INTERVIU Mihai Petre: „Mama m-a dus cu forţa la dans“

0
0
Mihai Petre revine la Românii au talent FOTO Pro TV
Mihai Petre revine la Românii au talent FOTO Pro TV

Mihai Petre (39 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru Adevārul, despre revenirea la masa juriului „Românii au talent“, de la Pro TV, după patru ani de absenţă, dar şi despre cum a pornit pasiunea pentru dans şi despre copilăria petrecută în Drumul Taberei.

Mihai Petre a vorbit despre revenirea la masa juriului în show-ul „Românii au talent“, de la Pro TV, unde s-a remarcat drept „juratul cel rău“. Mărturiseşte că nu şi-a propus să fie cel mai critic dintre membrii jurului, aşa cum a fost catalogat de public, dar că nici nu l-a deranjat această caracterizare. Recunoaşte, însă, că este perfecţionist, un „defect“ care l-a costat multe ore de somn. Le-a sacrificat fără reţineri, fiind de părere că acesta a fost avantajul lui în drumul spre performanţă. A început să danseze de la vârsta de 12 ani, fiind dus la cursuri aproape forţat de către mama lui, care era profesoară. Recunoaşte că nu era deloc atras de dans pe atunci, dar nu-l deranja să fie înconjurat de fete în sala de antrenament. Competiţia este cea care l-a făcut să se îndrăgostească, în cele din urmă, iremediabil de dans, ca act artistic şi sportiv. Primul campionat naţional de dans l-a câştigat la vârsta de 14 ani. Tot prin prisma competiţiei a cunoscut-o pe soţia lui, dansatoarea de origine poloneză Elwira Duda, alături de care are doi copii. 

Copilăria şi-a petrecut-o în Drumul Taberei şi mărturiseşte că n-a fost un copil prea cuminte, ci unul care se ţinea mereu de farse şi năzbâtii. În liceu, materiile preferate au fost filosofia şi istoria şi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bucureşti. I-ar fi plăcut să fie şi actor şi chiar a jucat în câteva producţii româneşti. Îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze despre celebrele cozi din comunism, pe care, copil fiind, nu le-a considerat niciodată o povară. La Revoluţie avea 10 ani când părinţii l-au lăsat la bunica şi au ieşit în stradă. Îşi aminteşte zgomotul, agitaţia, împuşcăturile, zvonurile despre terorişti. La referendumul de schimbare a Constituţiei pe tema familiei tradiţionale nu a fost să voteze şi măruriseşte că iubeşte diversitatea, iar fiecare om are dreptul să aleagă cum vrea să trăiască. 

A reuşit, cu timpul, să înveţe din criticile primite, pentru a putea deveni o persoană mai bună şi ignoră răutăţile gratuite. Crede că oricine ar trebui să înveţe să danseze, pentru că „e un bine pe care îl merită oricine, indiferent de vârstă, greutate, experienţă sau nivel de educaţie“. 

Adevărul: Cum e să reveniţi la masa juriului în show-ul „Românii au talent?“

Mihai Petre: E foarte plăcut pentru că eu consider că acesta este cel mai bun show de televiziune din România, cel mai permisiv format, unde diversitatea este la loc de cinste şi, sincer, mi-era dor şi de colegii cu care am lucrat şi cu care m-am înţeles foarte bine. Aşa că sunt foarte bucuros. Mă simt ca peştele în apă în formatul ăsta. E un format care mă lasă să mă exprim liber şi să reacţionez şi să trăiesc lucruri pe care cred că nu le poţi trăi decât acolo. Plus că am şi cel mai bun loc din sală (râde). Adică, întâlnirea asta cu români talentaţi e de fiecare dată spectaculoasă.

Veţi redeveni „juratul cel rău“, aşa cum aţi fost catalogat anterior?

Nu ştiu, niciodată nu mi-am propus chestia asta. Am auzit lucrul ăsta, nu îl neg, s-a întâmplat, dar nu-mi propun să fiu nicicum. Eu îmi propun doar să dau un feedback cinstit şi să mă bucur de spectacol.

V-a deranjat vreodată că publicul v-a perceput astfel?

Nu, pentru că publicul este stăpânul nostru până la urmă. Ne percepe aşa cum suntem. Nu mă deranjează, îmi asum cam tot ce fac, cu bune şi cu rele. Nu sunt perfect, uneori greşesc, dar îmi asum toate deciziile pe care le iau în general. Şi, pe de altă parte, mă bucur că, de cele mai multe ori, am simţit şi că publicul este în asentimentul meu. Am primit feedback pozitiv, de cele mai multe ori, la modul serios.

Aşa sunteţi şi în viaţa personală? Mai critic cu cei din jur?

Cred că totul depinde de context. Când e vorba de a juriza un concurs, asta trebuie să faci. Să observi şi să-ţi spui părerea despre ceea ce jurizezi, fie că jurizezi la „Românii au talent“ sau mergi şi jurizezi o competiţie internaţională. Trebuie să fiu critic pentru că tratez emisiunea ca pe un show de televiziune, în primul rând, dar şi ca pe o competiţie serioasă a talentelor, din care îmi doresc să câştige cel mai bun. Bineînţeles că până la urmă publicul îşi spune cuvântul, însă mi-a fost încredinţat acest job de a-mi spune părerea referitor la ceea ce se întâmplă pe scenă şi asta o să fac. E, din punctul meu de vedere, destul de simplu.

Ce noutăţi aduce noul sezon? Ce talente?

Un nou membru în juriu (râde) şi e foarte interesant pentru că toată chimia de la masa juriului se va schimba. Când vine cineva nou, dar vechi în acelaşi timp, e şi mai interesant. Deocamdată nu ştiu, pentru că şi asta e o trăsătură pe care o iubesc la „Românii au talent“, o caracteristică a lui: întotdeauna îţi oferă surprize. Până în momentul de faţă am avut doar trei zile de filmare şi ceva îmi spune că n-am văzut tot ce trebuia să văd în aceste trei zile. Cred că România şi românii în general sunt un izvor nesecat de talent şi ne vor surprinde şi de data asta aşa cum nu au mai făcut-o până acum.

V-aţi făcut remarcat, în primul rând, în emisiunea „Dansez pentru tine“, ca membru al juriului. E mare diferenţa de jurizare  între cele două show-uri?

Diferenţa e foarte mare pentru că acolo practic ai de-a face cu un singur act artistic, dansul. Aici, diversitatea e foarte mare şi cred că are mai degrabă legătură cu impactul emoţional, pentru că e mai important decât cel tehnic. La dans e invers. Iar eu acolo de asta mă ocupam, mai mult de latura tehnică. Acum trebuie să judecăm cumva întreg pachetul, iar libertatea de exprimare mi se pare a fi mult mai mare pentru că show-ul ăsta e şi despre reacţiile pe care le ai, nu numai despre ce spui după un act artistic. E şi despre valori pe care le promovezi sau nu, sau în care ai încredere şi crezi că fac mai bine sau mai puţin bine, după caz. Drept pentru care mi se pare un show mai ofertant pentru un „jurat“.

Vă amintiţi vreun moment preferat din sezoanele precedente?

Îmi amintesc multe momente. Bineînţeles că nu pot să uit primul sezon, pentru că întotdeauna prima dată nu se uită niciodată, nu? (râde). Ţin minte că prima dată am fost şocat la „Românii au talent“ atunci când a intrat în concurs Narcis Ianău. Cred că atunci a fost momentul când am înţeles ce înseamnă de fapt acest show. Şi despre ce e vorba în el: despre a fi uimit, despre lucruri speciale pe care le fac oamenii şi despre care habar nu avem uneori şi care trebuie arătate lumii pentru că aduc plus valoare. Şi pe lângă faptul că sunt numere artistice foarte bune, de foarte multe ori sunt şi lecţii de viaţă. 

Ediţia precedentă a fost câştigată de un dansator, Emil Rengle.

Da, îl ştiu pe Emil. Pe el l-am cunoscut prima dată când a venit la o preselecţie pentru „Dansez pentru tine“, la Oradea. El a făcut şi dans sportiv. Ţin minte că era un puşti care promitea mult atunci, mi se părea că e foarte talentat şi am rămas cu aceeaşi părere. Pe lângă faptul că dansează foarte bine, mi se pare că e o personalitate foarte clar conturată şi că susţine nişte valori în care crede şi, până la urmă, e important ca fiecare dintre noi să facă acest lucru. 

Aveţi aşteptări din acest punct de vedere şi în acest sezon?

Întotdeauna. Pentru că eu sunt sensibil la dans. E normal, e pasiunea vieţii mele, însă nu am niciun fel de stereotip. Până la urmă, voi susţine momentul care mă va „izbi“ cel mai puternic. Fie că e dans, muzică sau orice altceva. Dar, referitor la aşteptări, ei bine, în general eu nu am aşteptări, pur şi simplu merg, sunt deschis şi nu mă aştept decât să fiu uimit, să mă distrez şi să mă simt bine acolo, cam atât. Dar mă gândeam la un moment că m-ar putea impresiona, de pildă, un moment hi-tech, în care arta să fie cumva combinată magistral cu nişte proiecţii video. Nu ştiu dacă o să se întâmple, că e destul de greu de realizat aşa ceva, cel puţin în preselecţii. 

Mihai Petre, la o serbare la grădiniţă FOTO Arhivă 

Imagine indisponibilă

V-aţi născut în Bucureşţi. Cum a fost copilăria lui Mihai Petre?

Da, sunt băieţaş de cartier. Glumesc. Am copilărit în Drumul Taberei. Acum, din punct de vedrere al conotaţiei, nu, că nu prea eram eu aşa un gangster când eram mic.

Eraţi un copil cuminte?

Nu, asta nu. Îmi amintesc că aveam mereu probleme din punctul ăsta de vedere. Făceam şi năzbâtii. Îmi amintesc foarte multe. Făceam fel de fel de glume din astea care erau la modă atunci. Băgam fumigene în lift, stăteam cu aţa din grădină în grădină şi împiedicam oamenii, împiedicam trecătorii, fel de fel de trăznăi făceam. Ţin minte că mai legam bani cu sfoară şi tot aşa, îi târam dintr-o parte în alta şi se întindeau săracii oameni după ei, iar noi ne distrăm copios. Mai dădeam şi cu petarde, tot ce se purta atunci. Jucam fotbal în faţa blocului, iarna făceam cazemate şi ne băteam cu zăpadă şi o luăm foarte în serios. Am multe amintiri de când eram mic. În general, mă jucam foarte mult afară. Jucam lapte gros, frunza, castelul, din astea. Aveam o gaşcă de prieteni cu care jucam fotbal în spatele blocului şi ţin minte că odată am nimerit cu mingea pe geam, la etajul unu, în tigaia cu peşte prăjit al mamei unui coleg (râde). Alergam mult… da, era altfel decât acum. Nu aveam gadgeturi…Ne băteam ca chiorii uneori. Era o perioadă mai sălbatică faţă de cum e acum.

La şcoală va plăcea? Eraţi un elev bun?

Da, îmi plăcea şi eram şi un elev bun. Nu în toţi anii, dar în general eram peste medie.

Vreo materie preferată aveaţi? 

În liceu am început să am materii preferate. În şcoala generală nu prea. Filosofia mi-a plăcut întotdeauna. Şi înainte, mă axam mai pe uman, limba română, istorie, deşi istoria a fost destul de traumatizantă pentru mine pentru că am dat examen la facultate şi ţin minte că trebuia să învăţ cuvânt cu cuvânt din cartea aia, ceea ce mi se pare o tâmpenie, pentru că aveam nişte grile la examen, cu nişte întrebări legate de detalii mai mult decât de poveste. Aşa că nu cred că am învăţat istoria aşa cum trebuia s-o învăţ, dar cu toate astea, mi-a plăcut.

Pasiunea pentru dans cum a venit?

Pe la vreo 12 ani am început să dansez. Mama a fost cea care m-a îndrumat, care m-a trimis la cursuri. Eu am făcut karate de la 8 până la 12 ani şi îmi plăcea foarte mult, dar din păcate programul de la şcoală nu îmi mai permitea să merg la antrenamente. Şi atunci, mama mea avea o colegă la şcoala la care preda, o profesoară de educaţie fizică care făcea dans. I-a povestit mamei despre chestia asta, ea a fost foarte încântată şi m-a dus şi pe mine cu forţa aşa, că nu prea acceptam ideea asta la început. Nu mă simţeam atras deloc de dans. 

Vi se părea că dansul ar fi o activitate pentru fete sau de ce nu vă atrăgea?

Nu, asta mi se pare oricum că e o tâmpenie. Nu-i adevărat. Cel mai frumos mod de a dansa e în pereche. Adică nimic nu se compară cu mişcarea între un bărbat şi o femeie. Şi acolo ai nevoie de doi. Mie, sincer, aşa îmi place. Dar e o chestie de gust până la urmă. Deci, dansul e şi pentru bărbaţi şi bine ar fi să-l ştie pentru că e în avantajul lor treaba asta. Experienţa mi-a demonstrat-o (râde). Dar acest stereotip cred că vine mai mult din teama de penibil a bărbaţilor şi din lipsa de curaj uneori.

Nu mi-a plăcut nici din prisma faptului că nu simţeam eu că mă coordonez cum trebuie, pe de altă parte, îmi plăcea că erau multe fete la cursuri şi până la urmă mi-am zis că asta nu-i rău. Că întotdeauna erau mai multe fete la dans decât băieţi şi ăsta nu putea să fie decât un avantaj. Şi am început să merg frecvent. Apoi am aflat că există şi competiţii de dans şi asta m-a atras foarte tare. Mie îmi place foarte mult competiţia, aşa că am început să mă străduiesc mai mult şi chiar am devenit foarte motivat să fiu din ce în ce mai bun, tocmai pentru a câştiga aceste competiţii. Pentru că dansul e fantastic atunci când îţi iese. Deci, ce simţi atunci când dansezi bine, natural, nu simţi în alt context. E super. E greu de descris în cuvinte, simţi că îţi iese o chestie fantastică. Să poţi să conduci o fată pe ringul de dans e minunat.

Vă amintiţi când aţi câştigat prima competiţie importantă?

Da, primul campionat national l-am câştigat pe la 14 ani, dar îmi amintesc cumva vag, pentru că nu mă aşteptam şi s-a întâmplat foarte brusc. Adică evoluţia mea a fost foarte rapidă. Ţin minte că tot schimbam partenerele şi, la un moment dat, am dansat chiar cu o fată care era deja destul de bună prin competiţii şi deodată am ajuns şi eu acolo, pe podium. Şi apoi am continuat aşa. Şi mi-am zis „Wow, ia uite, ce tare! Sunt cel mai bun din România, hai să continuăm“ (râde). 

Cum v-a ajutat dansul în adolescenţă? Cucereaţi uşor fetele?

A, n-am avut niciodată senzaţia asta despre mine, cum că aş fi vreun cuceritor, dar m-a ajutat să mă integrez mai uşor pe la petreceri. Socializam mai bine, dar nu eram chiar sufletul petrecerii, căci sincer, după ce am început să fac dans de performanţă, nu prea mai rupeam podelele pe la petreceri. Cumva am ajuns să consum totul în sala de antrenament şi nu prea îţi mai arde să te duci pe la petreceri şi să te simţi ca la serviciu. Mai ales când există presiunea asta a celorlalţi: „A, tu dansezi, păi trebuie să dansezi acum, să ne arăţi ce ştii“. Nu, intervine aşa un soi de jenă şi nu şţii cum naiba să te apuci să faci nu ştiu ce mişcări complexe. Pe la petreceri dansez aşa normal, ca orice om, mă balansez de pe un picior pe altul (râde) şi dau din mâini. Dar atunci când abia începusem şi ştiam că am abilitatea asta, da, profitam de ea puţin. Dar apoi mi-a trecut, m-am maturizat şi eu.

Aţi simţit că aţi făcut vreun sacrificiu pentru competiţiile de dans?

Nu, am renunţat de bunăvoie şi nesilit de nimeni, n-am făcut niciun sacrificiu, asta am ales, asta era distracţia mea, plăcerea mea. Deloc. Până la urmă dansam, nu dădeam cu sapa. Mergeam, luam o fată de mână şi dansam cu ea. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Dacă mama v-a îndrumat către dans, tatăl ce părere avea?

M-a susţinut şi el întotdeauna, el a fost cel care m-a dus la karate, apoi m-a susţinut şi cu dansul. Cumva sunt foarte similare cele două, ţin foarte mult de autocontrol şi de ritm, de dinamică, de viteză, de mişcare. Şi da, tata m-a susţinut permanent. El nu avea treabă cu dansul, deşi ţin minte că îi plăcea să cânte. Nicunul nu avea legătură cu zona asta artistică. Tatăl meu avea o afacere de care se ocupa. Era antreprenor. 

Mihai Petre, alături de tatăl lui FOTO Arhivă 

Imagine indisponibilă

Amintiri din perioada comunistă aveţi?

Da, foarte multe. Ţin minte foarte bine celebrele cozi, pentru că participam la ele ca orice român serios. La pâine, la lapte, la orice. Că te aşezai la coadă, când vedeai una, fără să ştii ce se dă acolo. Se stătea la orice. Erau experienţe interesante, nici nu ai idee cât de mult poţi socializa la o astfel de coadă (râde). E un avantaj, te cunoşteai cu multă lume, legai prietenii, îţi ţineau apoi locul… 

Nu vi se părea o povară…

La vârsta aia nu simţeam că ar fi fost vreo povară, nici vorbă. Ţin minte în schimb că erau de-a dreptul hilare. Şi, destul de mic fiind atunci, nu puteam să nu mă minunez de faptul că stăteau oamenii la coadă chiar şi la benzină. Şi se făceau nişte cozi imense, nici nu înţelegeam de unde vin atâţia oameni. Ocupau cartiere întregi. Ţin minte că taică-miu se ducea şi el la coadă la benzină şi oamenii îşi împingeau maşinile şi stăteau cu zilele la coadă. Mai ţin minte cât de bucuroşi eram să cumpărăm nişte fructe. Banane din astea verzi pe care le coceam în ziar, prin dulap, bomboane cubaneze, ciocolata aia chinezească aurie, sunt foarte multe amintiri pe care le am. 

La Revoluţie aveaţi vreo 10 ani. Vă amintiţi ceva din acele zile?

Da, ţin minte că ai mei s-au dus în Piaţă şi pe mine m-au dus la bunica mea, care stătea tot în Drumul Taberei, undeva pe lângă Ministerul Apărării şi se trăgea foarte rău acolo, în zona aia. Ţin minte tot acel zgomot infernal şi nu conştientizam chiar cât de periculos era pentru părinţii mei, mi-am dat seama după ce s-au întors. Şi mi-au povestit că au trăit momentele acelea în Piaţă, că s-a tras deasupra lor şi mai ţin minte un moment destul de nasol. M-a trezit taică-miu de dimineaţă şi mi-a spus „trezeşte-te repede acum şi stai pe burtă că se trage în blocul nostru“. Şi erau într-adevăr nişte oameni care aveau armele îndreptate spre bloc fiindcă erau zvonurile acelea că au venit teroriştii. Şi am stat acolo pe burtă ceva timp. Asta m-a speriat puţin în acel moment, plus că noaptea se auzeau nişte zgomote teribile, împuşcături, bubuituri şi era destul de ciudat. Apoi mai ţin minte că, pe 25, după execuţie, am ieşit cu toţii să vedem cum arată oraşul. Am ieşit prin centru şi ţin minte exact clădirile care arătau destul de ciuruite şi era o atmosferă de linişte cumva, ca după un incendiu. Fumegau lucrurile. Cam asta e imaginea pe care o am. 

Cum aţi simţit apoi schimbarea?

La şcoală prima dată, că nu mai eram comandant de grupă, deodată m-am trezit că pot să port şi alte haine mai cool (râde). La şcoală am simţit asta. În familie nu am simţit atât de tare, decât fericirea asta a eliberării cumva, pentru că ai mei nu erau chiar cei mai împăcăţi cu regimul de atunci. Taică-miu purta părul mai lung, asculta Europa Liberă, adică nu am trăit într-o familie conformistă, de altfel ăsta a fost şi motivul pentru care au şi ieşit atunci şi n-am fost prea fericit să-mi dau seama că puteau sfârşi tragic. Cumva, acum sunt mândru de ei.

Aveaţi o relaţie apropiată, aşadar. 

Da, n-au fost genul acela de părinţi severi care să-mi impună limite, din contră. M-au susţinut întotdeauna în tot ce am vrut să fac şi tot ce mi-am dorit. Sigur că mi-au oferit oportunităţi şi m-au îndrumat tot timpul, dar m-au susţinut foarte mult şi n-am simţit nicio presiune niciodată.

Aveţi şi o soră. E tot dansatoare?

Da, şi ea a fost campioană naţională, a făcut performanţă, a avut nişte rezultate foarte bune în dans pentru România. Alina este numele ei. Şi sunt tare mândru de ea. Lucrăm împreună la clubul nostru de dans şi acum mă bucur că e o antrenoare foarte bună.

Aţi terminat Facultatea de Ştiinţe Politice. De ce această facultate?

Pentru că mi se părea interesant, mai ales în contextul acela post-revoluţionar, voiam să schimbăm lucrurile. Au fost mai multe motive. Chestia asta şi apoi mi-am dorit să fac o facultate la care să se dea admitere la ceva la care mă pricep. Adică, simţeam că am ceva abilităţi, iar facultatea asta mi s-a părut interesantă ca şi parcurs. Se dădea istorie şi filosofie la admitere. Am zis că la filosofie, fiindcă îmi plăcea foarte mult, nu o să am nicio problemă, iar la istorie a trebuit să depun puţin efort. Mai aveam varianta actoriei. Practic, meseria mea e de analist politic. Că în nomenclatorul de meserii şi pe diplomă asta scrie, dar după cum puteţi observa cu uşurinţă, nu practic. Şi da, mă gândesc uneori la ce ar fi fost dacă aş fi făcut actorie.

Dar aţi ajuns să jucaţi în câteva producţii.

Da, am avut şi şansa să fac asta, în câteva seriale de televizune. Am învăţat mult şi de acolo, dar mi-am dat seama oricum că-mi place mai mult tot ce ţine de dans şi de televiziune şi cred că ăsta e drumul meu şi o să continui, fireşte.

Cu evenimentele de pe scena politică sunteţi la curent?

Sincer nu. Când ajung întâmplător să le urmăresc sau când aud aşa vreun discurs, zâmbesc. Pentru că ştiu tehnic cum se contruieşte sau identific foarte simplu nişte elemente. Cumva, fără să vreau, încep să analizez. Totuşi, am făcut patru ani şi înţeleg anumite mecanisme şi mi se pare un spectacol. Adică, poţi să faci şi din asta un spectacol şi de fapt, asta se şi întâmplă în toată lumea. Care uneori e dublat de intenţii bune, alteori nu. 

La referendum aţi votat? V-aţi poziţionat în vreo tabără?

Nu, n-am fost să votez. Referitor la asta, poziţia mea e foarte simplă. Eu iubesc atât de mult diversitatea încât în viaţa asta nu pot decât să mă bucur de ea aşa cum există. Nu am niciun fel de stereotip pro sau contra. Mi se pare că orice om are dreptul să-şi aleagă felul în care trăieşte, iar noi ceilalţi trebuie să respectăm asta, având practic aceeaşi calitate de oameni. Cam atât. Mi se pare că aşa e normal. Nu mi s-a părut ceva de importanţă capitală şi cu efecte practice atât de importante încât să-mi doresc să merg să votez, dar nu am studiat în detaliu problema. În rest, fiecare cu opţiunile şi filosofia lui de viaţă şi cred că aşa e frumos să trăim.

V-aţi gândit să plecaţi defintiv din ţară?

Da, m-am gândit la un moment dat, când mi se părea că nu voi reuşi aici. Am primit o ofertă de a lucra în America, în dans, de a preda acolo şi m-am hotărât să nu-i dau curs în momentul în care primii mei elevi din România au reuşit să câştige şi să aibă rezultate foarte bune la campionatele naţionale. Mi-am spus că pot face lucruri şi ca antrenor, m-am hotărât să fac şcoala de dans şi sa rămân aici. După care, la scurt timp, am început „Dansez pentru tine“ şi s-a deschis un nou drum pentru mine şi mă bucur că sunt încă pe el.

E greu să te întreţii din dans?

Da, nu e uşor. Pentru că, mai ales dacă vrei să faci performanţă, trebuie să lucrezi mult şi ai nişte costuri… De altfel, sportul ar trebui să se facă cu ajutorul sponsorilor. Mi se pare firesc, adică e destul de dificil să faci performanţă fără sprijin financiar, în orice sport. Eu am avut noroc, adică am avut sponsori la un moment dat. OK, nu întotdeauna lucrurile erau aşa cum mi-aş fi dorit, poate că nu aveam atât cât era nevoie pentru rezultate şi mai bune. Mai şi lucram pe lângă, dar nu cred că e normal. Cred că sportivul ar trebui să-şi vadă de performanţa lui şi să nu fie nevoit să lucreze, ci ar trebui să fie sponsorizat şi susţinut, lucru care nu s-a întâmplat cu noi 100%, deşi nu pot să mă plâng, pentru că eu am avut parte de sprijin.

Părinţii v-au ajutat?

M-au susţinut şi părinţii, am avut şi sponsor fără de care nu reuşeam să ajung la performanţa la care am ajuns. Dar nu e uşor, trebuie să şi predai, să şi dansezi şi nu mi se pare o meserie extrem de bănoasă, cel puţin nu în România.

În 2002, aţi câştigat primul campionat alături de soţia dumneavoastră, Elwira. Cum a fost?

Da, eram foarte stresaţi amândoi, pentru că eu fusesem campion naţional şi înainte şi nu-mi doream să pierd în niciun an şi n-am avut prea mult timp să ne pregătim, pentru că noi am hotărât că vom dansa împreună în luna octombrie, în 2001, după care am plecat fiecare la casa lui, ea în Polonia, eu în România. Mi se pare că ne-am mai întâlnit o dată sau deloc, au fost sărbătorile de iarnă între timp, şi practic ne-am antrenat cumva doar în ianuarie şi februarie mai serios şi în martie era campionatul şi era stresul cât casa. Eu nu suportam ideea de a pierde şi simţeam că nu sunt suficient de pregătit. Până la urmă a fost bine, că am câştigat, iată.

Aţi devenit apoi un cuplu. 

Când te întâlneşţi cu o persoană cu care simţi că ai foarte multe lucruri în comun, lucrul ăsta vine firesc. E o femeie frumoasă, am descoperit că avem principii asemănătoare şi toate lucrurile astea duc în mod natural la a forma o legătură în acest sens.  

E un avantaj sau un dezavantaj în căsnicie faptul că aveţi aceeaşi meserie?

Uneori e un avantaj, alteori un dezavantaj. Pentru că uneori la antrenamente discutăm în contradictoriu sau ne mai certăm pe teme legate de dans. La antrenament mai spunem că „tu n-ai făcut bine asta! Ba tu n-ai făcut!“ şi tot aşa. Se mai întâmplă într-o pereche de dansatori. Şi asta îţi dădea cumva o stare nasoală, cel puţin până ieşeam din sală. Dar nu se întâmplă foarte des. Pe de altă parte, e avantajos pentru că petreci foarte mult timp împreună, îl înţelegi mai bine pe celălalt, ai un scop comun, sunt multe avantaje.

Imagine indisponibilă
Mihai Petre şi soţia lui, Elwira Duda, în ringul de dans

Ce sfaturi le veţi da copiilor dumneavoastră?

Cred foarte mult în puterea adevărului, mi se pare că dă forţă unui om, indiferent dacă este acceptat sau nu. Şi dacă spui ce-ţi trece prin cap şi dacă acţionezi în consecinţă, dacă eşti sincer cu tine, atunci cumva eşti în pace cu tine. Şi pacea asta îţi dă forţă în orice ai face şi cred că ăsta e un principiu în care cred cu tărie şi, fiind eu atât de convins de el, mi-ar plăcea să simtă şi ei asta, dar nu neapărat, pentru că nu vreau să le impun principii, eu o să încerc să-i fac să le descopere, să le aleagă singuri, eu doar o să încerc să-i motivez mai mult să aleagă o cale sau alta. Importantă este motivaţia lor instrinsecă, trebuie să le placă ceea ce fac, asta e cel mai important. Dacă nu, de acolo vin multe probleme, în momentul în care eşti în conflict cu tine însuţi. Datoria noastră este să ne respectăm unicitatea şi să încercăm să o afişăm către ceilalţi, mândri de asta, cu forţă şi cu tărie. Până la urmă, cred că umanitataea asta din noi şi adevărul pe care îl expunem conştient, adevărul nostru, este cel mai puternic lucru.

Cum gestionaţi faptul că sunteţi persoană publică? Aţi primit critici?

Da, normal. La început a fost mai dificil, după care am devenit mai imun. Ce cred eu este că avantajele sunt mult mai multe decât dezavantajele. Mi se par cumva ipocriţi cei care spun că „celebritatea“ îi oboseşte. Eu unul simt că oamenii îmi dau energie când mă întâlnesc cu ei. Adică e plăcut cumva, simţi că eşti mai aproape de oameni, ei simt că te cunosc pe tine şi cumva sunt ca şi prietenii tăi. Mi se întâmplă des să primesc energia asta pozitivă din partea oamenilor şi e tare plăcut. Pe de altă parte, evident că am primit şi critici. Şi asta mă afecta foarte puternic la început. Pentru că o luam personal, dar cu timpul am început să nu mai iau lucrurile personal şi să analizez orice fel de feedback şi să învăţ din el cât de mult pot. Până la limita negării propriei personalităţi. Când ajung în acel punct, nu mai accept niciun feedback, dacă simt că mă îndepărtez prea tare de mine, înseamnă că e o problemă. Dar, în 95% din cazuri, eu învăţ foarte mult din critică şi asta e cel mai important. Simt că astfel pot deveni o versiune mai bună a mea. Dacă simt că sunt exagerate şi practic sunt doar răutăţi, pur şi simplu le aud, le tratez ca atare şi merg mai departe.

Ce răutăţi au fost?

La un moment dat mi-am luat chiar şi o brichetă în cap la o preselecţie pentru „Românii au talent“, de exemplu, la asta mă refer, la chestii iraţionale. Adică, ce poţi să înveţi din asemenea gesturi? Sau dintr-o înjurătură? Tu eşti doar zidul de care acel om îşi izbeşte ura, dar drept este să învăţ şi eu ceva de la tine. De ce ai făcut asta? Doar dacă învăţ ceva din critică mi se pare un schimb just. Dacă n-ai niciun argument, trec mai departe.

Cel mai mare defect pe care îl aveţi este?

Perfecţionismul, care mă costă multe ore de somn. E cel mai mare defect al meu, deşi e şi avantajul care m-a ajutat să fac performanţă. Dar performanţa întotdeauna se plăteşte, întotdeauna este vorba de echilibru în viaţă. Pe de-o parte te ajută, pe de alta te macină foarte tare.

Dar calitate?

Cred că ambiţia, nu ştiu. Faptul că nu renunţ aşa uşor şi că accept drumul ăsta, că nu pun capăt, că totul se transformă şi merg pe drumul meu. Simt o motivaţie puternică atunci când îmi place ceva şi consider că încerc să fac lucrurile să arate mai bine în jurul meu atât cât pot.

Cum vedeţi dansul sportiv în România şi încotro se îndreaptă el?

Cred că e pe un trend ascendent şi din punct de vedere al rezultatelor, trebuie să avem grijă cu felul în care îl ghidăm, îl conducem. Am o imagine bună. Se face performanţă şi e un sport cu care ne putem mândri, trebuie să avem grijă să rămână aşa.

E nevoie de mai mult talent sau mai multă muncă pentru a face performanţă?

Muncă, în mod clar. Muncă e cea mai importantă în performanţă. Talentul face diferenţa acolo, la locurile 1, 2, 3, dar nu ajungi acolo sub nicio formă fără muncă. Talentul face diferenţa dacă rezişti şi îţi place. Dar am văzut foarte mulţi dansatori buni care nu sunt foarte talentaţi, aşa cum am văzut şi foarte mulţi talentaţi care n-au ajuns niciodată să obţină performanţe pentru că n-au ştiut să structureze şi să respecte un anumit plan.

Există şi orgolii, invidii, răutăţi în lumea dansului? V-aţi lovit de ele?

Bineînţeles că există. Aşa cum există netoţi în orice domeniu. Eu n-am păţit sincer, dar am văzut poveşti din astea cu costume tăiate pe la concursuri. Se întâmplă. Rar, dar se întâmplă. Deşi, în general, în lumea dansului oamenii sunt educaţi, dar există şi excepţii, ca peste tot de altfel. Oricum, e o lume foarte frumoasă şi îi sfătuiesc pe toţi să intre în ea, chiar dacă vor veni să facă performanţă sau numai de plăcere. Cred că ajută foarte mult, de la sănătatea fizică până la cea psihică şi cred că oricine ar trebui să ştie să danseze. E un bine pe care îl merită oricine, la orice vârstă şi orice greutate, orice experienţă sau nivel de educaţie.

Mai multe - Vedete

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite