Interviu cu Cosmin Olăroiu, cel mai bine plătit om din sportul românesc: „Ca să vin la naţională, nu mă uit la bani“

Cu un salariu stagional de cinci milioane de dolari în Emirate, Oli insistă că e oricând dispus să pregătească nu doar prima reprezentativă, ci şi naţionala de tineret. „Eu sunt mândru că sunt român.Să muncesc pentru ţara mea, am toată disponibilitatea!“.

La capătul unui dialog cu Cosmin Olăroiu rămâi cu două regrete: că n-ai ocazia să discuţi mai des cu el şi că fotbalul românesc l-a pierdut în 2007, când a luat drumul Orientului Mijlociu. Bilanţul lui Oli de atunci e impresionant: 14 cupe şi campionate cucerite cu Al-Hilal (Arabia Saudită), Al-Sadd (Qatar), Al-Ain (Emirate) şi Al-Ahli (Emirate), plus trei premii individuale pentru cel mai bun antrenor al anului în Emirate (2014, 2016, 2017). Tehnicianul de 48 de ani a acceptat să vorbească pentru „Weekend Adevărul“ la reşedinţa sa de la Snagov, la scurt timp înainte de a se întoarce în Dubai, după o vacanţă de aproximativ şase săptămâni. 

„Weekend Adevărul“: Cum s-a schimbat fotbalul arab din 2007 până acum?

Cosmin Olăroiu: Lucrurile evoluează din punct de vedere metodic şi tehnologic. Au început să aducă oameni pregătiţi care să crească nivelul şi, bineînţeles, a crescut şi aportul jucătorilor străini. Înainte, strategia lor era de a aduce numai jucători cu nume, la final de carieră, pentru a-şi face publicitate, pentru a se face cunoscuţi. Apoi, au început să aducă şi jucători mai tineri, jucători valoroşi care au adus şi ei un aport la evoluţia fotbalului din zonă. Bineînţeles, lumea a început să privească altfel fotbalul acolo. Mă refer aici şi la suporteri. De exemplu, sunt echipe în Arabia Saudită care joacă pe teren propriu cu 40.000, 50.000, 60.000 de spectatori. Că tot vorbim de fotbalul din Orientul Mijlociu, Iranul nu e o ţară arabă, dar am jucat acolo în Liga Campionilor Asiei cu 80.000 de spectatori. Ceea ce se întâmplă, spre exemplu, mai rar la noi. 

Totuşi, de ce în Emirate, dar şi în Qatar, stadioanele sunt mai mereu goale?

Trebuie să te raportezi tot timpul la populaţie şi să ştii ce procent din populaţie vine la meciurile de fotbal. Emirate şi Qatar sunt ţări cu o populaţie mai mică şi procentul aferent iubitorilor de fotbal e în raport cu numărul de locuitori.

Care e nivelul campionatului din Emirate? Echipele fruntaşe de acolo, Al-Ahli, Al-Jazira, Al-Ain, ar fi pretendente la titlu în România?

În fotbalul din Emirate există o evoluţie, o creştere a nivelului de la an la an din toate punctele de vedere. Lucru care nu se întâmplă în România, din păcate. Pentru că, la noi, a dispărut factorul investiţie. Se trăieşte din banii de la televiziuni. 

De unde această decădere în România?

Legea nu favorizează sportul la niciun nivel. Înainte, erau oameni care investeau. Erau echipe puternice. Dinamo avea o trupă solidă cu mulţi oameni în spate care investau bani, Steaua, Rapid, Craiova, la un moment dat. Fotbalul românesc avea mulţi oameni cu potenţă financiară şi normal că echipele erau mai puternice. Acum, aud de mulţi fotbalişti români care joacă în Italia, în Anglia, tineri pe care nu i-am văzut niciodată jucând în România. Apoi, cine scoate capul în campionatul românesc, mă refer la un Stanciu, Chipciu sau Rotariu, imediat pleacă. Şi nu ştiu dacă ei sunt înlocuiţi cu jucători de aceeaşi valoare. De fapt, cred că nu. Şi atunci există o decădere continuu a competiţiei interne.

Fotbaliştii erau mai buni pe vremea când eraţi la Steaua?

Cu siguranţă! Am jucat, acum câteva zile, un meci între noi, cei care am fost la Steaua 2005-2007. Jucătorii de atunci au rămas, în continuare, un grup unit, se întâlnesc periodic, ţin legătura. Această unitate de grup, după toţi aceşti ani, spune ceva şi despre calificarea în semifinalele Cupei UEFA. În fine, mă uitam la ei, ce calitate formidabilă! Petre Marin, Ogăraru, Boştină, ce să mai...Mă uitam la Ghionea, prelua mingea stângul şi o juca cu dreptul! Eu, în momentul de faţă, n-am mai găsit un fundaş la fel de bun ca el sau ca Goian. Şi am avut fundaşi străini din toate colţurile lumii.

Vedeţi vreo soluţie pentru a creşte nivelul Ligii I?

Noi ar trebui să avem o legislaţie care să favorizeze o evoluţie a sportului. Nu vine nimeni să joace la tine pe un salariu mic. Iar un salariu mare implică impozite foarte mari. Cluburile nu-şi permit să le plătească şi atunci se orientează spre soluţii mai ieftine. La momentul actual, sportul nu mai e ce a fost pe vremuri în România. Înainte de Revoluţie, nu ştiu cât de puternici eram din punct de vedere economic, dar, cu siguranţă, eram foarte cunoscuţi pe plan sportiv. Înainte, sportul era un ambasador al României sau poate cel mai mare ambasador! La momentul actual, dacă te duci şi vorbeşti despre România, vorbim despre Năstase, Hagi, Nadia, dar nu venim cu ceva nou. Doar Simona Halep care la tenis a ajuns la un nivel mai ridicat. 

Când urmăriţi meciurile naţionalei, ce tip de jucător credeţi că lipseşte echipei? Nouă ni se pare că nu există unul care să facă diferenţa. Un Hagi, un Mutu, poate un Marica...

Păi, vezi? Poate un Adrian Ilie. La naţionala de pe vremea mea, puteau face diferenţa Petrescu, Răducioiu, Hagi, Dumitrescu, Popescu, Dorinel. Despre ce vorbim? Alta era valoarea jucătorilor. Aveam o campanie în care aveam probleme (n.r. - preliminariile Euro 2000) şi s-a întors Hagi la meciul cu Ungaria. I-am „omorât“ pe toţi pe urmă! Un jucător care a schimbat totul!

Deci, acum n-avem acel jucător...

Dacă mă întrebi ce tip de jucător ne lipseşte, normal că ne raportăm la Hagi. Polonia, de exemplu, are un superjucător! Are mulţi fotbalişti buni, dar un singur superjucător: Lewandowski.

Bun, atunci României îi lipseşte acest superjucător...

Eu cred că ne lipsesc mai multe, dar e foarte uşor să vorbeşti de afară. De aceea, eu evit să-i judec pe alţii. Ca să ai o judecată obiectivă, trebuie să fii implicat în fenomen şi să ştii despre ce vorbeşti. Dacă eşti în exterior, ai o anumite percepţie, dar nu exactă. 

Totuşi, ca o părere personală, mi se pare că sunt naţionale pe lumea asta în care există acest superjucător, iar el reuşeşte să anuleze celelalte lipsuri.

Bineînţeles. Există şi lucrul asta. Iar când n-ai un superjucător, mergi pe forţa echipei. Creezi un sistem prin care să valorifici calităţile jucătorilor pe care îi ai: muncă, disciplină. 

Rămâne naţionala un target pentru dumneavoastră? Vă gândiţi să ajungeţi, cândva, selecţioner?

Sincer, cred că am vorbit despre echipa naţională mai mult decât despre activitatea mea la nivel de club de când m-am apucat de meseria asta. Dar vorbim numai despre acum. Dar Cosmin Olăroiu era şi înainte! Nu era mort înainte. Exista şi înainte. Cred că era acelaşi antrenor. Dar nu s-a vorbit la fel de mult. OK. Au existat anumite încercări, dar acum, când e momentul cel mai dificil şi cel mai delicat, oriunde merg, oamenii mă întreabă de naţională. Lumea mă tot întreabă: de ce nu vii la echipa naţională? Pentru că nu depinde de mine. Sau nu depinde numai de mine. 

Dar nu v-aţi dori să ajungeţi la naţională?

Ba da! Sunt român. Dacă ai văzut, la decernarea tuturor titlurilor pe care le-am câştigat ca antrenor în zona arabă, am purtat drapelul românesc. Iar asta în ciuda unor riscuri care existau! Eu sunt mândru că sunt român. Am purtat drapelul românesc. Recunosc că sunt român şi sunt mândru de acest lucru şi de cum suntem noi. Venirea la naţională nu depinde însă doar de mine. Iar posibilitatea nu există nici acum, în acest moment. Dacă discut cu cei de la club, şi am discutat, ei mi-au spus: nu pleci nicăieri! Deşi am avut oferte mult mai bune decât am la Al-Ahli în momentul de faţă. Şi din punct de vedere profesional, şi material. 

Dar partea financiară, oricum, n-a reprezentat vreodată un impediment ca să veniţi la naţională...

Dar nici nu s-a discutat vreodată aşa ceva! Toată lumea mă înnebuneşte cu treaba asta. Nu s-a pus niciodată problema banilor. Niciodată nu m-am interesat dacă echipa naţională îmi dă un leu, trei lei sau 100 de milioane. Niciodată! Am discutat, într-adevăr, cu preşedinţii FRF, şi cu Mircea Sandu, dar şi cu Răzvan Burleanu. Dar niciodată despre vreun leu. Au fost numai discuţii despre aspectul profesional. Când am fost eu disponibil şi am renunţat la un contract pentru a veni la echipa naţională, nu s-a putut. Dar nici atunci nu s-au discutat elementele financiare, nu s-a pus problema asta. La fel acum, când s-a discutat, nu s-a discutat despre bani, fiindcă eram sub contract şi clauzele de reziliere sunt destul de mari. 

Ca să concluzionăm: dacă, la un moment dat, oferta FRF s-ar potrivi cu situaţia dumneavoastră contractuală, aţi veni la naţională?

Bineînţeles că ar exista disponibilitate din partea mea, cât timp n-am angajament. Sau, dacă aş avea un angajament la care aş putea să renunţ. Dacă pe viitor s-ar ivi ocazia, n-am nicio problemă nici în a antrena prima echipă, nici echipa naţională de tineret, nici pe cea de juniori. N-am nicio problemă. Să muncesc, am toată disponibilitatea! Dar trebuie să fie şi posibilitatea, iar la mine n-a existat. 

CITEŞTE ŞI:

*Daum ne „abureşte“ cu discursul lui despre progres. „La naţională e o inevoluţie totală!“