„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns filmul „Vlad Ţepeş“ să fie văzut ca „un rebut“ de către ştabii comunişti

Considerat deosebit de important de către conducerea cinematografiei româneşti, prin prisma interesului pe care personajul îl stârnea în străinătate, filmul „Vlad Ţepeş“ a fost ratat în mare parte de regizorul Doru Năstase, care a fost criticat vehement atât de scenaristul Mircea Mohor, cât şi de componenţii Comisiei Ideologice, din care făceau parte nume ca Dumitru Popescu – „Dumnezeu“, Mihnea Gheorghiu sau Titus Popovici.

Planurile privind realizarea unui film dedicat lui Vlad Ţepeş au început încă din 1974, însă abia doi ani mai târziu Casa de Filme nr. 5 a achiziţionat scenariul lui Mircea Mohor şi l-a desemnat ca regizor pe Doru Năstase, pelicula fiind inclusă în planul pentru 1977. Paradoxal, chiar dacă într-un final pelicula a fost vizionată de 4.974.887 de spectatori în România şi se numără printre cele mai solicitate filme româneşti în străinătate din toate timpurile, „Vlad Ţepeş“ a fost realizat, de la un capăt la altul, sub semnul haosului.

Pe de-o parte, lipsa de organizare a fost semnalată încă din perioada de pregătire de către România-Film, iar pe de altă parte războiul total dintre scenarist şi regizor a săpat şi el la temelia filmului. Despre diverse neînţelegeri între regizori şi scenarişti am mai scris şi cu altă ocazie, însă situaţia de la filmul „Vlad Ţepeş“ este singulară în cinematografia autohtonă. Devenit evident încă din noiembrie 1977, acest conflict s-a perpetuat până la ieşirea filmului pe marile ecrane. După vizionarea materialului filmat în decursul anului respectiv, Mircea Mohor expedia o scrisoare pe adresa Casei de Filme nr. 5, prin care cerea „revizuirea viziunii regizorale şi, eventual, a decupajului pentru filmările ulterioare“, ca „regizorul să urmeze cu stricteţe scenariul, abţinându-se de la completări şi corecturi de dramaturgie“, respectiv „să acorde atenţia cuvenită actorului, jocului său, nelăsându-l să se târască după text în poze de gen“.

„Au forţat monteurul să le stea la dispoziţie“

Ulterior, în 27 aprilie 1978, Doru Năstase îi scria directorului Casei de Filme nr. 5, Dumitru Fernoagă, căruia îi transmitea că, scenaristul Mircea Mohor şi producătorul-delegat Lidia Popiţă „au încălcat orice normă elementară cu privire la neamestecul direct în fazele de lucru ale unui film, forţând monteurul filmului să le stea la dispoziţie în «opera» de scurtare a unor secvenţe sau de inversare a altora, iar două din actele la care s-au făcut tăieturi sub îndrumarea scenaristului M. Mohor au fost aduse de la C.P.C Bucureşti la Casa Scânteii, pentru vizionări particulare, în acelaşi mod de «discreţie absolut㻓.„Vă rog să binevoiţi ca, în numele celui mai înalt spirit al respectului, să reţineţi acest fapt fără precedent în istoria cinematografei mondiale şi să dispuneţi în consecinţă“, mai scria Doru Năstase în încheierea mesajului său. De partea cealaltă, Mircea Mohor n-a stat nici el cu mâinile în sân şi i-a trimis aceluiaşi Fernoagă, pe 3 mai 1978, un memoriu de patru pagini în care-l făcea cu ou şi cu oţet pe regizor.

„Asupra întregului film planează o confuzie totală“

„Regizorul Doru Năstase se sustrage sistematic, de doi ani încoace, de la orice discuţie care încearcă să abordeze problemele de concepţie regizorală. Întrucât este o atitudine intolerabilă, în cadrul unei arte colective prin însăşi natura ei, întrucât astăzi, după mai bine de trei luni de la întreruperea filmărilor, materialul se prezintă la fel de nefinisat ca în prima zi, din punct de vedere regizoral, şi întrucât asupra întregului film planează o confuzie totală, pe care regizorul a izbutit să o creeze, şi pe care acum o întreţine cu premeditare, în calitate de scenarist al filmului mă văd obligat la o severă luare de atitudine (...) Dacă cineva ar fi intenţionat să parodieze acest scenariu, prin golire de conţinut şi aglomerare de ilogisme, mă îndoiesc că ar fi izbutit mai bine. Este ciudat că un om, care se pretinde profesionist, evită să poarte cu scenaristul filmului ce urmează să-l facă, sau cu colaboratorii săi din echipa de filmare măcar o singură discuţie asupra modului în care doreşte să realizeze filmul. Este de-a dreptul descalificant pentru acelaşi profesionist când îşi împinge lipsa de responsabilitate până acolo încât să filmeze fără actorii respectivi, umplând cadrul cu cine se nimereşte, ca în secvenţa «ostaticii», sau fără recuzita necesară, ca în secvenţa «iarmarocul», operaţiune care a răsturnat cu 180 grade sensurile secvenţelor respective. S-a ajuns astfel la o gravă eroare ideologică. Vlad Ţepeş apare ca un laş, care se sperie şi fuge din faţa turcilor, întreg programul său prefăcându-se într-o farsă sinistră“, nota Mohor în memoriul său.

Sergiu Nicolaescu, chemat să salveze filmul!

„Sunt iarăşi evidente două greşeli de distribuţie în linia rolurilor principale - Emanoil Petruţ şi Alexandru Repan - actori valoroşi, dar neavând datele personajelor respective - şi pe care regizorul i-a impus cu tot dinadinsul, împotriva dezacordului meu total (...) Pentru a evita un rebut, al cărui spectru se prefigurează cu claritate, pentru a putea obţine în final un produs artizanal corect (de artă nici nu mai poate fi vorba în aceste condiţii) angajarea unui consilier de regie competent, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, să-i explice regizorului cum se pot soluţiona rebuturile, ce anume trebuie făcut la montaj şi, mai ales, să-i transmită coordonatele filmărilor următoare, devine imperios necesară. Solicit consiliului de conducere al Casei de Filme, în acest sens, să facă apel la Sergiu Nicolaescu, regizor care a dovedit că filmele de acest gen nu-i ridică niciun fel de probleme. Am convingerea că Sergiu Nicolaescu va avea bunăvoinţa să-şi ajute fostul secund să iasă din impasul în care se află. În cazul în care, din considerente umanitare greşit înţelese, consiliul Casei de Filme nu va da curs acestei solicitări, mă voi vedea obligat s-o adresez forurilor care au comandat scenariul, acordându-mi astfel un credit pe care nu vreau să-l dezmint“, mai scria scenaristul.

„Am ţinut fuduliile cailor în mână, ca să putem filma!“

Până la urmă, Fernoagă a convocat o întâlnire între Năstase şi Mohor, care au acceptat să îngroape securea războiului, iar filmările s-au reluat în iunie. Tot sub semnul lipsei de organizare: lipsa cailor şi a figuraţiei militare, deteriorarea decorurilor, întârzieri ale interpreţilor la filmare. Cascadorul Adrian Ştefănescu, care a fost „om bun la toate“ în timpul filmărilor, confirmă că lucrurile n-au stat tocmai bine pe platouri. „La acest film am avut şi un mic rolişor, al şefului hoţilor, la scena când Ţepeş le dă foc cerşetorilor chemaţi la banchet, dar am fost şi garda lui Mahomed sau garda domnitorului. Pe lângă asta, când lipsea vreun bărbos de la filmare, zicea nea Doru: «Băgaţi-l în cadru pe Ştefănescu!». Nu mai spun că la filmul ăsta ajunsesem să-mi spună operatorul: «Adriane, mută urechea calului puţin mai la dreapta». Să vă povestesc şi o întâmplare tragicomică, apropo de cai. Filmam vara, pe caniculă, în Dobrogea, la Crucea. Armăsarii erau turbaţi, nu stăteau locului o clipă, ca să îşi poată termina actorii de spus replicile. Îi enervau rău muştele! Şi s-a stricat o dublă, două, trei...La filmele lui, Sergiu (n.r: Nicolaescu) avea de exemplu tot felul de spray-uri nemţeşti anti-muşte, n-aveam niciodată probleme de genul acesta. Vreau să vă spun că până la urmă mi-a venit mie ideea salvatoare. M-am aşezat strategic, ca să nu stric cadrul, şi le-am ţinut fuduliile în mână. Îi mai strângeam puţin, le mai dădeam drumul...Şi aşa s-a filmat până la urmă!“, a povestit cunoscutul cascador.

„Ştim că filmele noastre istorice se fac din sărăcie...“

Criticile au continuat însă şi după terminarea filmărilor, al căror buget s-a ridicat la 18,7 milioane de lei. La 17 octombrie 1978, pelicula a fost vizionată de Comisia Ideologică din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, iar printre cei care au asistat s-au numărat Mihnea Gheorghiu – preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, Titus Popovici – membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Ion Traian Ştefănescu – prim-secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, respectiv Ladislau Hegheduş – secretar de stat. Pe scurt, filmul a fost desfiinţat pur şi simplu, iar Mihnea Gheorghiu a fost cel mai vehement. „Cusurul începe de la scenariu, de la construcţie şi felul cum a fost scris, numai după aceea se pune şi problema realizării din punct de vedere regizoral. Două lucruri sunt evidente: filmul, ca şi construcţie, e teribil de simplist, iar mijloacele folosite fac ca el să fie o demonstraţie excesivă, supărătoare, care s-a întâlnit doar la filmul «Ştefan cel Mare». Dacă se pot elimina lucrurile făcute parcă pentru copii, filmul poate rămâne o ilustrare a istoriei povestită şcolăreşte. Dacă filmul îşi propune să fie o replică la viziunea Dracula, trebuie să ne gândim şi la ecoul său internaţional. Dar o astfel de replică se tratează cu alte elemente, cu alte mijloace - explicaţia numelui Drăculea e naivă. Figurile istorice care intră în joc: Papa, Matei Corvin, în film apar ca nişte figuri de ateneu popular, într-o ambianţă necorespunzătoare. Ştim că filmele noastre istorice se fac din sărăcie, dar să ne gândim la ce se va zice peste hotare. Altfel, redus la mai puţin de două ore, filmul merge pentru şcolari, pentru pionieri. Temerea mea e să nu compromitem un subiect la care ţinem foarte mult cu toţii, despre un personaj istoric care interesează - singurul - peste hotare“, spunea cel care a scris scenariile filmelor „Tudor“ şi „Burebista“.

„Trebuie să plecăm de la faptul că filmul e un lucru finit. Aş recomanda ca prima parte, care insistă prea mult pe demitizarea lui Dracula, să se restrângă pe cât posibil“, afirma şi Titus Popovici. A doua zi, filmul a fost văzut şi de Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu“, secretar cu propaganda al Comitetului Central. Fără a arăta vehemenţa lui Gheorghiu, Popescu a făcut şi el mai multe „recomandări“, printre care „renunţarea la enunţarea tezei pe tema Transilvaniei ca teritoriu al românilor“; „de atenuat tentativele prea evidente de idealizare şi umanizare a lui Vlad, monologul său interior şi momentele în care «filozofeaz㻓; „diminuarea referirilor elogioase ale lui Mahomed la adresa lui Vlad“. După efectuarea acestor corecturi, filmul i-a fost trimis şi lui Nicolae Ceauşescu, care l-a vizionat pe 11 decembrie. Probabil că n-au existat alte observaţii, din moment ce premiera s-a organizat la 8 ianuarie 1979. De remarcat şi faptul că România-Film a întreprins demersuri serioase, prin intermediul profesorului american de origine română Radu Florescu, autor al bestsellerului „În căutarea lui Dracula“ (1972), pentru difuzarea filmului în Statele Unite. De asemenea, pelicula a fost distribuită în ţări precum Republica Federală Germania, Anglia, Portugalia, Australia, Franţa, Japonia sau Luxemburg.

Sileanu: „Am avut un sentiment de nemulţumire când am văzut materialul“

Domnitorul Vlad Ţepeş a fost interpretat de actorul Ştefan Sileanu (77 de ani), care a reprezentat de altfel marele câştig al peliculei, atât în opinia criticilor vremii, cât şi a publicului, care l-a identificat multă vreme cu personajul. Cu toate acestea, nici actorul nu este mulţumit în totalitate de modul în care a fost realizat filmul. „Chiar şi astăzi mai găsesc ceva de adăugat…Dar să vă spun cum am ajuns să-l joc pe Vlad Ţepeş. Eu eram un consul turc în serialul realizat de Televiziunea Română cu ocazia împlinirii unui secol de la Războiul de Independenţă de la 1877. Filmam pe undeva prin Dobrogea, eram călare pe un cal superb, aveam barbă neagră, eram tânăr. Ştiam să călăresc destul de bine, exersasem deja pentru «Buzduganul cu trei peceţi», unde jucam un personaj formidabil, banul Mihalcea. Unul dintre regizorii serialului era Doru Năstase, care mi-a spus într-o zi: «Ştefane, vrei să încercăm noi o nebunie?». El fusese secundul lui Sergiu Nicolaescu, era prieten foarte bun cu cascadorii. «Ce nebunie?», l-am întrebat, dar recunosc că bănuiam deja, ştiam că se pregăteşte un film dedicat lui Vlad Ţepeş. «Trebuie să-ţi dai jos barba!» Atunci deja nu mai aveam niciun dubiu. Mi-a explicat şi el că este vorba de nişte probe pentru rolul domnitorului, mi-a dat şi două pagini din scenariul scris de Mircea Mohor, care era un om extraordinar. În ziua respectivă, când am dat proba la Buftea, m-am simţit foarte bine şi, spre surprinderea mea, am primit rolul. Mai jucasem personajul la Teatrul din Oradea, într-o piesă care se numea «Vlad Ţepeş în ianuarie», în regia Magdei Bordeianu. În fine, rolul acesta mi-a adus bucurii şi necazuri. De fapt, n-am avut avut prea multe bucurii în perioada respectivă. N-a fost o atmosferă prea plăcută pe platouri, au fost filmări grele, care au şi durat enorm, aproape doi ani. N-aş vrea să vorbesc urât despre Doru, pentru că a fost un om cu reale calităţi, dar am simţit că nu prea m-a plăcut atunci. Era mai prieten cu cascadorii decât cu actorii, plus că şi-ar fi dorit parcă o statuie în rol, ca să zic aşa...S-au terminat filmările, dar am avut un sentiment de nemulţumire atunci când am văzut materialul. M-am apropiat de personaj atât cât s-a putut, dar mi-ar fi plăcut să fie introspectiv filmul, să aflăm de unde vine cruzimea personajului. E drept, pe atunci şi scenariile se scriau puţin în lumina unor congrese...Însă filmul a rulat cu succes în toată lumea, e apreciat şi astăzi. Iar eu am avut multe cronici favorabile, am primit şi un premiu ACIN“, a povestit îndrăgitul actor pentru „Weekend Adevărul“.

„Mahomed Cuceritorul călăreşte cascadorul...“

Regretatul cascador Jean Polizache îşi reamintea cum a „interpretat“ rolul calului sultanului Mahomed Cuceritorul într-una din zilele de filmare ale peliculei „Vlad Ţepeş“. „Sandu (n.r. Alexandru Repan) nu prea le avea cu caii. Dar sultanul trebuia să le ţină un discurs ienicerilor înainte de luptă, stând călare, aşa era scris în scenariu. El nu prea vroia, aşa că m-am oferit să joc eu rolul calului. L-am ţinut în spate şi mă mişcam ca să pară că e călare, iar filmarea a fost făcută de aproape. Se vedea doar şaua şi cu Sandu. A fost râsul de pe lume. Mi-au făcut făcut băieţii şi o poezie: «Mahomed Cuceritorul călăreşte cascadorul. Mahomed ia gologanii, Polizache p.... mamii!»“, povestea cascadorul.