Ovidiu Ioaniţoaia: „Am început ca taxator pe tramvaiul 6“

Jurnalistul spune că înainte de a se angaja în presa sportivă a lucrat pentru ITB. După 43 de ani de carieră, astăzi scrie pe blog şi ascultă muzică de operă pe iPad. Cunoscutul gazetar sportiv, Ovidiu Ioaniţoaia spune că nu avea cum să ajungă decât jurnalist  pentru că nu ştie să facă altceva.

România, pe locul 50 în topul Libertăţii Presei 2009

Sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti de sport din România, dar şi un om care poartă cu el foarte multe poveşti.

Sunt unul dintre cei mai în vârstă jurnalişti. Cât de cunoscut, e discutabil. Niciodată în viaţă n-am ştiut să fac nimic altceva: nu sunt un tip îndemânatic, dacă bat un cui, ori stric tabloul, ori îmi rup degetele. Sunt un om normal care face această meserie de 43 de ani.

Şi după atâţia ani de jurnalism, aţi deschis, de curând, un blog pe site-ul Gazetei Sporturilor, unde postaţi cu o bună ritmicitate.

A fost un exerciţiu dificil. Am început jurnalismul pe plumb. A trebuit să mă adaptez, pentru că, dacă nu ţii ritmul, pierzi, ieşi din joc.

Cum a fost această adaptare, scrieţi în continuare de mână?

Rar scriu la calculator. Scriu de mână, iar uneori îi dictez asistentei mele. Am primit, însă, de curând un iPad - un vârf al tehnologiei. Îmi place să mă joc cu el.

Ascultaţi şi muzică pe el?

Ascult operă, sunt amator de operă. Ascult şi Charles Aznavour, îmi place mult. Mi-am propus ca, indiferent de program, când va muri Aznavour să mă duc la înmormântare.

Vă întrebam de blog mai ales din perspectiva acestor fabuloase amintiri despre care scrieţi, care sunt şi marca dumneavoastră.

Pe măsură ce se adună anii, se adună şi amintirile, n-ai ce să-i faci. (Râde) Interesant e că tocmai aceste articole par să fie cele pe care publicul le gustă mai mult.

Dar v-aţi pus problema că scrieţi despre o lume din trecut într-un spaţiu al viitorului?

Printul este într-un moment dificil şi atunci trebuie să te reorientezi. Dacă un ziar ca „New York Times"  îşi pune problema să renunţe la ediţia de print şi să treacă pe net, fără îndoială viitorul nu este al printului. Dar eu o să privesc cu duioşie şi nostalgie moartea printului, de la mine de-acasă, de la marginea lacului Morii.

„Întâi am fost taxator la ITB"

Cum aţi ajuns jurnalist?

După facultate am lucrat o perioadă la Întreprinderea de Transport Bucureşti (ITB). Încă de atunci am văzut că am unele şanse să progresez: am intrat ca taxator pe tramvaiul 6, am devenit controlor şi apoi traducător la ITB. O mătuşă cunoştea un ziarist de la „Sportul popular", pe Cristian Mantu. Am scris nişte articole, pe care i le-am lăsat în cutia de scrisori. Primul meu articol publicat a apărut la 25 decembrie 1967, în ziua de Crăciun. Era despre Anghel Iordănescu, care pe atunci avea 17 ani. La chioşcuri, ziarul nu mai era. M-am dus la o agenţie Loto Prono, să încerc să-l iau de la colecţii. Aveam 22 de ani şi eram teribil de emoţionat. Am găsit ziarul şi-am citit articolul, o dată şi încă o dată. I-am spus vânzătoarei că e primul meu articol, despre un tânăr fotbalist care o să ajungă mare şi am rugat-o să-mi dea ziarul. „Puştiule", mi-a zis, „dacă ţie ţi-a apărut articolul de Crăciun, şi e şi despre băiatul de care zici, o să vă ajute Dumnezeu şi amândoi o să deveniţi mari!" Iordănescu a devenit cu adevărat mare...

Astăzi, fiica dumneavoastră, Iulia, e şi ea jurnalist. Vă sfătuiţi profesional?

Da. Suntem prieteni. (Râde)

Ce i-aţi spus când aţi aflat că se face jurnalist?

A intrat la TVR în perioada în care eu aveam o poziţie la PRO TV. Mă aşteptam să-mi spună s-o ajut. Într-o zi mi-a zis că s-a angajat la TVR - e jurnalist generalist, nu i-a plăcut sportul. A fost un lucru care m-a mişcat, pentru că nu mi-a cerut să intervin.

Nu i-a fost greu să se impună, având un tată ca dumneavoastră, Ovidiu Ioaniţoaia?

Nu cred. E mai fată, a moştenit-o pe maică-sa, ceea ce e şi bine. Eu am fost un om foarte ambiţios, foarte muncitor, am tras mult de mine. Oricum, n-am foarte mare încredere în fetele jurnalist. Nu sunt misogin, dar cred că diagnosticul feminin asupra vieţii nu e cel mai exact - ţine de o sensibilitate exagerată.

Cum i-aţi explica cuiva care n-a fost niciodată pe stadion care e atmosfera, cum „trăieşti" un meci?

Vedeţi, de asta n-am încredere în femei. (Râde) Şi ce trebuie să răspund?

Mă gândeam mai ales la fanatismul unor suporteri.

A devenit un clişeu să spui că la un meci lumea vine pentru spectacol. Vine pentru că se simte ataşată de o echipă, dintr-o dragoste de-a dreptul halucinantă, hipnotică. De aici şi manifestările abuzive. Îşi aprinde o ţigară: Sunt devotat fumatului. Dacă n-aş da banii pe ţigări, aş avea prea mulţi şi n-aş şti ce să fac cu ei.

Amator de tablouri

Sunteţi pasionat de sport, dar şi de pictură. De unde vine aceasta din urmă?

Vine din faptul că am fost întotdeauna un antitalent la desen.

Acum, când aţi devenit colecţionar, cum alegeţi tablourile?

Colecţionar e mult spus. Nu cumpăr niciun tablou fără să mă sfătuiesc cu prietenul meu, jurnalistul Tudor Octavian, specialist în artă, care are o adevărată pinacotecă. Vorbim despre lucrări în valoare de 20-30 de milioane, mai mult nu-mi permit. În privinţa picturilor, sunt într-un meci cu Mircea Lucescu, în care el conduce cu 20 la 0. I-am zis că am luat şi eu un Ion Musceleanu - care îmi place foarte mult. Mi-a răspuns: „Am vreo 12". El are şi Grigorescu, şi Tonitza...

Aţi ajuns jurnalist de sport, deşi în facultate aţi studiat limba polonă. V-a folosit la ceva polona?

N-aş zice. Am fost în Polonia la un schimb între facultăţi, în '65. M-am întors de abia după 17 ani... Am fost şi vara asta, când am făcut o croazieră pe Marea Nordului. Ne-am oprit la Gdansk. Eram un grup de 12 prieteni, în trei taxiuri. L-am întrebat pe unul dintre şoferi, cu polona mea din ce în ce mai împleticită, dacă mai trăieşte Bohdan Lazuka - mi-a zis că da, are vreo 80 de ani. Pe vremea când am studiat în Polonia, era foarte la modă, un fel de Aurelian Andreescu, la noi. Am început să fredonez o melodie de-a lui, pe care o învăţasem în studenţie. Mi s-au alăturat şoferii. Era o imagine tulburătoare: un român şi trei polonezi, cântând o melodie de acum 40 de ani. Începe să fredoneaze cântecul:  „Nu-ţi fă griji despre mine/ Eu mă descurc singur...

„Primul meci l-am văzut la 5 ani"

În ‘87, împreună cu Ioan Chirilă, în redacţie la „Sportul popular“    Foto: ARHIVA PERSONALĂ

În copilărie, vă uitaţi la meciuri?

Lui tata, care trăieşte şi acum şi are 92 de ani, i-a plăcut foarte mult sportul. Deşi nu l-a practicat - a fost medic -, mă ducea la meciuri. Am fost prima oară pe stadion la cinci ani. Iar acasă, când aveam musafiri, eram atracţia: inventam transmisii de meciuri, ca la radio. Ţin minte că am fost prin '54 pe Stadionul „23 August". Tata cumpărase doar un bilet. La intrare, l-au întrebat: „Bine, dar copilul câţi ani are?" Ca să pot intra şi eu, a spus că am 6 ani, or eram în clasa a doua, aveam 8. Nu ne-au lăsat. Atunci tata a făcut un gest pe care n-am să-l uit niciodată: „Nu intru eu, intră copilul", a zis. Şi aşa m-am trezit singur şi dezorientat printre zeci de mii de oameni. Tata m-a aşteptat la ieşire şi, pe drumul înapoi spre Giurgiu, i-am povestit meciul.

Mama ce rol a avut în formarea dumneavoastră?

Mama este o femeie extrem de corectă, de la ea am învăţat şi eu asta. O femeie păstrătoare. Ai mei au divorţat, iar ea locuieşte la Bucureşti. Recent, am rugat-o să-mi facă un tort „Lica". Când mi l-a dat, l-a pus într-o pungă pe care scria „Moskva '80". „De unde ai punga asta?", am întrebat. „E o pungă în care mi-ai adus dulciuri când te-ai întors de la Olimpiadă". „Au trecut 30 de ani de atunci", i-am zis. Şi ea: „Să ştii că păstrez toate pungile. Asta e mai frumoasă". Dacă-i vezi cămara, ai impresia că este Biblioteca Academiei.

„Am mai <<furat>> Meserie"

Cum v-aţi descurcat după divorţul părinţilor?

Am rămas cu mama, dar eram cam de capul meu. E un merit şi acesta - dacă pot vorbi despre mine aşa - că nu mi-am pierdut echilibrul. Probabil că şi datorită genelor: am fost întotdeauna un tip ordonat, organizat. Am socotit că dacă eşti obişnuit să fii ordonat, o să fii ordonat şi în gândire. Asta m-a învăţat şi viaţa. Nu m-a ajutat nimeni. Am mai „furat" meserie, dar n-am avut un statut social privilegiat.

În tinereţe aţi fost căsătorit cu o americancă, lucru exotic la acea vreme. Aţi şi plecat în SUA. De ce n-aţi rămas?

M-am însurat cu ea în România, cu aprobarea Consiliului de Stat. O chema Florence. Eram tânăr şi credeam că o iubesc. Mi-am dat seama însă că n-o iubeam atât de mult încât să rămân în America. Acolo, tatăl socru era un om cu stare, avea 49 de magazine de confecţii. Când a văzut că lucrurile încep să scârţâie, ultima lui ofertă a fost să-mi dea un magazin. Acum, gândesc că am fost nebun să refuz oferta.

Era frumoasă?

Era frumoasă, era deşteaptă, profesoară de limbi romanice. A învăţat româneşte de o sută de ori mai repede decât am învăţat eu engleza.

V-aţi imaginat vreodată că veţi ajunge cine sunteţi acum, pe atunci vă făceaţi planuri, aveaţi vise?

Tot felul, unele bezmetice. De pildă, am visat că atunci când o să am salariul meu, să fac baie într-o cadă plină cu votcă. După ce m-am pus cât de cât pe picioare, am cumpărat 20 de sticle de votcă şi le-am turnat în cadă. Tocmai atunci m-a sunat un prieten doctor: „Eşti nebun? Nu intra în cadă, de la vaporii de alcool poţi să mori". Seara, mi-am chemat prietenii şi le-am zis să-şi ia fiecare câte o cană, că în cadă este votcă. (Râde) A trecut o viaţă de-atunci.

"O să privesc cu duioşie şi nostalgie moartea printului de la mine de-acasă, de la marginea Lacului Morii."

Carte de vizită

-Ovidiu Ioaniţoaia s-a născut la 1 martie 1945.
-A început să lucreze în presa sportivă în 1968.
-A lucrat de asemenea pentru „Flacăra", într-o echipă de vârfuri jurnalistice, condusă de Adrian Păunescu.
-În 1991 a fondat şi condus ziarul „Sportul românesc", iar în 1997 a creat cotidianul „Pro Sport".
-A publicat şase cărţi cu interviuri şi reportaje, printre care: „Nimeni nu are nimic de ascuns", „Bărbaţi cu obiceiuri de eroi", „Întâmplări din realitatea imediată".
-Din 5 martie 1995 a realizat la PRO TV „Procesul Etapei",  care  a avut cea mai mare audienţă din România, dintre emisiunile sportive.
-În prezent, este director la „Gazeta Sporturilor" şi realizatorul emisiunii „Recursul etapei", de la Antena 1.

Amintiri din copilărie

În clasa I, într-o tabără la mare

Într-o fotografie din anii studenţiei

La 10 ani, alături de mama lui, Elena