Alexandru Arşinel: „Creangă era mic copil pe lângă mine“

Alexandru Arşinel (71 de ani) ne-a împărtăşit câteva amintiri din copilărie, ne-a povestit despre noua generaţie de „Arşinei“ şi despre avantajele pe care le are faţă de Frank Sinatra. Arşinel e un gospodar bun, director la teatru, dar poate deveni cu uşurinţă un copil care-şi aduce aminte de năzbâtii.

„Adevărul": Ce mai fac nepoţeii dumneavoastră?

Alexandru Arşinel: Maria e în anul pregătitor pentru şcoală. Face 6 ani în mai. Ea e cea mai mare dintre ei. Arată superb. În total, am trei nepoţi, fiecare cu personalitatea lui. Ăla micu', Rareş, are ochi albaştri şi o faţă de ştrengar. Este ceva de speriat. Nu plec nicăieri fără pozele lor la mine.

Vezi aici o galerie foto cu Alexandru Arşinel la Cafeneaua Adevărul

Vă vedeţi în vreun fel în ei?

Nu ştiu, nu-mi dau seama. Eu îi văd atât de formidabili...

Spuneaţi că scrieţi nişte piese pentru nepoţi...

Pentru fiecare am câte o compoziţie, cu versurile scrise de Aurel Sorin. La ultimul, la Rareş, mi-a fost mai greu. Am întârziat cu piesa lui şi nevastă-mea mi-a trasat sarcina: „Alexandru, cu Rareş n-ai scris nimic". Şi apoi l-am rugat pe Aurel, am făcut o comandă rapidă. Ideile sunt ale mele şi Aurel le pune în practică.

Aţi spus că, dacă v-aţi fi născut în SUA, aţi fi devenit un al doilea Frank Sinatra...

Îl haleam p-ăsta. Am un timbru mai frumos ca al lui Frank Sinatra. Mă asemăn cu Nat King Cole şi Dean Martin, pe care i-am considerat cei mai mari. Când e vorba de cântat, chiar mă laud. Sunt un cântăcios bun. Sinatra  a fost extrem de tehnic şi avea şi aureola de mafiot. Transmitea şi lucrul ăsta. Venea cu o anumită superioritate în faţa publicului. Iar eu îmi găsesc un refugiu extraordinar în cântec. Mă retrag în mine, cânt cu ochii închişi.

Vă pare rău că n-aţi devenit mai degrabă cunoscut pe post de cântăreţ?

Nu, nu. Eu mi-am cunoscut cât de cât datele. Am cântat dintotdeauna. Actor am devenit din întâmplare. Şi am zis când am făcut meseria asta, am zis să mă ţin de ea. Am vrut să-mi confirm mie şi părinţilor mei, care-mi spuneau mereu că n-aveam ce căuta pe scenă, că pot să fiu actor.

Cum a fost când le-aţi spus părinţilor că vreţi la actorie, şi nu la construcţii?

Nu le spuneam niciodată. Eu învăţam şi pentru construcţii, şi pentru teatru, pe acoperişul magaziei din curte. Îmi luam o pătură şi stăteam acolo, într-o livadă imensă. Casa noastră e într-o zonă superbă a Iaşiului, în spatele Grădinii Copou. De pe magazie se vedeau toate colinele oraşului. Intrând figurant la Naţionalul din Iaşi, gavroche-ul cartierului CFR Aurora a simţit imediat că e mai uşor să dai la teatru decât să înveţi matematică şi fizică.

M-am apucat să învăţ la română. Aveam cărţile de matematică într-o parte şi pe celelalte alături. Şi odată mama s-a urcat pe furiş şi m-a întrebat ce fac cu cartea de română. Şi atunci i-am mărturisit că aş vrea să dau la teatru. „Dacă află tac-tu, te omoară!", mi-a spus ea. Au fost discuţii lungi-lungi între mama, tata şi sora mea, mai mică decât mine, care mă susţinea de frică, iar eu îi mâncam clătitele. Eram rău cu ea. Eram şugubăţ, năzdrăvan rău de tot. Îmi croiam lumea, viaţa, aşa cum voiam eu, mai luam câte o scatoalcă şi atunci trebuia să mă ţin de treabă.

Care e cea mai mare năzbâtie?

Sunt enorm de multe. Creangă e copil mic pe lângă mine. Eu fac parte din generaţia copiilor care s-au jucat prin tranşee. După război, Dolhasca era pentru mine westernul american, unde găseam armament adevărat, cartuşe, praf de puşcă, praf de „dum-dum". Praful de dumdum e pentru proiectile de tunuri. Arăta ca macaroanele. Într-o fântână am găsit un sac întreg de praf. Eu m-am născut pe malul căii ferate. Era la 50 de metri de casă. Puneam bucăţele pe calea ferată, pe distanţă de un kilometru, şi, când trecea trenul, parcă mitralia. Odată, prin '46, a trecut drezina directorului regional din CFR pe şine, s-a auzit zgomotul ca de mitralieră şi au sărit din drezină şi s-au ascuns. Au stat acolo să vadă cine trage (râde cu poftă). Şoferul s-a apropiat, a văzut despre ce e vorba şi a dat telefon la gară. Tata era CFR-ist. Şi-a dat seama că nu putea să fie altcineva din sat.

Cum a reacţionat atunci?

A început să mă strige: „Nelule!", în timp ce înjura. „Nelule, te omor!", zicea el. M-am urcat în podul şurii. Tata mă striga să cobor. Eu dădeam uşor scara în jos, tata voia s-o ia, aşa că eu o trăgeam înapoi. Tata fiind un om de o bunătate enormă, cu mult umor, uita. Peste noapte dormeam în pod şi venea soră-mea la un moment dat şi îmi arunca o pătură. Dormeam la rumegatul vacii.

Cum v-aţi adaptat la Bucureşti?

M-am adaptat printr-o vizită de dinainte de a da la facultate, împreună cu Teatrul Naţional din Iaşi. Eram cazaţi la hotelul Victoria, care s-a dărâmat ulterior. Ce m-a înspăimântat pe mine a fost să stau într-un hotel, pentru prima oară. Într-o seară, împreună cu ceilalţi figuranţi, am fost la restaurantul Mon Jardin. Cânta o orchestră minunată acolo. Era punctul zero al Bucureştiului. Aveam diurna noastră amărâtă şi-am comandat bere şi mici. Nu fusesem în viaţa mea la restaurant. La sfârşit au venit cu nota de plată şi ne-am scormonit toţi prin buzunare. Ne mai lipseau ceva bani. Şi atunci unul dintre ei zice: eu rămân la masă, voi mergeţi la toaletă şi uşchiţi-vă. După vreo două
minute a venit şi el şi am luat-o la fugă fără să plătim.

Cum era Bucureştiul atunci?

Apoi am venit la cursurile de pregătire, în vară, la Irina Răchiţeanu. Eram toată ziua la meciuri, oriunde numai la teatru nu eram. Până am fost figurant, nu ştiu dacă mai văzusem piese de teatru. Mi-a plăcut foarte mult să citesc, aşa că m-a atras teatrul, pentru că mi se părea mai uşor. Era un Bucureşti cu totul diferit de cel de astăzi. Era chiar plăcut, cu alei de trandafir, cu multă linişte, foarte curat, se spălau trotuarele. Nu începuse perioada marilor construcţii, cea a demolărilor.

Atunci v-aţi îndrăgostit de fotbal?

Mă duceam la meciurile Stelei pentru că venise un mare jucător, Constantin, unul dintre cei mai mari jucători ai Stelei. Noi îi spuneam Crăcănatu' sau Cleampău. Mai târziu m-am împrietenit şi cu el şi cu familia lui. Din cauza lui m-am îndrăgostit de Steaua. După ce n-a mai jucat, am devenit rapidist. Naşul meu de cununie era medicul de la Rapid. Mai constant am fost fan Sportul Studenţesc. Mi-a fost drag acest club până când a ieşit din Divizia A. Am fost alături de Steaua pentru marile ei performanţe. Mai ales odată cu venirea lui Hagi.

„Cred că n-am fost niciodată atât de trist"

A existat vreo perioadă în care să vă fi simţit uitat?

Nu. Niciodată. Iar cât am fost într-un fel sau altul mai puţin cunoscut, n-a fost din vina mea. A fost perioada de debut, când jucam într-un teatru cu 30 de vedete. Nu încăpeam pe afiş atâţia. Dar niciodată nu m-am simţit uitat. Te uită publicul atunci când, de fapt, te uiţi tu pe tine. Când nu încerci să mai faci ceva în plus. Actorul nu dispare decât atunci când îl uită publicul. El e cel care hotărăşte soarta actorului.

Aţi spus la un moment dat că a durat 10 ani ca să deveniţi Arşinel...

Începusem să mă înfig şi eu în distribuţiile teatrului, cât de cât. Fără să mă laud, făceam rolurile, oricât de mici ar fi fost, ca să fiu văzut. Şi reclamam nişte pretenţii. Am un prieten foarte bun, compozitorul Petre Mihăescu, care a avut un rol important în bunul mers al teatrului. „Mă, Petrică", îi ziceam, „De ce nu-mi dă mai mult de jucat, de ce?". Şi el îmi răspundea: „Când o să ţi se spună Arşinel o să ajungi acolo". Atunci n-am înţeles. Dar acum văd că publicul nu zice că merge la teatrul Tănase, merge s-o vadă pe Stela, sau pe Nae, sau pe Arşinel. Până nu am intrat în banca de suflet a spectatorilor, n-am fost Arşinel.

Credeţi că e o perioadă proastă sau se va ajunge la „decimarea" teatrelor?

Mă aştept la orice. Nu cred că a trecut greul. Cred că toată perioada asta de 20 de ani este una în care România a fost străbătută de o tristeţe cumplită, de neîmpliniri permanente. Mă gândesc la oamenii care-şi doreau mult schimbarea şi n-o vor apuca. Totul se prăbuşeşte ca un castel de nisip. Cred că n-am fost niciodată atât de trist. Şi spun asta pentru că las urmaşi, am copii, am nepoţi şi nu văd perspectiva. Copiii mei s-au zbătut să-şi facă afaceri în ultimii 20 de ani, şi acum se gândesc să plece din ţară. Eu totuşi cred în puterea de refacere a poporului. Cred că am şi eu în suflet lucrul ăsta. Altfel ar trebui să renunţ la tot ceea ce gândesc despre mine, despre teatru.

Aţi devenit pesimist în ultimii ani?

Întotdeauna actorul de comedie, după părerea mea, este un om trist. N-are supapă, e forţat de meserie să aducă zâmbetul pe buze. Câteodată mă gândesc dacă nu suntem noi vinovaţi că dăm speranţe uneori deşarte oamenilor. Acumulăm foarte multă tristeţe.

Carte de vizită

-S-a născut la 4 iunie 1939, în oraşul Dolhasca din judeţul Suceava;
-În 1962 a terminat studiile la Institutul de Artă Teatrală şi
Cinematografică „I.L. Caragiale", fiind mentorat de actriţa Irina Răchiţeanu;
-De decenii întregi formează un cuplu comic „de aur" cu actriţa Stela Popescu;
-Cei doi au primit un premiu UNITER în 2002, pentru activitatea la Teatrul de Revistă;
-Este direc­torul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase".

În Replică

" Ceea ce vede publicul este faţada edificiului. Ce văd eu la Arşinel: un bun gospodar român, este stâlpul locului unde trăieşte. Te poţi baza pe el. "
Cristina Stamate
actriţă

+

Nerăbdător.

Sunt un apucat. Doresc să fac multe lucruri, mai doresc să le fac şi bine. Unele-mi reuşesc, altele nu chiar.

-

Irascibil.

Mă enervez subit, dar la fel de repede îmi trece. Foarte rar port ranchiună cuiva.

Obiectul Adevărului

" Nu plec niciodată de acasă fără fotografii cu nepoţii. Am trei, fiecare cu personalitatea lui. Ăla micu', Rareş, are ochi albaştri şi o faţă de ştrengar."

Testul Adevărului

Puiu Maximilian

„Omul pe care l-am iubit cel mai mult. Spunea de zece ori mai mult când tăcea decât când vorbea. S-a chinuit cu scrisul pentru că nu dorea să se repete, ca să facă posibilă menţinerea cuplului comic cu ştacheta ridicată. Nu a scris nimic, niciodată degeaba".

Dem Rădulescu



„A fost o instituţie a umorului românesc şi am avut şansa să-mi fie profesor şi să lucrez doi ani cu el. Cred că ce sunt eu ca actor comic îi datorez în mare măsură. Un om bântuit de multe gânduri care, uneori, nu cred că l-au făcut foarte fericit".

Gheorghe Hagi



„Un jucător extraordinar! Mi-ar părea rău dacă i-ar păli succesul imens ca jucător din cauza calităţii de antrenor".

Stela Popescu



„Pot să răspund foarte simplu: Stela e Stela. Totdeauna mă feresc de cuvinte mari pentru că este cel mai simplu să spui lucrul ăsta, că e un fenomen sau unicat. S-au spus toate astea despre ea şi mi-e mai uşor să spun doar că Stela e Stela".

În biroul său din incinta Teatrului de Revistă Constantin Tănase



Alături de nepoata lui, Maria, în urmă cu câţiva ani



Alexandru Arşinel şi Stela Popescu, parteneri într-ale comediei



Cu Rareş, cel mai tânăr membru al familiei Arşinel