totul se construieşte de aşa natură ca atunci când iei o decizie să fie de fapt fructul unui complex de decizii. Mereu antrenorul se epuizează cel mai repede. Sunt antrenorii care se duc la un club si dupa 2-3 ani, pleacă la alte echipe şi o iau de la capăt tocmai din acest motiv. Greu este pentru antrenorii care rămân ani la rând la aceeaşi echipă, pentru că trebuie să inoveze mereu. Eu încă am forţa de a-i mobiliza pe jucătorii mei. Am şi căpătat o experienţă mare şi simt când e nevoie să intervin.

Cât de greu este să lucraţi cu fotbaliştii sud-americani?
Este greu, au altă cultură, distanţa este mare faţă de casa lor, dar eu le-am permis ca în jurul lor să aibe familia, prietenii. Ei trăiesc ca într-o colonie, sunt foarte mulţi, vin, pleacă. Nu s-au izolat de grup, deşi am vreo 8-9 la echipă, s-au integrat perfect. Nu au existat cazuri de confruntare între brazilieni şi ceilalţi, aşa cum au fost la alte echipe. La început a fost mai greu până m-au înţeles.

Ce calităţi căutaţi în mod special la un jucător?
Nu am nevoie de picioarele lor, ci de mintea lor. Pun pe primul plan inteligenţa, dar ştiu că nu toti pot fi inteligenţi aşa că încerc să echivalez acumulările pe care le fac pe parcursul jocurilor şi antrenamentelor. Discut cu ei despre educaţie, atitudine, disciplină. Pe primul plan este mereu educaţia şi acolo unde nu există încerc să o impun. Şi mă refer aici la educaţia de toate feluri: profesională, civică, de igienă, de comportament în antrenament.

De ce nu au mai ajuns jucători români la Şahtior?
Nu s-au mai ridicat la nivelul Şahtiorului. Şi cei care erau, nu au ţinut pasul, în afară de Raţ. Putea fi şi Marica dacă nu şi-ar fi dorit atât de mult să joace în altă parte. Nu au mai fost echipe româneşti extrem de puternice de la care să luăm fotbalişti.

Campionatul românesc vi se pare mai tare sau mai slab decât precedentul?
Nu am avut timp să urmăresc pas cu pas campionatul, plus că nici Răzvan nu mai e acolo să am aşa tragere de inimă. Apoi, nu vreau să se apuce unii şi alţii să spună că mă bag eu în seama, deşi sunt la mare destinaţă.Şi poate ar avea dreptate, că din Ucraina nu se văd decât unele aspecte...

Cum vi s-a părut Steaua în acest sezon?
Îi apreciez pentru că au reuşit un an bun cu jucători tineri, români. Mai departe va fi greu şi pentru ei. Şi dacă ai avut un sezon bun, trebuie să ai continutitate 3-4 ani, să poţi spune că ai ajuns la un anumit nivel. Ei au ales să promoveze români de la echipe mai mici, problema este acum cine îi mai creşte pe aceşti copii, cine îi ajută să facă pasul către echipele mari? Revin la Steaua, pretenţiile conducătorilor de acum sunt mari vizavi de transferul jucătorilor. Aud sume de 7-8 milioane de euro.Este foarte greu să găsească echipe care să plătească aceste sume atâta timp cât nu ai performanţe europene pe termen lung.

Cum vedeţi naţionala? Acum şi în viitor?
Competiţiile europene şi mondiale au devenit mai greu de abordat. Dacă nu suntem la turneele finale, însemană că nu merităm. Ne lipseşte ceva. Echipa naţională a fost puternică atâta timp cât echipele de club au fost puternice, si mă refer în special la anii 90.  Acum nu avem jucători care să joace la cluburile mari din Europa, nici echipe de club care să evolueze în fazele finale ale competiţiilor europene. În plus, am văzut ce s-a întâmplat în perioada lui Răzvan,  preşedinţii de club nu au susţinut deloc naţionala. Ar exista o soluţie: să pregăteşti naţionala ca pe o echipă de club, însă problemea e că aceste cluburi nu pun la dispoziţia primei reprezentative jucătorii, aşa că practic ne învârtim într-un cerc vicios. Nu văd de unde se poate ajunge din nou la peformanţă la naţională. Este foarte greu. Cred că în perioada asta vom ajunge la o anumită limită, apoi o vom lua de la capăt, de jos. Ne lipseşte baza în fotbalul romnesc. Şi o calificare ar fi un lucru de moment, dar care nu ne-ar da deloc siguranţă pentru viitor.  Nu vezi că sunt echipe care apar şi dispar la cheremul unor investitori, gen Unirea Urziceni, Brăneşti şi s-au destrămat cluburi de tradiţie ca Timişoara, Arad, Craiova, Oradea. Ele nu ar fi trebuit lăsate să dispară. Aici s-a greşit foarte tare. Un singur om a încercat să revigoreze fotbalul - Hagi, dar nu este de ajuns.

V-a părut bine că Răzvan a plecat din România?
Fericit nu am fost, dar am fost mulţumit că s-a dus undeva unde îşi poate face meseria fără să fie deranjat. Este foarte bine în Qatar, are satisfacţii profesionale.

Aţi fost vreodată tentat de Orient?
Nu, niciodată. După ce am fost în Italia, ar fi fost dificil să mă duc în zona arabă. Acolo e pentru antrenorii tineri, la început de drum, să escaladeze... Este o zonă în care e foare greu de lucrat, dar îţi formezi caracterul pentru că lucrezi în condiţii foarte grele. De acolo trebuie să treci la alt nivel de performanţă, nu să rămâi, în niciun caz.

V-aţi gândit vreodată să vă stabiliţi în altă ţară?
Nu, niciodată. Mi-a plăcut peste tot pe unde am avut succes, dar nu mi-a trecut prin cap să-mi doresc altceva. Plus că pe unde am fost, am fost cu treabă, nu am avut timp să mă bucur pe deplin de locurile respective. Aşa a fost viaţa mea. Eu nu ştiu de exemplu cum e să ai o lună de vacanţă, n-am avut niciodată! Nu am avut timp de relaxare. Nu am avut perioada de pauză. Nu ştiu câţi antrenori sunt ca mine, să nu aibă niciun an de pauză în peste 30 de ani de muncă.

7 titluri are Mircea Lucescu cu Şahtior Doneţk, grupare care mai are în palmares un singur trofeu de campioană (2001-2002)
4 Cupe şi 4 Supercupe ale Ucrainei, plus o Cupă UEFA mai are Mircea Lucescu în C.V. cu Şahtior