INTERVIU Cătălina Ponor: despre motivul retragerii şi carieră. „Am avut căderi psihice repetate. Sunt un om care se pune pe planul doi“ VIDEO

Cătălina Ponor a vorbit la Adevărul Live despre decizia de a se retrage definitiv din gimnastică, la vârsta de 30 de ani, şi a rememorat momentele importante din viaţa şi cariera ei.

Cătălina este cea mai longevivă gimnastă a României, la vârsta de 30 ani având dedicaţi peste 25 de ani acestui sport.

Triplă campioană olimpică, aflată la finalul unei etape profesionale din viaţa sa, îşi propune să dea mai departe generaţiilor viitoare toată experienţa şi pasiunea sa pentru gimnastică.

Perseverenţa, dorinţa de autodepăşire şi dragostea faţă de gimnastică i-au adus Cătălinei pe lângă titlul de Gimnasta anului 2017, recunoaşterea publicului de pretutindeni şi numeroase medalii, printre care cinci medalii la Jocurile Olimpice (trei de aur, una de argint şi una de bronz).

Cătălina s-a îndrăgostit de gimnastică la vârsta de doar patru ani, când a intrat pentru prima dată într-o astfel de sală. Supranumită Laleaua Neagră datorită pasiunii sale pentru echipamentele de culoare neagră şi pentru eleganţa cu care execută fiecare exerciţiu, Cătălina este modelul de implicare şi ambiţie la un nivel înalt, având rezultate excelente pentru mai bine de un sfert de secol.

Adevărul: Eşti cea mai longegivă gimnastă din România. Eşti triplă medaliată cu aur la Jocurile Olimpice şi multiplă medaliată la Campionate Mondiale şi Europene. Cum este să ai toate aceste titluri?

Cătălina Ponor: Este frumos. Eu niciodată nu mi-am dorit să ajung gimnasta cu cele mai multe titluri europene, dar aşa a fost să fie. Am tot revenit cu gândul de a mai face o performanţă, de a-mi depăşi limitele, am încercat şi reîncercat şi am luat-o de la capăt. E greu să vii după pauze de trei-patru ani, dar cu ambiţie, cu dorinţă, cu iubirea de sport am reuşit să câştig în continuare medalii pentru România.

Cum se simte când eşti acolo şi reprezinţi ţara?

Sinceră să fiu, nu pot descrie în cuvinte. Pentru că sunt momente şi momente. Emoţii, lacrimi, bucurie, fericire, e ca un film pe care îl revezi pe parcursul acelui imn care cântă şi în acelaşi timp eşti mândră de ceea ce ai făcut şi mândră pentru faptul că ţi-ai răsplătit munca prin acea medalie. La mine nu a fost doar visul de a ajunge campioană olimpică. Eu n-am urcat o dată pe podium, locul I la Olimpiadă l-am obţinut de trei ori şi devine deja ceva normal pentru mine. Cred că mi-am dorit atât de mult încât am reuşit să muncesc foarte mult, să mă autodepăşesc, să fiu foarte pozitivă cu mine, până am ajuns să iau aceste medalii. 

Ştiu că visul de a ajunge gimnastă l-a avut şi mama ta şi a fost cumva trăit prin tine. Cu toate acestea, prima dată ai fost dusă de mână într-o sală de gimnastică de bunica ta. Îţi aminteşti cum a fost?

Da, mama, din păcate, avea foarte mult de lucru, muncea de dimineaţă până seara şi eram mai mult în grija bunicii. Întotdeauna când voiam să fac ceva, făceam cu bunica, care era tot timpul cu mine.  Trecând pe strada aceea, unde se afla o sală de gimnastică, am avut dorinţa să intru în acea clădire. Şi am vrut doar să intru acolo, să văd ce este. Simţeam o atracţie şi am intrat destul de timidă pentru că nu ştiam ce se întâmplă. Eram oricum foarte mică, aveam 4 ani. M-a întâmpinat o antrenoare foarte drăguţă, pe care o voi ţine minte toată viaţa. Era coregrafa echipei la care eu am început gimnastica şi din prima s-a uitat la mine, aveam o rochiţă scurtuţă, pe care mi-a ridicat-o şi mi-a analizat corpul. Şi-a dat acordul după ce a văzut că nu eram nici prea scundă, nici prea înaltă, „e perfectă să vină la sală“. Din momentul acela m-am îndrăgostit de tot ce însemna gimnastică, aparate, joaca din sală, antrenamentele, voinţă . 

Care este povestea bârnei pe care ţi-a făcut-o bunicul tău?

Eu îmi doream foarte mult un aparat în casă. Nu prea aveam unde, chiar dacă apartamentul în care stăteam avea un hol destul de lung şi ce voiam eu, spre suprinderea mea, era paralelul, chiar dacă în prezent, eu sunt „paralelă“ la acest aparat. Şi bineînţeles că bunicul, la un moment dat, făcea glume pe seama mea: „să-l pun pe balcon şi să faci aterizarea la parter?“ Noi stăteam la etajul trei. „N-am cum să-ţi fac aşa ceva“. Iar eu am insistat şi i-am spus că vreau un aparat în casă şi nu mă interesează ce face pentru a-l aduce. Şi sufrageria o foloseam pentru a o transforma în sol, mutam canapeaua, scaunele şi toate cele. Iar holul era folosit pentru flick-uri şi alte minunăţii de genul acesta. Şi s-a gândit bunicul, lucrând în construcţii, să-mi aducă un fel de bârnă, care era mai lată, avea vreo doi metri. A venit cu ea în spate. Şi m-am uitat la el, spunând: „ce să fac cu el?“ „Păi e o bârnă“. „Dar bârna e înaltă“. Şi atunci ne-am gândit să punem două taburele, acel lemn pe care bunicul îl făcuse la serviciu şi m-am apucat de bârnă. Aşa au început antrenamentele acasă. Şi după ce veneam de la şcoală, mă schimbam repede-repede, nici nu apucam să mănânc şi bineînţeles că-mi doream foarte tare să le arăt alor mei ce făceam la sală. Şi mă apucam de rostogoliri, flinck-uri şi alte elemente specifice. 

Bănuiesc că mama ta era foarte mândră de tine, îşi vedea visul împlinit. 

Bineînţeles că mama era mândră şi este în continuare. Ea şi-a dorit să facă acest sport, dar n-a putut să-l practice, iar visul ei a avut o continuare prin mine. 

Dacă vei avea copii care şi-ar dori să facă gimnastică, tu i-ai susţine la rândul tău? 

Da, sigur că da. Bine, eu am fost şi foarte înrăită cu acest sport, iar mama chiar mă ameninţa că nu mă mai duce la gimnastică dacă nu învăţ şi nu-mi fac temele. Am avut şi anumite accidentări şi îi era teamă pentru mine. Bineînţeles că am crescut şi am altă mentalitate acum, îi şi înţeleg suferinţa din spate. Atunci, pe moment, nu mă interesa, eram în stare să fug de acasă ca să ajung la sală. Dacă voi avea un copil îndârjit să facă vreun sport, oricare ar fi el, nu neapărat gimnastică, cu siguranţă îl voi ajuta să-şi împlinească visul. Sigur că pe parcurs îl voi mai îndruma să înţeleagă despre ce este vorba. 

Cine te însoţea la competiţii dintre cei doi părinţi?

Niciunul, pentru că nu-i suportam (râde). Pe mama n-o suport pentru că are foarte multe emoţii pentru mine şi atunci foarte rar se întâmpla să mă însoţească, mai venea doar la concursuri naţionale sau amicale. Şi mama având atât de multe emoţii, mi le transmitea cumva şi atunci eu nu puteam să o văd în sală, pentru că începeau să-mi tremure picioarele şi nu-mi mai ieşea exerciţiul cum trebuie. Astfel, i-am interzis de multe ori, draga de ea, să vină la competiţii. Singurul concurs unde am acceptat-o a fost cel de la Europeană, după foarte mulţi ani de stat acasă. Şi acolo încerca cumva să se ascundă, să nu o văd. Chiar am înţeles că în prima zi de competiţie a ieşit afară din sală, ca nu cumva să-mi transmită din emoţiile ei. A încercat şi a înţeles tot ce se întâmplă şi a acceptat cu vitejie să-mi facă pe plac şi să ştie că sunt bine şi liniştită. 

Înainte de competiţie, pe cine sunai, cu cine vorbeai ca să-ţi calmezi emoţiile?

Stăteam singură, de cele mai multe ori. Îmi puneam căştile şi ascultam muzică, dădeam drumul la geamuri, să intre soarele, dar încercam să stau mai mult cu mine. Le trimiteam mesaje alor mei prin care îi anunţam că mai am puţin şi încep, dar la telefon simţeam să nu o fac.

Cum a fost copilăria ta? Ţi-au lipsit anumite lucruri?

Îţi lipsesc anumite momente în care îţi doreşti să fii cu copiii afară sau anumite momente când vrei să ai timpul necesar pentru a merge în vacanţe sau tot felul de lucruri de genul acesta. Dar cred că în orice sport, nu numai în gimnastică, trebuie să faci anumite sacrificii, mai mici sau mai mari. Acesta este unul dintre sacrifiiciile pe care le fac sportivii, să nu aibă o copilărie obişnuită, dar cred că satisfacţia pe care o ai după, toată munca pe care ai depus-o pentru a reuşi să-ţi îndeplineşti visul nu se compară cu o joacă afară sau orice altă experienţă de genul acesta. 

Te-ai retras definitiv?

Cu siguranţă nu voi mai reveni, trebuie să avem în calcul atât vârsta, cât şi sănătatea. Atunci când ajungi într-un anumit punct şi organismul nu te ţine, cred că cel mai bine este să fii tu cel care spune stop şi încheie acest capitol. Dacă forţezi, poţi ajunge să ai sechele mari pe parcursul vieţii, iar sănătatea este cea mai importantă. Eu aşa am ajuns la concluzia în care am spus că, după operatia de tendon, peste care am trecut totuşi foarte repede, dar şi foarte greu, pentru că aveam dureri în continuare, oricât aş fi zis eu că sunt bine, asta nu era întocmai adevărat. La Mondiale am avut probleme cu ambele tendoane şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat nimic, pentru că tendonul de la celălalt picior avea nişte aderenţe rupte şi aş fi putut ajunge la alte complicaţii. Am zis stop, aşadar, întrucât organismul meu este foarte obosit şi are nevoie de o pauză şi trebuie să-l las să-şi revină. Dar mi se deschid alte uşi şi mă îndrept spre alte căi. 

Acum eşti bine? Mai ai probleme de sănătate?

Sunt foarte bine. Şi psihic mi-am revenit, pentru că am avut o perioadă cu căderi psihice repetate. Mi-am revenit, m-am liniştit, sunt din nou veselă, fericită, sprintenă, pentru că îmi lipseau momentele astea şi faptul că trebuia să fiu eu îmi lipsea şi mă bucur. Am făcut alegerea potrivită, în momentul potrivit, chiar dacă la Mondiale nu a ieşit aşa cum mi-aş fi dorit. Nu regret absolut nimic. Faptul că nu am ajuns campioană mondială nu mă dezamăgeşte, aşa a fost să fie, până la urmă am foarte multe medalii şi sunt foarte mulţumită de ceea ce am făcut şi realizat. 

Spuneai la un moment dat că-ţi doreşti să ajungi totuşi la Mondialele din 2020. Ce s-a întâmplat? 

Sănătatea este un factor care m-a făcut să opresc acest drum şi-mi pare foarte rău, mi-am dorit mult. Aşa cum sunt cea mai longegivă gimnastă, mi-aş fi dorit să ajung şi la a patra olimpiadă, dar până la urmă, cred că dacă eram puţin mai tinerică, undeva la 26-27 de ani, mi-ar fi fost mai uşor decât acum la 30 de ani. Pentru că oasele sunt destul de uzate şi e greu să menţii organismul pe aceeaşi linie şi să fii sănătos şi să faci performanţă. La un moment dat, vârsta devine un impediment. Îţi propui, îţi impui şi te gândeşti să mergi mai departe, dar la un moment dat se simte, oricât ai vrea şi oricât de mult ţi-ai spune că poţi. Trebuie să ai şi o ambiţie de fier în acest sport. 

Cum este femeia Cătălina Ponor? Ai timp şi pentru tine? 

Sunt un om care se lasă pe planul doi. Am văzut-o pe mama că are mai multă grijă de mine şi de cei din jurul ei şi cred că am luat acest lucru de la ea. Cam aşa sunt şi eu, o fire foarte săritoare, care îşi doreşte să ajute foarte mult lumea, atât cât poate şi cum poate şi pe lângă faptul că am fost crescută cu ambiţie, cu dorinţa şi cu voinţa de a face cât mai multe lucruri bune. Sunt un om blând, să spunem. Ca să ajung campioană am muncit foarte mult, am pornit de undeva de jos şi am luat totul treaptă cu treaptă. Nu pot să vin cu o atitudine superioară în faţa unui om care face acelaşi lucru şi încearcă prin putere şi prin muncă de a ajunge cât mai sus. Am trecut şi eu prin aceste lucrui şi este normal să fiu aşa. 

Avem în legătură telefonică directă un om important pentru tine, şi anume domnul Octavian Bellu, fostul tău antrenor.  De când n-aţi mai vorbit?

Octavian Bellu: Noi vorbim tot timpul, chiar dacă ea s-a retras acum din gimnastică, lăsând drumul liber celor tinere, cu toate că şi ea la cei 30 de ani ai ei este încă foarte tânără şi întotdeauna am încurajat-o. Este o plăcere să pot vorbi cu ea, chiar şi prin telefon, şi să rememorăm cele mai importante momente din cariera ei. Un antrenor este tot timpul lângă elevul său şi are emoţii foarte mari pentru el şi se bucură enorm când rezultatul este cel aşteptat. 

Pentru dumneavoastră, care este cea mai frumoasă amintire din timpul antrenamentelor cu Cătălina Ponor?

Eu zic că amândoi avem aceeaşi olimpiadă care ne-a marcat, Olimpiada de la Atena, unde Cătălina Ponor a avut chiar şi un record cu cele trei medalii de aur obţinute. Este destul de greu în gimnastică să obţii trei medalii de aur. Cred că e un moment extraordinar atât pentru mine ca antrenor, cât şi pentru ea ca gimnastă, revenirea ei la olimpiada de la Londra, după mulţi ani de pauză, a fost o surpriză pentru toată lumea, nu numai pentru că a revenit la nivelul maxim, cât şi pentru faptul că a reuşit să obţină o medalie de argint, care a însemnat pentru noi încununarea unui efort special, pentru că nimeni nu se aştepta ca ea, după atâta pauză, să reuşească să atingă un nivel atât de ridicat la Jocurile Olimpice. 

Cum vi se pare decizia ei de a se retrage definitiv din gimnastică?

Mi se pare o decizie normală. E din nou un record, iată, foarte puţine gimnaste reuşesc să reziste până la 30 de ani, să aibă o asemenea voinţă extraordinară şi să se păstreze în lupta pentru medalii până la această vârstă. 

 Cătălina, ai fost vreodată judecată de români din pricina rezultatelor?

Vrei, nu vrei, eşti judecat. Nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea şi atunci unii consideră că nu eşti corect faţă de ei sau că nu livrezi rezultatele pe care ei şi le-au dorit. M-au durut toate comentariile, iar în perioada mea de început când nu ştiam cum să mă comport în faţa unor asemenea situaţii, plângeam de rupeam. Mă puneam în colţul patului şi bubuia patul sub mine de plâns. Acum am prins experienţă şi sunt indiferentă cumva la acest tip de comentarii. Nu are rost să le urmăreşti sau să le pui la suflet. 

Se poate trăi din banii câştigaţi din gimnastică? 

Se poate. Nu este un trai high level, dar se poate trăi. Sunt foarte mulţi oameni care trăiesc cu sume foarte mici, cu pensii de câteva milioane. Munca este destul de mare şi nu poţi să ştii niciodată când te poţi accidenta şi să rămâi cu sechele toată viaţa şi atunci este nevoie să ai şi o situaţie financiară bună, să poţi câştiga suficient încât să îţi asiguri cele necesare, pentru a te simţi mai OK, dar să te şi motiveze, pe de altă parte, să faci performanţă. Dar este nevoie de mai multă finanţare în gimnastică, pentru că sunt probleme din acest punct de vedere. 

Există un dezinteres din partea tinerilor pentru gimnastică, după cum amintea şi Octavian Bellu. Ce i-ai spune unui părinte sau unui tânăr?

O să-mi vină şi mie vremea şi sper să nu ajung ca acel părinte care vrea să scape de copil dându-i telefonul în faţă. Voi încerca să am grijă de el şi să îmi canalizez toată energia în aşa fel încât să nu ajungă dependent de vreun gadget. Îl voi îndruma să-şi îndrepte altfel energia şi să o consume prin alte activităţi şi aş sfătui ca părinţii să-şi ducă copiii să facă un anumit sport pentru a-şi consuma energia, pentru a fi şi ei liniştiţi şi pentru a creşte şi a se dezvolta frumos. 

Cum este viaţa ta fără antrenamentele zilnice? Fără gimnastică?

Este destul de greu să mă obişnuiesc fără antrenamente, pentru că devenise o rutină, cu tot ce a însemnat cantonamentele, concursurile, etc. Şi este greu să ieşi din acest stil de viaţă, format de foarte mulţi ani. Dar uşor–uşor reuşesc, chiar dacă nu este pentru prima dată când mă lipsesc de gimnastică. Eu am avut şi acele pauze destul de lungi. Dar acum văd altfel lucrurile, sunt mai matură, deşi îmi lipseşte să practic acest sport, dar îmi canalizez energia sspre alte lucruri. Acum, de exemplu, îmi contruiesc o casă, apoi mă voi canaliza tot pe sport, pe antrenorat sau mă voi orienta spre a-i ajuta pe alţii din acest mediu, deşi este foarte greu să faci schimbări şi să vii cu nişte idei de schimbare, pentru că nu eşti tu cel de sus.