INTERVIU Mircea Radu, prezentator TV: „Emisiunea «Din Dragoste» a şters tot ce am făcut înainte şi după“

Mircea Radu a vorbit într-un interviu despre perioada „Din dragoste“ şi revenirea sa la Antena 1, postul care l-a consacrat ca prezentator de divertisment.

Mircea Radu de la „Din dragoste“, aşa cum este cunoscut publicului din România, s-a întors la Antena 1, asemeni fiului risipitor din cunoscuta pildă biblică, după cum însuşi mărturiseşte. Oamenii îl mai opresc şi acum pe stradă, după aproape un deceniu de la difuzarea ultimei ediţii, să-l întrebe „când revii cu emisiunea?“ sau „de ce nu se mai face?“. „Niciodată“, e întotdeauna răspunsul, căci îndrăgitul prezentator nu mai crede în revenire şi nici peisajul media nu mai e la fel. În schimb, la fel de tare crede acum în „Ie, Românie“, noua emisiune de la Antena 1, care debutează astăzi, de la ora 21.15. A străbătut ţara în lung şi-n lat cu o nouă caravană, în căutare de talente autentice, izvorâte din vatra satului. Oamenii l-au primit „ca pe vremuri“ cu îmbrăţişări, ţuică şi gogoşi, chiar dacă unii au crezut că s-a lăsat de televiziune şi chiar au fost surprinşi să vadă „că mai trăieşte“. 

Mircea Radu s-a născut în Bucureşti şi a fost un copil obişnuit care n-a făcut prea multe rele. S-a pierdut o singură dată şi a ajuns parcă la capătul pământului, deşi era, de fapt, capătul unei străzi lungi, unde a mâncat o fasole cu gust foarte bun, într-o căruţă cu coviltir. A crescut în Colentina şi Gara de Nord, unde căsca ochii la lustragiii care făceau pantofii celor care veneau cu trenul în Bucureşti. O vecină i-a prezis, pe când era copil, că „va face prăpăd printre femei, cu ochii aceia verzi“, pe care i-a moştenit de la mama lui, dar şi că „femeile o să-i mănânce sufletul“. Perioada studenţiei a fost „chinuitoare prin inutilitatea ei“, fiind îndrumat de părinţi să urmeze cursurile Facultăţii de Inginerie a Instalaţiilor, dar şi-a oblojit rănile ajungând DJ la radio, ajutat de o iubită. Tot o fată l-a făcut să dea o probă la TVR, unde a ajuns, mai târziu, prezentator de ştiri. A cântat muzică rock într-o trupă, ca solist şi chitarist. În tramvai, în drum spre o petrecere, a conştientizat că e „persoană publică“. Crede că singura vedetă din România e Simona Halep. A jucat şi într-un film, iar în 2016 a debutat ca scriitor cu volumul „Poveşti cu gust“. O doamnă l-a întrebat de ce nu se vopseşte. Găseşte asta ridicol, pentru că nu i-ar da nicio putere în plus şi, până la urmă, pe cine ar păcăli? 

Nu s-a gândit niciodată serios să plece din România, căreia spune că îi lipsesc, totuşi, oameni care s-o iubească şi care să ştie s-o conducă. Mai jos, interviul integral:

„Adevărul“: V-aţi întors la Antena 1 după opt ani de la încheierea emisiunii „Din Dragoste“. Cum e să reveniţi la postul care v-a consacrat ca prezentator de televiziune şi persoană publică? 

Mircea Radu: Trebuie să fac o precizare. În anul 2000, când am venit la Antena 1, deja aveam şase ani de TVR, vreme în care am fost cel mai tânăr prezentator de jurnal principal al televiziunii publice. Antena 1 s-a gândit probabil că aş putea fi bun aici şi m-a luat ca prezentator de ştiri la Observator, unde prezentam doar în weekend. Antena 1 m-a consacrat ca prezentator de reality, apoi de divertisment. Aici a fost marea lovitură… Ştii pilda fiului risipitor? Cea în care copilul îi cere părintelui libertate deplină, i se dă, pleacă şi ajunge păzitor la porci, iar în cele din urmă se întoarce acasă. A fost oarecum ca în pilda fiului risipitor întoarcerea mea în Antenă. Aici am amintiri plăcute legate de întâlniri memorabile, de colegi trainici, de succes profesional. 

Lumea vă ştie cel mai bine ca „Mircea Radu de la «Din Dragoste»“.

Emisiunea aia a fost atât de puternică încât a şters tot ce am făcut până la „Din Dragoste“ şi, se pare, puţinul pe care l-am făcut după, chestiune care, o să râzi, dar mie îmi convine. Pentru că atât de multă pasiune am pus în emisiunea aceea şi atât de mult mi-a plăcut, atât de împlinit am fost, încât este normal ca oamenii să mă perceapă ca fiind „Mircea Radu de la «Din Dragoste»“. 

Scriam pe site-ul meu de o doamnă care m-a întrebat, anul trecut, prin iunie: „Dar de ce nu se mai face emisiunea «Din Dragoste»?“. Să-ţi pună un om întrebarea asta după nouă ani de când s-a terminat un lucru, îţi dai seama la ce lucru mare ai lucrat, de fapt. Şi ca să răspund la întrebarea pe care o primesc frecvent, „ce mai face Mircea Radu?“, ei bine, s-a întors la Antena 1 şi va face o emisiune care se numeşte „Ie, Românie“, un program în care eu cred la fel de mult pe cât am crezut în „Din Dragoste“. 

Ce-mi puteţi spune despre noua emisiune de la Antena 1? 

„Ie, Românie“ nu numai că este o emisiune care aduce ceva absolut nou, dar într-o medie care se concentrează mai mult fie pe chestiuni superficiale, fie foarte strălucitoare, mai mult pe formă decât pe fond, pe oraşul cu al său sclipici, aria emisiunii „Ie, Românie“ este satul. Acolo se caută fete frumoase, acolo se caută talent. Şi aici fac două precizări: nu este un format de talent-show obişnuit, chiar dacă are juriu. Este mai mult de atât. Vorbim de nişte talente venite din vatra satului. De exemplu, tocmai ne-am întors din Muntenia unde am întâlnit nişte talente uluitoare, chiar am scris pe Facebook-ul meu. Nişte oameni care dansau salsa, nişte oameni care dansau greceşte, un tip care cânta hip-hop, absolut extraordinar. Nu-ţi vine să crezi că oamenii aceia sunt de la sat. 

Cât despre fetele frumoase, nu căutăm la „Ie, Românie“ fete frumoase şi atât. Pentru că fete frumoase şi atât poţi să găseşti oriunde câte vrei. Nu, ele trebuie să fie şi autentice, trebie să existe şi o uşoară timiditate în priviri pe care o au fetele de la sat. Trebuie să existe şi dovada cumva, de-aia există şi o probă rurală în căutările astea ale noastre, prin care ele să demonstreze că sunt de la sat şi nu că au o casă la sat, ele stând în oraş, dar se mai duc şi pe acolo, aşa, un weekend. Nu, pe noi ne interesează să ştie şi cum se dau boabele jos de pe un porumb, să ştie şi la ce adâncime trebuie săpat pământul ca să plantezi un pom fructifer. Sunt tot felul de nuanţe de genul acesta. 

Unii oameni au crezut că m-am lăsat de televiziune. Alţii au fost chiar surprinşi să vadă că trăiesc.

Cum v-au primit oamenii din diferite zone ale României, unde, iată, aţi plecat din nou cu o caravană.  

M-au primit extraordinar, la fel ca pe vremuri. Mă întrebau „Domnu' Mircea, de ce v-aţi lăsat de televiziune?“ … Ei au crezut că m-am lăsat de televiziune. Unii au fost chiar surprinşi să vadă că trăiesc; iată şi asta e o treabă extraordinară. (râde) 

Caravana „Ie, Românie“ FOTO Antena 1

Nu mai ştiau nimic de prezentatorul Mircea Radu? Nu v-au mai văzut la TVR? 

Nu. N-au ştiut ce mai fac. Au crezut că sunt un tip excentric care apasă cu piciorul pe acceleraţie, face un mare succes şi după aia se retrage în lumea lui. Mai scoate o carte, mai ascultă o muzică, mai bagă pe Facebook o cugetare şi nu face nimic altceva… Îţi dai seama că am fost la TVR şapte ani şi nu s-a ştiut? Asta spune multe despre foarte multe…

Pe de altă parte, lumea e la fel de amabilă şi ospitalieră cu mine, ca pe vremuri. Îmi amintesc că pregăteam o probă, iar un sătean m-a chemat în casa lui, în bucătărie, şi mi-a pus nişte ţuică într-un pahar. Zice „Să bem“. „Eu nu beau ziua“, zic. „Eu beau“, îmi răspunde. Bea el, îşi mai pune un pahar, după care îmi spune un lucru extraordinar: „Nu credeam vreodată că o să fiţi aici, lângă mine, să bem o ţuică împreună“. „Să bem“, înţelegi? Că eu nu beam, de fapt, stăteam cu paharul în faţă. Dar de aici se înţelege dragul sau plăcerea cu care omul acela bea un pahar cu mine. De fazele astea simple, de la om la om, mi-a fost dor.  

De ce credeţi că oamenii se poartă aşa cu dumneavoastră?

Probabil că am ceva, carismă, nu ştiu ce, de oamenii mă primesc în continuare cu simpatie. Sau poate pentru că eu sunt aşa cum mă vezi şi pe ecran şi dincolo, în „viaţa reală“. Ştii, există două tipuri de prezentatori de televiziune, bărbaţi şi femei deopotrivă, care sunt într-un anumit fel când se aprinde beculeţul roşu şi se pune lumina pe ei şi într-un alt fel, total diferiţi, când ies din scenă. Pe mine m-ar obosi chestia asta. De ce să fiu „bipolar“? Eu ăsta sunt, aşa cum mă vezi, şi cu asta basta. Mă iubeşti sau nu, asta e o altă treabă. 

Dacă bărbaţii v-au primit cu ţuică, femeile de prin sate cum v-au tratat?

Cu multe gogoşi (râde). Am mâncat la gogoşi în perioada asta pentru un an întreg. Dacă există pe regiuni tot felul de lucruri caracteristice, zaibărul în Oltenia, poalelele în brâu în Moldova şi aşa mai departe, ei bine, gogoaşa este universală. Gogoaşa aceea clasică, tăvălită în zahăr, este constanta poporului român.

În ce zonă a României v-a plăcut cel mai mult? Unde aţi găsit cele mai talentate fete? 

Peste tot îmi place pentru că oamenii seamănă, dar sunt şi diferiţi, pentru că se deosebesc de la port la accent şi asemănători pentru că sunt ospitalieri şi ne ajută cu orice. Gândeşte-te că emisia nu a apărut pe post încă. Şi ei ne-au ajutat cu orice le ceream. Puteau să spună: „domle, dar eu ştiu ce faceţi voi aici, poate e o aiureală, poate nu e ceea ce trebuie“. Dar nu. Au auzit de „Ie, Românie“, de Mircea Radu, de caravană, de Antena 1 şi le-a fost de ajuns. A existat o foarte mare deschidere în acest sens. 

Credeţi că emisiunea va putea atinge succesul „Din Dragoste“? Va fi la fel de iubită?

Va fi o emisiune mare, fără îndoială. Am încredere că aşa va fi.  

Mircea Radu FOTO Antena 1

Aţi absolvit Facultatea de Inginerie a Instalaţiilor din Bucureşti. Cum de aţi ajuns în televiziune? Aţi început la radio, încă de pe vremea studenţiei, în 1991, apoi aţi ajuns la TVR. 

Eu iubesc muzica şi dintotdeauna am iubit-o, iar atunci când au venit posturile private în România, adică Radio Contact şi Fan Radio, primele două posturi deschise în România, m-am dus şi eu acolo, cu gândul să fiu DJ. Aveam în perioada aceea o prietenă care fusese colegă de şcoală cu un tip care era animator la radio. Şi eu i-am spus fetei să vorbească cu omul să dau o probă. Ea a vorbit, omul m-a chemat, probă am dat şi am luat. Am fost animator radio între 1991-1994. Aşa am ajuns la radio, cu ajutorul unei fete. 

Şi la TVR? Cum aţi făcut trecerea? 

Cu ajutorul altei fete. A fost o întâmplare mai mult. Eu eram la radio, eram bine-merci acolo şi o colegă citea într-un ziar rubrica de anunţuri. Şi mi-a zis: „Uite, se caută colaborator pentru emisiuni de divertisment la TVR. Hai să mergem“. Prima reacţie a fost că nu mă interesează - îmi plăcea ce făceam, iubeam să fac radio, să pun şi să ascult muzici; apoi, încă de atunci, era în percepţia publicului deci şi a mea, că acolo în TVR este un loc unde intri doar dacă eşti nepotul lui cutare, fata lui cutare, soţul sau soţia cuiva. Fata aia atât de tare s-a ţinut de capul meu încât m-am dus. Erau acolo, la concurs, în jur de 400 de oameni. I-am zis: „Ce căutăm noi aici? Nu vezi câţi sunt?“ Dar fata nu m-a lăsat să fac cale-ntoarsă (determinarea e o calitate mai mult întâlnită la femei decât la bărbaţi) şi am rămas. 

Proba se dădea undeva într-un studiou în care avea să fie peste ani cel mai de succes program al TVR, „Surprize-Surprize“, o hală imensă în centrul căreia era o cameră şi un operator. Mi-a venit rândul, m-am dus în faţa camerei şi am auzit o voce de undeva de sus, pentru că regia studioului e undeva sus, care a zis: „uită-te în cameră şi spune cum te cheamă“. Şi am zis: „Doamne, tu eşti?“ Şi s-au auzit chicoteli, apoi m-am prezentat şi asta a fost tot. Am plecat acasă. După două zile, am fost sunat de celebra actriţă Ileana Popovici care făcea în vremea aceea, la TVR, o emisiune matinală care se numea „Bună dimineaţa, România“. Voia să întru în echipa ei. Restul e istorie… 

Apreciez pe oricine îşi face meseria cu bravură şi crede în forţa lui de a schimba lucrurile. 

Cât aţi stat la programul de dimineaţă?

N-am stat foarte mult pentru că Televiziunea Română nu plătea colaboratorii decât cu foarte mari întârzieri (nu mai ştiu cum e acum), iar mie mi-era foame. I-am zis Ilenei „mulţumesc foarte mult, a fost grozav, e frumos să fii la TV, dar eu mă întorc la radio, că trebuie să trăiesc, iar ai mei nu-mi dau bani“. Şi m-am întors la radio. După care, după câteva luni, a fost un concurs la departamentul de Actualităţi pe care l-am câştigat. Aveam experienţă de radio, de vorbit liber, dar nu ştiam prea multe despre ştiri, dar ei au zis: „uite, băiatul acesta poate fi o continuare a lui Paul Şoloc“. Şi aşa am rămas la Actualităţi până ce am primit o propunere, la începutul anilor 2000, din partea Antenei. Restul e istorie. 

Perioada de prezentator de ştiri la TVR v-a plăcut? Cum a fost?

Da, mi-a plăcut. N-am fost un bun reporter pentru că eu nu am calităţile care trebuie unui bun reporter. În schimb, mi-a plăcut crăinicia de ştiri. De altfel, la începuturi, pentru asta am fost ales, pentru asta am fost pus acolo şi asta am făcut. 

Şi totuşi, aţi urmat Missouri School of Journalism (SUA, 1996) şi BBC School of Journalism (1998). V-au format ca jurnalist?

Nu, ca jurnalist m-a format munca propriu-zisă în redacţie; la bursa din State şi la cursurile BBC doar mi s-au trasat nişte căi pe care aş fi putut să merg. Cert este că în State a fost o experienţă grozavă, am învăţat multe lucruri; din păcate nu prea se puteau aplica în TVR-ul anului1996. Unul dintre astea fiind extraordinara eficienţă americană. O echipă de ştiri pleca să acopere un eveniment cu doi oameni. Cameramanul şi reporterul. Noi, în vremea aceea, plecam cinci: şoferul, sunetistul, cameramanul, reporterul şi luministul. Degeaba spuneam eu că acolo se face aşa, iar aici altfel. Se uitau cruciş: „vezi-ţi de treaba ta, bă băiatule, bagă-ţi minţile în cap“. 

Aţi fost şi reporter CNN în România. 

Da, o scurtă perioadă de timp. Eram pe lângă Nicolae Melinescu, care era corespondent CNN în România. Nicolae Melinescu, şeful direcţiei de ştiri externe a departamentului de actualităţi a TVR, un jurnalist impecabil, cel mai bun rostitor de limba engleză din toţi jurnaliştii pe care îi cunosc.

Ce alţi jurnalişti apreciaţi în prezent?

Nu vreau să dau nume pentru că ar fi nedrept să uit pe cineva. Apreciez pe oricine îţi face meseria cu bravură şi crede în forţa lui de a schimba lucrurile. 

De ce aţi urmat, totuşi, cursurile Facultăţii de Inginerie a Instalaţiilor?

Au fost şapte ani pe care eu i-am pierdut din viaţă, un consum inutil de energie. În fiecare zi mă duceam acolo întrebându-mă de ce mă duc. Iar profesorii se întrebau de ce ajung eu acolo…Ei bine, sunt singurul copil la părinţi. În perioada aia, Nicolae Ceauşescu voia să construiască socialismul. Şi voia să construiască socialismul cu noi, tinerii, iar pe noi ne durea în cot de construcţiile şi de socialismul lui. Şi voia să fim foarte mulţi ingineri, aşa încât la facultăţile cu profil tehnic erau cele mai multe locuri. Eu fac parte din generaţia decreţeilor; am terminat liceul în 1987, la cel mai mare liceu din ţară, „Ion Luca Caragiale“. Erau clase până la Z (a XII-a Ş, a XII-a Ţ…, da, chiar erau astea, atât de mulţi eram), iar când am absolvit, la admiterea in facultate, eram şase pe loc. Am intrat şi m-am târâit şapte ani de zile. 

Părinţii au fost cei care v-au îndrumat?

Tata spunea că „să fii inginer e o chestiune foarte bună, e un post bun, onorabil, ai făcut o facultate, deci eşti privit altfel“. Mamei, cu care aveam o relaţie mai apropiată, îi spuneam: „dar mie nu-mi place asta“; dar ea iubindu-mă foarte mult, repet, fiind şi singurul copil, nu mă vedea sub nicio formă profesor de limba română într-un sat. Nu voia să conceapă aşa ceva, să-i plece băiatul de acasă cine ştie pe unde. Şi atunci, din colaborarea asta tacită a părinţilor mei, s-a decis ca eu să urmez această facultate, în ciuda mârâielilor mele. 

Dar mi-aduc aminte totuşi de un moment în care aş fi putut să-mi schimb destinul. Eram cu tata în maşină şi ne-am oprit la un stop. M-a întrebat: „Tu ce vrei să te faci?“ Şi am răspuns foarte clar, privind înainte, în gol, că nu ştiu. „Eh, lasă că ştim noi“ probabil că şi-a zis tata şi uite aşa am ajuns la Ingineria Instalaţiilor. 

Licenţa v-aţi dat-o? 

Nu. În ‘95 s-a făcut o pauză de dat licenţa, nu ştiu care a fost cauza. De fapt a fost facultativă, iar eu, evident, am optat pentru a nu da examenul ăsta care mi se părea inutil. N-am profesat niciun minut, dar asta nu înseamnă că nu am avut colegi excepţionali, născuţi pentru aşa ceva. Am un fost coleg, din aceeaşi grupă cu mine, care e acum profesor universitar la acea facultate: Gabi Ispas îl cheamă, să-i dea Dumnezeu sănătate! Copiam de la el ca focu´, îi păstram loc în faţa mea; când îl vedeam că vine la examen parcă îl vedeam pe Mântuitor.

Aşadar, perioada studenţiei a fost una chinuitoare, din acest punct de vedere.

Aşa cum am spus, a fost îngrozitoare prin inutilitatea ei. Ştiam că fac un lucru absolut greşit, că mă mint pe mine şi pe toată lumea, că este un chin şi totuşi, am zis hai s-o termin pentru că am început-o. Cumva însă aveam cu ce să-mi oblojesc rănile pentru că încă din anul II de facultate eram deja la radio şi asta compensa cumva lipsa de sens în care trăiam.  

Aţi urmat şi cursuri de muzică? 

Nu am făcut cursuri, dar am avut o trupă în perioada liceului; cântam rock: Beatles, Stones, Elvis. Eram chitarist şi solist vocal - mai ştiu să cânt şi acum, deşi n-am mai pus mâna pe chitară de ani de zile…

Să ne reîntoarcem la „Din Dragoste“, emisiune care a devenit rapid un fenomen, cu 18 sezoane şi 308 ediţii. Ce a însemnat pentru dumneavoastră?

„Din Dragoste“ a însemnat în primul rând nişte întâlniri memorabile, cum a fost cea cu domnul Valeriu Lazarov, un om cu totul şi cu totul special. Te făcea să vezi lucrurile într-un alt mod decât le vedeai până atunci - nu vorbesc numai de emisiunile de televiziune - pentru că era un om foarte deschis, cu un suflet tânăr. Apoi, întâlnirea cu doamna Ileana Pop, mâna dreaptă a domnului Lazarov, femeia mână de fier în mănuşă de catifea, fără de care marile succese ale domnului Lazarov, „Din Dragoste“, „Ploaia de stele“, „Surprize, Surprize“, „Iartă-mă“ nu ar fi putut fi posibile (oricât de Valeriu Lazarov să fi fost, totuşi stătea la mii de kilometri depărtare de o afacere care trebuia să meargă), iar doamna Ileana Pop ţinea hăţurile acestor business-uri ale lui Valeriu Lazarov. 

După aceea, la „Din Dragoste“ au fost nişte întâlniri memorabile cu oameni care nu fac parte din cei care se văd la televizor, cei care veneau la mine şi îşi deschideau sufletul, cu nişte probleme foarte sensibile: le plecau nevestele sau plecau ei de acasă şi veneau nevestele la emisiune sau era o chestie de amantlâcuri. Am fost pus timp de nouă ani în nişte situaţii cum cred că într-o viaţă de om nu poate fi cineva pus. Am ascultat mii de poveşti. Mii de oameni şi-au pus sufletele pe masă în faţa mea.

Apoi, sigur, să ai 308 episoade şă să te bată o singură dată cineva, mi se pare mare lucru, asta e o performanţă.

În acelaşi timp îmi aduc aminte însă şi de uriaşul val de ipocrizie al celor care spuneau „Vai, dragă, te uiţi la «Din Dragoste»“, iar ei la ora 20.00 îşi puneau telefonul pe silent pentru a nu fi deranjaţi. Dar întrebaţi a doua zi ştiau tot, cine cu cine, ce s-a întâmplat…

Toate personajele erau reale, nu se punea vorba de un reality-show cu actori amatori?

Toţi cei care au venit la „Din Dragoste“, de la primul până la ultimul, au fost oameni cu probleme reale, cu problemele lor. Nu au existat actori. 

Ce părere aveţi despre aceste fake reality-show-uri din prezent? Pentru că ele există. 

Am o părere proastă, pentru că este un fel de teatru prost, o ieftineală. Un fake-reality nu este o emisiune de prezentator - acolo, hostul e un nimeni. E o momâie pusă să interpreteze un rol; fără trăiri, fără întrebările pe care şi le-ar putea pune în minte. Un fake-reality este o emisie de scenarist, genul „Hai să ne gândim că există Maricica şi ea are un soţ pe care îl traduce cu lăptarul“. Şi gata, se face scenariul şi se pune de o emisiune. Am avut ocazia să prezint aşa ceva, dar am zis pas şi le-am zis şi motivul: m-ar bufni râsul, în primul rând.

Spuneaţi mai devreme că încă vă opresc oameni pe stradă care vă întreabă când va reveni „Din Dragoste“. Ce le spuneţi?

Le spun că nu, niciodată. Pentru că nu mai seamănă cu nimic peisajul media de acum zece ani cu ce se face acum. În plus de asta, cum aş putea eu să mai fac emisiunea „Din Dragoste“ şi să le spun oamenilor că tot ce se întâmplă sub ochii lor este pe bune? Când oamenilor timp de ani de zile li s-au dat la televizor, ca picătura chinezească, nişte emisii în care nişte actori interpretau roluri, iar emisia era livrată ca fiind una de sentimente reale. Cine m-ar mai crede pe mine că eu fac pe bune chestiile acelea? Nimeni!

Este singurul motiv pentru care credeţi că nu va mai avea succes?

Da. Şi numai cauza asta şi e suficient. Totuşi, emisia „Din Dragoste“ mai merge de 20 de ani în Germania şi Olanda, parcă. Încă mai există. A fost realizată şi în Italia, dar eu nu cred în revenire. 

Mircea Radu FOTO Arhivă personală 

În ce moment v-aţi dat seama că aţi devenit persoană publică? 

Într-un tramvai… M-am dus la o petrecere şi ca să ajung acolo am luat tramvaiul. Era noapte, trecut de zece. Şi tramvaiul mergea aşa, pe lângă un bloc foarte lung cu multe scări. Şi mă uitam pe geam la toate luminile alea aprinse prin bucătării, sufragerii şi atunci a fost un moment când mi-am spus „îţi dai seama că oamenii aceia toţi te cunosc?“ Cred că acela a momentul în care am realizat că nişte oameni dintr-un bloc, dacă ar fi puşi în faţa mea, ar avea un zâmbet sau o tresărire, o reacţie la mine.

Dar scrisori de dragoste primeaţi? Ce vă scriau fetele?

Primeam multe. Erau drăguţe, voiau să ne cunoaştem mai bine, să ne întâlnim. Mai ţin minte şi acum, eram în TVR şi mi-a scris o femeie mai în vârstă cum că are o nepoată foarte frumoasă, că e la facultate, că e foarte timidă şi s-a gândit ea că am putea fi…(râde). Tot felul de asemenea scrisori. 

Au existat şi persoane care v-au agasat? Care vă urmăreau? 

Da, în perioada aceea îmi construiam o casă şi, când m-am întors într-o zi de la filmări, unul dintre muncitori mi-a zis: „A venit o doamnă care a zis că e soţia dumneavoastră şi că trebuie să dărâmăm peretele acela“. Nu-l dărâmaseră, din fericire. Era o femeie care venea şi pe la studiouri, la filmările pentru „Din Dragoste“.

Simona Halep este singura vedetă din România.

Aţi şi răspuns la vreo scrisoare? Aţi avut întâlniri cu fete care v-au scris?

Nu aveam timp pentru asta, nu mi s-a întâmplat să accept vreo invitaţie sau ceva de genul acesta. 

În 2016, aţi debutat ca scriitor cu volumul „Poveşti cu gust“. Ce v-a inspirat? Plănuiţi să mai scrieţi vreo carte?

Ideea de la care a pleacat această carte au fost textele, nu reţetele. Bucatele sunt asociate textelor. Acolo sunt nişte mâncăruri pe care nu le-am făcut, dar pe care le-am mâncat. Bine, câteva lucruri foarte simple ştiu şi eu să fac. De exemplu, fac pâine. Şi paste. Fac nişte paste demenţiale. Cu orice. 

Aţi declarat în cartea dumneavoastră că nu putem vorbi de vedete în România. Cum aţi defini o vedetă?

Ca să fii vedetă, îţi trebuie şi ce ai făcut pe puterea, hărnicia şi talentul tău, dar şi bani. Simona Halep este singura vedetă din România şi bravo ei. 

Sunteţi un admirator al ei? Iubiţi tenisul? 

Nu neapărat, nu sunt un iubitor al sportului privit la televizor. Nu înseamnă că nu o admir, dar nu mă uit la sport în general. Mă uit în schimb la Campionatul Mondial de Fotbal, atunci când joacă naţionalele echipelor care contează cu adevărat. Cel mai des mă uit la emisiuni gastro, la Paprika TV, la emisiuni unde apar persoane care gătesc şi vorbesc extraordinar de bine că nici nu ştii ce sunt, bucătari sau prezentatori de televiziune. Mă uit şi pentru că sunt atras de gastronomie. Oricum, nu fac parte din categoria celor care se uită la emisiuni doar aşa, ca să lase un televizor aprins în cameră. 

În prima parte a cărţii putem găsi povestiri cu deserturile copilăriei: cremă de zahăr ars, plăcintă cu mere, eclere ş.a. Dacă facem un exerciţiu de memorie, aveţi vreo amintire legată de savarine, de exemplu? Erau foarte populare în perioada aceea. 

Ce ştiu despre savarină? În afară de gustul dulce şi de o expresie golănească întâlnită în zona Gării de Nord, acolo unde am copilărit eu şi unde căscam ochii la tot felul de personagii, mai nimic. Bunica mea era şefa unei cofetării în zona Gării şi aş fi putut mânca un milion de savarine, amandine, goffre, prăjituri Excelent, dar nu mă dădeam în vânt.  Acestea sunt, cred, cele două motive pentru care mama nu ştia să facă niciun fel de desert. N-avea de ce să ştie, până la urmă. 

Aşadar, sunteţi născut în Bucureşti şi aţi copilărit în cele două cartiere, Colentina şi zona Gării de Nord.

Da, am copilărit la Gară. Dar nu mergeam prea des să văd trenurile - aşa cum sunt copiii care au în spatele casei un lac şi nu ştiu să înoate pentru că este lacul atât de aproape încât uită de el sau nu mai prezintă interes. Pentru mine, universul acela al copilăriei, Gara şi magazinul Sora, cinematografele Feroviarul şi Griviţa şi lustragiii care făceau pantofii celor care veneau cu trenul în Bucureşti, era extraordinar şi însemna tot ce putea fi mai frumos. 

Ce amintiri aveţi? Cum era copilul Mircea Radu?

Un copil normal. Nu mi-a dat prin cap să fug de acasă niciodată, dar e adevărat că m-am pierdut odată. Aveam vreo cinci ani şi un băiat de nouă ani a zis „hai să ne plimbăm puţin pe stradă, pe aici“. Şi ne-a dus, pe mine şi pe un alt prieten de-o vârstă cu mine, în capătul străzii, unde este acum parcul Plumbuita. Numai că atunci, în zorii anilor ‘70, acolo erau nişte căruţe cu coviltir, câini, porci liberi, cocioabe, şatre de ţigani...părea capătul pământului. Acolo ne-a dus băiatul ăla mai mare iar noi nu am spus nimănui că ne îndepărtăm de casă şi a ieşit o isterie grozavă pentru că mama nu m-a mai văzut în faţa blocului şi a alertat miliţia care a venit în căutarea noastră. Ne-au găsit seara. Din povestea asta mai reţin că am mâncat la nişte ţigani acolo, într-o căruţă cu coviltir, o mâncare de fasole cu gust foarte bun.

Mircea Radu în copilărie FOTO arhivă personală 

Ce jocuri vă jucaţi cel mai des?

Fotbal, de dimineaţă până seara, de-a v-aţi ascunselea, ne imaginam că suntem Robin Hood şi trăgeam cu arcul, jocurile copilăriei.

La ţară mergeaţi? Aveţi rude pe la ţară, mergeaţi în vacanţe?

Nu prea, eu n-am avut „ţară“. Tatăl meu este de pe undeva la 30 de kilometri de Bucureşti şi au încercat ai mei să mă ducă în vacanţe acolo, dar nu mi-a plăcut. Nu simţeam nicio bucurie în a umbla desculţ, nu era pentru mine, preferam confortul şi gaşca de prieteni din faţa blocului. Dar am o amintire puternică totuşi legată de faptul că îmi plăcea să stau aplecat, pe marginea unei fântâni şi să mă uit la imaginea tremurată a apei. Şi, poate mai mult decât atât, îmi plăcea mirosul acela de apă, de zid umed, de muşchi. Era o combinaţie de mirosuri memorabilă. De aceea am tresărit când am băut odată Talisker, un whisky, o băutură care are acel miros…

Mă lua în braţe şi-mi băga capul între sânii ei imenşi şi-mi spunea: «Doamne, ce lipici ai!»

La şcoală vă plăcea? Eraţi silitor? Ce materie preferată aveţi?

Cred că sunt puţini copii cărora să le placă la şcoală. Eu nu făceam parte din acea categorie. Îmi plăcea să mă duc la şcoală, să îmi întâlnesc colegii, să merg cu tramvaiul şi să observ lumea, dar nu pot să spun că am făcut o pasiune pentru şcoală. Nu eram nici ultimul la învăţătură - eram un băiat de nota opt, excepţie făcea Limba şi Literatura Română, care era materia mea preferată şi unde aveam zece. Nici la purtare nu aveam zece pentru că, probabil, eram socotit un tip căruia nu-i plac regulile. 

Perioada adolescenţei cum a fost? Eraţi un cuceritor? Aţi scris pe blogul personal o întâmplare despre o vecină, Tanti Borşuleasa, care vă spunea: „Băi Mircescule, tu când o să fii mare, cu ochii ăştia verzi ai tăi o să faci prăpăd printre femei! Dar şi ele or să-ţi mănânce sufletul!“. Aşa s-a întâmplat?

Nu ştiu dacă eram un cuceritor. Aveam un fizic plăcut şi ăsta era un avantaj. În schimb, pentru că în orice există o parte bună şi una rea, partea rea a lucrurilor era că nu eram luat în serios. Un tip mai puţin drăguţ care îi va spune unei fete „te iubesc“ va fi de o mie de ori mai crezut decât un tip cu o figură atrăgătoare. Plecam de la întâlniri care nu decurgeau aşa cum m-aş fi aşteptat întrebându-mă ce n-a fost OK. (râde)

Aţi avut multe astfel de decepţii? Aţi suferit din cauza asta? 

Nu, n-am ajuns la decepţii. Dar, chiar în profesie, figura şi felul meu de a fi mi-au creat uneori neplăceri. Câţiva oameni pe care i-am întâlnit, mă refer la cei superficiali, care aveau la un moment dat un post anume sau aveau ocazia să influenţeze ceva, spuneau: „nu, nu, ăsta are gropiţe, cum poţi să-l crezi? Uită-te la ochii aceia, nu pare serios“. Înţelegi? Chestiuni de genul acesta. 

În ce perioadă aţi conştientizat această particularitate a dumneavoastră? Această frumuseţe fizică care v-a adus, după cum spuneţi, neplăceri?

Nu ştiu dacă e un moment în care cineva să conştientizeze că e frumos, drăguţ sau are şarm, dar îmi aduc aminte din copilărie de o doamnă care era prietenă cu bunica mea şi avea un piept imens. Venea cucoana aceea la noi şi după ce povestea nişte lucruri, împărţea cu bunica nişte amintiri care nu mă interesau, la plecare, mă lua în braţe şi-mi băga capul între sânii ei imenşi şi-mi spunea: „Doamne, ce lipici ai“. Apoi mă pupa cu zgomot pe amândoi obrajii. Iar eu mă gândeam ce lipici? De unde atâta lipici? Şi mirosea a parfum şi mă lăsa cu rujul acela pe obraji… (râde).

Mircea Radu la 18 ani FOTO arhivă personală 

Ce amintiri aveţi din perioada comunismului? Stăteaţi la cozi?

La cozi n-am stat, m-au ferit ai mei. Stăteam la sifoane şi la pâine, dar nu la cozile acelea interminabile care ţineau până noaptea. Toată acea perioadă a fost o nenorocire. Îmi aduc aminte că era foarte frig în apartamentul de bloc unde locuiam, eram îmbrăcaţi în pulovere groase, în halat; se întrerupea lumina şi se auzeau huiduieli pe toată strada. Îmi aduc aminte de lipsa alimentelor. În 1981 am mâncat brânză, în anul acela, o singură dată; eram prin clasa a cincea, a venit cineva acasă cu o bucată de brânză, a pus-o pe masă şi am început să mănânc. După câteva îmbucături am realizat că ai mei nu mâncau ca să-mi rămână mie. Chestiile astea te marchează, nu se pot uita şi nici nu se pot ierta, până la urmă.

De poveşti „de dincolo“ auzeaţi? Aveaţi idee despre cum era să nu trăiţi în comunism? De ideea de libertate? 

Sigur. Ascultam la radio Europa Liberă, aveam un prieten în copilărie care făcuse rost de o revistă Bravo, cu muzici, cu topuri. Atunci cred că am văzut şi primul Playboy cu o caricatură sexy şi haioasă cu o tipă care stă lângă un băieţel din lemn, cu mâna pe nasul lui şi spune „Pinochio, nu cred că ar mai trebui să-ţi dai jos pantalonii (râde). 

Aveaţi 21 de ani în perioada Revoluţiei. Ce amintiri aveţi de atunci?

Aici în Bucureşti, momentul declanşării Revoluţiei a fost pe 21 decembrie. Aveam un prieten, Radu, a cărui mamă era secretară la Universitate care, de la geamul biroului a văzut tot începutul Revoluţiei. Iar Radu mi-a telefonat acasă şi mi-a zis să mergem la Universitate că e groasă rău, că „M-a sunat mama şi mi-a zis să stau în casă, să nu cumva să ies pentru că (şi aici a fost cheia, săraca femeie a spus-o cu toată buna intenţie), lumea aruncă cu pubele de gunoi în miliţieni“. Şi aici ni s-a aprins imaginaţia şi ne-am zis că n-avem cum să ratăm aşa ceva, mergem să aruncăm şi noi. 

Şi a fost aşa, ca într-un film suprarealist: am intrat la metrou, la staţia Obor, în comunism şi am ieşit la Romană într-un vacarm în care se striga „Jos Ceauşescu“. Am lătrat şi eu pe acolo nişte lozinci şi, fiindcă mă pierdusem de gaşca cu care plecasem, m-am dus acasă, l-am luat pe tata şi m-am reîntors în Piaţă. Momentul în care mi-am dat seama ce înseamnă cuvântul libertate a fost atunci când în tot iureşul acela, când toată lumea scanda „Jos Ceauşescu!“, un prieten mi-a zis un banc cu Ceauşescu, în şoaptă! (râde). Deşi lumea urla „jos Ceauşescu“, el mi-a spus în şoaptă acel banc. I-am spus „Dar zi-l dracu' tare!“. Da, cred că atunci, în momentul ăla am avut cea dintâi senzaţie de libertate în România…

Ce meserie aveau părinţii dumneavoastră?

Tata a fost maistru la o fabrică din Bucureşti, iar mama era funcţionară la o întreprindere. Nişte oameni foarte blânzi şi cu o căsnicie foarte bună. Se completau bine. Cred că semăn cu mama mea ca fire, ca aspect şi cu tata, dar de la ea am ochii verzi şi zbuciumul interior. 

Aţi jucat într-un film, în 2004. „Sistemul nervos“ de Mircea Daneliuc. Ce legături aveţi cu actoria? Mai aveţi astfel de proiecte?

Pentru „Sistemul Nervos“ m-a sunat maestrul Mircea Daneliuc şi mi-a făcut propunerea. Am fost foarte impresionat că mă caută şi vrea să colaborăm şi continui să fiu pentru că îl consider unul dintre marii noştri cineaşti şi totodată unul dintre oamenii cu adevărat curajoşi şi dârji. Este un om pe care îl respect. A fost o mare plăcere şi onoare să fiu în filmul domniei sale, să joc alături de Cecilia Bârbora, Rodica Tapalagă, Mitică Popescu…

Anul trecut, într-un text dedicat zilei de 1 decembrie, scriaţi: „Eşti ţara unde m-am născut. În care am crescut şi am învăţat. În care muncesc. Ţara unde am iubit şi unde locuiesc. Dar eşti tu ţara în care am să mor? (…) încă mă mai gândesc“.  Aţi găsit răspunsul?  

Nu, nu ştiu. Depinde de foarte multe lucruri. Mai e mult până atunci. Mă concentrez pe ce am de făcut acum. 

V-aţi gândit vreodată să plecaţi definitiv din ţară?

Nu, cel puţin nu la modul serios. Ocazii au existat şi există. Ţi le şi faci. Dacă aş fi vrut cu adevărat, probabil aş fi plecat. 

Dacă ar fi să alegeţi, totuşi, o ţară, unde aţi pleca? 

Mi-ar plăcea undeva unde să nu aud de conflicte, să nu aud de tot felul de nenorociri. 

Italia poate? Aţi inclus şi în carte povestiri de acolo. 

Italia este iubirea vieţii mele. Îmi place tot, de la mâncare, care nu este atât de sofisticată precum bucătăria franţuzească, până la stilul lor de viaţă, felul în care vorbesc, muzica lor. Sunt foarte apropiat temperamental de ei. Am văzut odată un domn care avea vreo 80 de ani, îmbrăcat în jeanşi, cu ciocate în picioare, un sacou vişiniu şi o eşarfă la gât. Avea părul complet alb. Îşi arăta şi vârsta, iar prin alegerea vestimentară transmitea şi cât de tânăr îi este spiritul, dar şi interiorul. 

Oameni care s-o iubească şi care să ştie s-o conducă

Vă vedeţi îmbătrânind astfel, precum acel italian?

M-a întrebat odată o doamnă de ce nu îmi vopsesc părul? Dar de ce să fac asta? E ridicol. Să înşel pe cine, astfel? Îmi dă vreo putere în plus? Nu cred… 

V-ar plăcea ca cei doi copii pe care îi aveţi să vă urmeze în zona asta a televiziunii?

Nu ştiu cum o să fie televiziunea atunci, habar n-am. Datoria mea este să le spun din experienţa mea şi să fiu atât de bun prieten cu ei încât ei să-mi spună din întâmplările prin care trec, iar eu să îi îndrum. Alegerile însă le aparţin, pentru că aşa e corect să fie. 

Vă vedeţi copiii locuind în România? 

Eu nu îi voi îndrepta către ceva anume, dar dacă vor fi nişte oameni foarte deştepţi, ceruţi pe nu ştiu unde, bineînţeles că trebuie să se ducă. Să-şi vândă mintea oricui, sufletul să-l lase acasă. 

Aţi participat la protestele din stradă? Am văzut că aţi scris pe Facebook de câteva ori despre acest subiect. 

Am fost o singură dată. Părerea mea este că, pentru a face politică sau a trăi din asta îţi trebuie anumite calităţi pe care nu ştiu câtă lume le are. Eu cu siguranţă nu sunt făcut pentru aşa ceva. Văd ce se întâmplă, mă duc la vot, citesc presa, dar nu mai mult. 

Aţi realizat, totuşi, un talk-show politic la TVR, în anii ‘90. 

Da, pentru o scurtă perioadă, pe la începuturile talk show-urilor politice din România. Nu mi-a plăcut. Aveam anumiţi invitaţi cărora le puneam întrebări şi simţeam cumva că ei nu spun adevărul. Pur şi simplu emisiunea aia nu era pentru mine. 

Ce credeţi că-i lipseşte României pentru ca locuitorii ei să-şi dorească să trăiască aici?

Oameni care s-o iubească şi care să ştie s-o conducă.