Ce spunea Octavian Bellu despre violenţa din gimnastică, înaintea scandalului cu Maria Olaru: „Palma înseamnă mi-e frică sau nu pot!“

Multipla campioană Maria Olaru şi-a lansat, de curând, cartea autobiografică „Preţul aurului. Sinceritate incomodă“,  la editura Vremea, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, în paginile căreia vorbeşte inclusiv despre umilinţele trăite la lotul naţional, sub comanda legendarilor Octavian Bellu şi Mariana Bitang, cei mai de succes tehnicieni din istoria sportului.

Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“ cu mult înaintea izbucnirii acestui scandal, Bellu a vorbit fără menajamente despre presupusele corecţii fizice care li s-ar aplica gimnastelor. Vă prezentăm un scurt fragment: 

V-aţi inspirat de undeva la modul de lucru?
Eu zic că sistemul s-a dezvoltat pur şi simplu. Nici eu, nici Goreac, nici Stan, nici Mazilu, nici Pop, nici Săndulescu n-am lucrat cu Bela nici măcar un minut. Nu ştiam cum făcea el.

Se-auzea că le bate pe gimnaste.
Nu ştiu. Nadia spune că nu. În gimnastică, rigoarea a fost confundată cu dresajul. Eu nu mă feresc să spun: trebuie să fii riguros, sever. Dresajul îl faci cu maimuţa – şi cu aia trebuie să ştii să vorbeşti, dar, la noi, puriştii şi analiştii care au fost scutiţi la şcoală de educaţie fizică şi-acum fac analize, spun: „Domnule, nu e prea greu?“. Eu am dat mereu exemplul acesta: „Ştiţi cât timp cânta la vioară George Enescu la 5 ani? Şapte ore pe zi! La 5 ani! Iar la 6 ani compunea!“. Nu poţi să te remarci în niciun domeniu de activitate falsând sau sărind nişte paşi. Sportul de performanţă reprezintă o activitate cvasivoluntară pe care o faci dacă-ţi face plăcere şi dacă ai abilităţi, talent. În gimnastică, pleci de la 6 ani, aştepţi 10 ani până la seniorat, dar, pe parcurs, copiii se selectează. Cei care nu pot, nu vor sau au alte motive de sănătate se opresc pe drum, iar în vârf ajung doi, trei, cinci. Mulţi veniţi, puţini aleşi. Iar cei care vor să facă performanţă trebuie să ştie că nu-i aşteaptă un vals vienez într-o sală cu aer condiţionat, unde nici nu transpiri, iar în jurul tău se află numai petale de trandafiri.

Cine se-aşteaptă la trandafiri?
Mulţi se înşală. Şi nu neapărat în gimnastică. Sunt, spre exemplu, sporturi care, la prima vedere, par foarte bănoase. Se-apucă şi joacă tenis. Mulţi se-apucă de vioară, dar puţini ajung nişte virtuozi ai viorii. Sunt părinţi care insistă să-şi vadă copiii acolo, indiferent de potenţialul lor. Eu nu-i critic, dar mi se pare exagerat ca un copil de 4-5 ani să cânte la pian, la vioară, să vorbească două limbi străine, să facă şi karate. Copiii noştri nu mai ştiu să se joace. A te juca, pentru ei, a dispărut şi ca verb, şi ca activitate inconştientă. „Ce fac să mă joc?“ Mă joc la computer. Eu nu zic că nu e bine, pentru că tineretul de astăzi are altă dinamică, e mult mai pragmatic. Dar în sport nu e aşa. Noi tot vedem extremele: „Şi Dennis Rodman a fost baschetbalist profesionist şi uite ce exotic era!“. Păi, de asta a avut şi o viaţă scurtă de sportiv. Nu ca Michael Jordan, spre exemplu, care era foarte riguros.

Vi s-a dus vestea că sunteţi dur.
Păi, sunt dur!

Că le ţineţi din scurt.
Da! Gimnastica e un sport artificial. Dacă omul aleargă, sare, aruncă de când s-a dat jos din pom, ce fac fetiţele astea, să se desprindă de la sol, să se învârtă în aer, în plan antero-posterior şi în plan longitudinal şi să vină în picioare, e un lucru nenatural. Ei bine, la o astfel de mişcare îi trebuie o fracţiune de secundă să-şi piardă orientarea în spaţiu sau să facă un gest şi îşi poate rupe gâtul. Şi atunci zic aşa: mai bine să fiu eu sever, considerat draconic şi să fiu sigur că ies din sală şi mă duc acasă liniştit, decât să stau şi să răspund consecinţelor unei accidentări foarte grave sau a unui moment nefericit. Nu e de joacă. Totuşi, în afara sălii dansez cu fetele, la fiecare Crăciun le fac catrene, mă îmbrac în Moş Crăciun, le fac poezii...

Până unde merge severitatea?
Trebuie să-ţi respecţi programul de antrenament. Toată etapizarea asta, până ajungi la medalie, presupune nişte paşi riguroşi. Etape care trebuie consumate şi rezolvate în ordinea pe care o dau eu. Dacă o etapă se sare sau se întrerupe, n-ajung acolo. Ajung la locul 6 sau la locul 7. În al doilea rând, fetele au nişte articulaţii, sunt la o vârstă la care organismul e în creştere. Ele trebuie să aibă un suport fizic, muscular, foarte bine pus la punct. Or, pregătirea fizică nu este plăcută. Nu-i place nimănui să facă flotări, stând în mâini sau salturi înapoi. O altă problemă e greutatea. S-a spus atâta: „Vai, fetele noastre, cu greutatea aia…“. Păi, greutatea este esenţială! Pentru cine n-a făcut biomecanică, poate să spună: „Ce, nu poate să facă şi mai grasă?“. Nimeni nu se gândeşte că articulaţia suportă o anumită încărcătură. Nu fac eu acum teoria acceleraţiei, dar la acceleraţia cu care vin ele după un flic-flac pe sol sau la o bătaie din salt, greutatea corporală pe articulaţia respectivă se înmulţeşte cu 10. La acceleraţia respectivă, nu cinci kilograme, ci unul singur dacă e în plus poate fi periculos. Am spus: „Măi, oameni buni, nu le spune nimeni să stea aşa slabe“. A mai fost o teorie că, dacă fac gimnastică, rămân mici. Păi, ia să vedem: Nadia e mică? Nu. Horkina e mică? Nu. Boghinskaia? Nu. Şi atunci, de ce sunt mici? Păi, sunt mici pentru că sunt selectate aşa. Eu, când le aleg, mă uit întâi la părinţi. Fata arată foarte bine la 6 ani, dar dacă părinţii sunt de doi metri, s-o ducă mai bine la volei.

Nu le mai „altoiţi“ din când în când?
Puteţi să le întrebaţi. „Altoitul“ ăsta ce înseamnă?

Aşa circulă zvonul...
Din punct de vedere psihologic, palma înseamnă aşa: „Mi-e frică“. Sau: „Nu pot“. Îţi dau o palmă şi te duci să sari la aparat şi-ţi rupi o mână. Deci exerciţiul făcut de frică n-are nicio valoare, n-are o consecinţă legată de performanţă. Pentru că o baţi de-o omori în sală, la antrenamente, dar la concurs sportiva e singură pe bârnă, spre exemplu. Tu eşti jos. Ce faci, te urci şi-o baţi acolo, de faţă cu 10.000 de spectatori? Eu nu cred că există un antrenor atât de nebun încât să bată un copil. Frica este, de fapt, un instinct de conservare. Ea simte că nu e pregătită, simte că nu poate. De multe ori am fost criticat că n-am făcut ceva mai spectaculos la concurs. Nu! Eu am câştigat făcând exerciţii poate mai puţin spectaculoase la unele aparate, dar am fost sigur, cu ţinută, cu amplitudine, deci am respectat, să spunem, cerinţele codului de punctaj, pentru că atâta poate respectiva sportivă! S-o arunc aşa, să spună apoi lumea: „Uite ce lucru extraordinar a făcut, dar a pierdut medalia!“? Nu.