INTERVIU Florin Busuioc, actor şi prezentator TV: „Am ajuns la Meteo pentru că nu mai aveam nimic de lucru“

Florin Busuioc (55 de ani) povesteşte cum a devenit cel mai cunoscut şi apreciat prezentator de meteo din România, deşi a primit această rubrică pentru că nu mai exista niciun alt proiect TV pentru el. „Busu de la Meteo“ îşi aminteşte de vremurile copilăriei din satul Şoimăreşti (judeţul Neamţ) şi din Hunedoara, de bocancii furaţi în armată şi de munca fizică din Combinatul Siderurgic.

Florin Busuioc este cunoscut mai mult ca om de televiziune decât ca actor. Cu toate acestea, visul de a deveni actor este cel care l-a adus în Capitală. A dat de cinci ori admiterea până a intrat, însă apoi a urmat cea mai frumoasă perioadă din viaţa sa. La ProTV a ajuns înainte de lansarea postului, unde a început să dubleze desene animate. Vocea inconfundabilă este cea care i-a asigurat şi alte proiecte. La Meteo a ajuns după ce o perioadă a stat în concediu fără plată şi a primit provocarea cu recunoştinţă şi responsabilitate. Nu contează ce ţi se dă pe mână, contează să fii cel mai bun în ceea ce faci, e de părere Busu. Aşa a făcut din „Cenuşăreasa programelor“ o rubrică extrem de apreciată şi urmărită de telespectatori. Ajutat de carismă, talent actoricesc, intuiţie şi simţ al umorului dezvoltat, dar şi de o echipă care i-a permis „să se joace“, Busu a devenit un brand sub sigla televiziunii.  Spune despre el că are energie să facă mult mai multe lucruri, dar este leneş, iar ăsta e cel mai mare defect. Totuşi, a găsit motivaţia de a realiza o nouă emisiune prin care ne îndeamnă să găsim motive pentru a spune „România, Jos pălăria!“. El reuşeşte în fiecare zi.

„Weekend Adevărul“: Vi se întâmplă să vă sune prietenii care nu au răbdare sau timp să se uite la TV pentru a vă întreba „Cum e vremea?“?

Florin Busuioc: Sigur că da. Sunt de multe ori întrebat dacă să-şi repare acoperişul, dacă să-şi scoată sfecla, dacă să facă nunta fetei în august, în nu ştiu ce localitate, tot felul de întrebări de genul acesta. De exemplu, mi se întâmplă să plece cineva cu avionul şi, pentru că n-a apucat să vadă programul de ştiri sau chiar dacă se întâmplă să se uite pe net sau pe site-uri de specialitate care ar putea să-i dea o informaţie, mă întreabă: „Tu crezi că ar fi bine să plec?“. Vreau să vă spun că am întors oameni din drum care voiau să plece în diverse locuri din Europa şi le spuneam: „Mă, mai bine nu pleca azi, uite, e vânt foarte puternic la Londra sau mai ştiu eu ce alte condiţii nefavorabile, s-ar putea să nu poţi ateriza, aşa că mai bine amână cu o zi sau două dacă poţi“. Şi mă ascultă.

Se întâmplă să aveţi dreptate mereu?

De câteva ori am avut dreptate. Sigur că le-am spus tuturor şi repet de fiecare dată când am ocazia: o prognoză pe mai mult de patru zile nu se poate face, degeaba ne chinuim noi să facem pe „mafaldele“. Pe mai mult de patru zile, deja devine incert totul pentru că s-a schimbat foarte tare clima planetei.

Aţi devenit aproape un brand sub sigla Pro TV.

Nu e vorba despre mine în mod special. E vorba de o echipă care a lucrat la asta. Producătorii mei de la Meteo sunt foarte buni, iar pe lângă asta, am venit şi eu cu ceva, cu meseria mea de actor, care mi-a permis o oarecare uşurinţă în abordarea acestui program, şi chiar cu felul meu de a fi. Eu sunt genul ăla care nu prea se lasă dacă nu înţelege ce are de făcut sau despre ce vorbeşte. Astfel, pariul pe care l-am făcut eu cu mine a fost să înţeleg tot ce se întâmplă fenomenologic. Aşa a fost mult mai simplu să ajung către oameni, căci eu nu sunt un om sofisticat. Eu sunt un om simplu. Şi atunci lucrurile pe care le-am înţeles am reuşit să le explic simplu oamenilor şi asta a dus la o relaţie bună cu telespectatorii.

Cine vă îmbracă?

E un stilist, Andi Şerbănescu se numeşte, cu care eu colaborez de ani buni, 10-12 ani. A ştiut foarte bine să înţeleagă personajul meu în contextul ştirilor. A şi venit cu un soi de tuşă foarte personală pe care a aplicat-o personajului. Şi să nu uităm că noi facem infotainment, adică facem informaţie cu entertainment. Dacă e doar informaţie, lumea s-ar putea plictisi. Dacă îi dai şi un pic de show, s-ar putea să-l prinzi mai bine şi să-i facă mai mare plăcere. Una este să fiu un om foarte sobru şi didactic, care arată nişte lucruri pe o hartă, alta este să vin eu atât de colorat şi cu un limbaj poate câteodată mai liber, mai slobod. Pe lângă asta, mi s-a permis foarte mult. Mi s-a permis să vin cu jucăria mea de dimineaţă.

Probleme de logică sau diverse ghicitori.

Da. Asta a fost la un moment dat o joacă pe care am făcut-o cu Mihai Dedu, chiar la începuturi. Provocarea mi s-a părut atât de drăguţă, încât am zis să păstrăm povestea asta. Şi am păstrat-o. Se pare că a prins foarte bine, mai cu seamă că ea ne-a ajutat foarte tare pe noi să ne trezim la ora aia a dimineţii. Ne-am gândit că şi pentru telespectatori ar avea acelaşi efect. Şi uite că aşa este.

Povestiţi-mi despre începuturile dumneavoastră ca prezentator.

Am început la TVR, cu o emisiune pentru copii, „Tip-Top Minitop“, la care am ajuns făcând un film pentru TVR, o poveste ţăcănită cu o pisică scăpată printr-un hotel. Mă rog, era foarte drăguţ filmul. M-au remarcat producătorii de la „Tip-Top Minitop“ şi mi-au propus să fac asta. A durat câţiva ani emisiunea, am mai făcut o emisiune în paralel, tot acolo, la TVR, tot pentru copii. Emisiunea a continuat şi după ce am plecat eu.

INTERVIU Florin Busuioc: „Am ajuns la Meteo pentru că nu mai aveam nimic de lucru“

„Rapperul Busu“

Cum a fost trecerea la Pro TV?

Eu am ajuns înainte să apară Pro TV-ul, la o echipă de dublaje de desene animate care urmau să fie transmise pe Pro TV. Postul a apărut la 1 decembrie şi noi ne apucasem de prin aprilie de chestia asta. A fost o echipă extraordinară.

Busu, alături de două colege în campania ProTV „Flori pe bicicletă“ FOTO ProTV

Cum a fost acea perioadă?

Lucram noaptea, în general, pentru că toţi aveau joburi la teatru sau alte treaburi. Ne întâlneam şi stăteam toată noaptea, până spre dimineaţă, şi dublam desene animate şi seriale. Deci făceam tot ce însemna dublaj. Se formase o gaşcă foarte frumoasă. Eram cu Andrei Duban, Tomi Cristin, Marina Procopie, Oana Mereuţă, care şi astăzi se ocupă de dublaje. S-au perindat foarte mulţi pe acolo. Găseam întotdeauna în munca asta pe care o făceam toată noaptea cea mai mare eliberare de toate grijile pe care le aveam de-a lungul zilei. Şi ne distram fantastic, era foarte haios.

Ce a urmat?

Voiceover-urile din orice concurs, iar pe lângă asta, mai şi scriam nişte texte, mai făceam nişte epigrame, nişte catrene, nişte poezioare. Încercam să dau şi acolo un soi de notă personală şi uşor diferită faţă de alte posturi sau lucruri cu care lumea fusese obişnuită. A fost foarte interesantă şi experienţa asta, în primul rând pentru că totul se întâmpla sub presiunea directului. Nu avea nimeni timp să stea după mine să fac eu versurile, să dea „stop“ că nu şi-a făcut Busu textele. Nu, trebuia să le fac şi filmarea să meargă chiar dacă era înregistrare, eu trebuia să fiu gata la timp. 

Florin Busuioc a ajuns la Pro TV înainte ca postul să se lansez FOTO ProTV

Deci le compuneaţi pe loc?

Bineînţeles, eram un mic rapper. Le inventam pe loc (râde). Sigur că îmi notam o rimă, dar le inventam pe loc pe cele mai multe. Mă descurcam. Era foarte sub presiune totul, dar foarte incitant. Era fain, îmi plăcea. Apoi, după emisiunile-concurs a urmat „Bingo“, unde iarăşi, fiindcă eram coprezentator alături de Mihai Călin, mă ocupam de cântecele care se cântau în platou. Piesele muzicale le scriam eu. Se dansa, se cânta, aveam câte o temă la fiecare emisiune. Azi eram mariachi, mâine eram laponi, poimâine eram muschetari.

A fost o perioadă frumoasă

Foarte frumoasă. Pentru că, pe lângă jocul în sine, era foarte fain că ajungeam cumva în apropierea musicalului. Şi un actor când ajunge în apropierea unei zone confortabile e foarte fericit.

La Meteo cum aţi ajuns?

Sincer? Eu la Meteo am ajuns pentru că nu mai aveam nimic de lucru. Nu mai exista niciun proiect pentru mine. Că asta e, se mai întâmplă. Mi-am luat concediu fără plată. Eu mă mutasem de la teatru cu carte de muncă în Pro. Şi neavând proiect, mi se plătea pe cartea de muncă ce rămânea, un salariu minimal acolo, nu conta. Şi ca să nu avem o problemă, să trebuiască să plec sau să îi oblig cumva să se gândească „Bă, ce facem cu ăsta?“, le-am zis: „Uite care-i problema, eu îmi iau concediu fără plată, o lună, două, cât e nevoie şi dacă apare ceva între timp, nu-i nicio problemă, reluăm, facem“.

Chiar şi atunci când vremea e mohorâtă, „Busu de la Meteo“ are o vorbă bună pentru telespectatori FOTO Pro TV

Cum a venit până la urmă propunerea?

A venit cineva care mi-a propus şi am zis de ce nu? Şi din „Cenuşăreasa programelor“, ca să zic aşa, am reuşit să demonstrez că orice faci, dacă faci bine, poate fi de top. Nu contează ce program ai pe mână, nu contează ce ţi s-a dat de făcut, contează doar să faci bine, să te implici suficient şi să-ţi facă mare plăcere să faci asta. Pentru că, dacă consideri tu din start că e o prostie că ţi s-a dat meteo pe mână şi că e aşa, ceva de avarie, nu o să faci niciodată nimic. Tocmai de asta, mie mi s-a părut că încrederea care mi s-a acordat atunci când am primit sarcina asta a fost foarte mare.

De ce?

Una e să faci entertainmentul cunoscut, unde e puţin mai multă libertate, există mai multe persoane în jur, şi alta e să fii într-un program de ştiri. La un moment dat, devine literă de lege cumva. Este foarte serios, nu permite atâta libertate. De-asta am considerat că trecând de la entertainmentul cunoscut la ştiri era un pas mare. Mi s-a părut că trebuia să fiu mult mai responsabil pe ceea ce fac. Treptat, am înţeles despre ce e vorba, m-am obişnuit cu tipul ăsta de abordare.

Când v-aţi dat seama că v-aţi transformat într-o persoană publică?

Când striga lumea după mine „Tip-Top“. După care, o bună bucată de vreme, a trebuit să mă străduiesc să fac uitat personajul „Tip-Top“.

Aţi reuşit?

Cred că am reuşit, da. Azi mai sunt doar câteva întâlniri în care îmi spun fete de 25-26 de ani: „Ştiţi că şi eu am fost la «Tip-Top» când eram mică?“. „Aveai 5-6 ani, cum să te mai ţin minte?“. Şi râdem împreună pe seama asta. După care a venit „Bingo“, unde lumea era puţin mai supărată, aşa, nu neapărat pe mine, ci pe toată povestea, că na, nu câştiga toată lumea. Ce era să fac? Şi atunci mi se atribuia mie eşecul lor.

Vă acuzau de vreo implicare în extrageri?

Da, spuneau că aleg eu biletele lu’ naşu şi lu’ unchiu. O prostie, bineînţeles.

La „Super Bingo“ oamenii o cam luau personal când nu le extrăgea biletele FOTO Pro TV

Au existat şi momente în care v-a deranjat statutul de persoană publică?

Nu, niciodată. Pentru că în afară de câţiva mitocani care au sărit cu pumnul la mine pentru că nu le-am scos biletele de bingo din cutiuţa aia, oamenii n-au fost niciodată agresivi. Au fost plini de umor şi drăguţi. N-o să mă deranjeze niciodată.

Veţi fi prezentatorul unei noi emisiuni la Pro TV, „România, jos pălăria!“. Cum e? 

Starea pe care o am după filmări văzând că toţi oamenii care vin la emisiune sunt încântaţi cum nu i-am văzut vreodată, şi îi cunosc pe mulţi dintre ei, este una foarte foarte bună. Este o emisiune curată, în primul rând. Este o emisiune pentru toată familia. În al doilea rând, nu este o emisiune de cultură generală pentru academicieni. Este o emisiune de cunoştinşe minimale şi decente pe care ar trebui să le avem cu toţii şi este o emisiune în care se află multe lucruri, pe care nici noi nu le ştiam. Lucruri despre ţară sau despre oameni care au existat şi există aici. Probele sunt foarte haioase, toată lumea s-a aruncat cu totul în povestea asta, fără oprelişti, ştiind că nu este nimic dăunător sau care i-ar putea pune într-o situaţie jenantă. Toată lumea joacă cu drag probele şi se simte foarte bine, iar eu sper că o să se vadă treaba asta, iar cei de acasă vor simţi energia extraordinară pe care o aduce emisiunea. 

„Fetele mele ascultă şi Bach, şi AC/DC“

Cum este viaţa de familie? Sunteţi un om împlinit din acest punct de vedere?

Da, sunt împlinit, sunt fericit, am două fetiţe. Sunt fericit punct.

Cum v-aţi cunoscut soţia? V-a fost studentă.

Mi-a fost studentă, n-am avut o poveste de dragoste chiar de la început. Mi se părea ciudat să-i fiu profesor şi am plecat din şcoală. N-am
putut continua şi m-am
cărat, ca să zic aşa. Noi am avut o poveste din două bucăţi cumva. Am avut o perioadă la început mai pasională, plină de furtună, dar am stabilit că nu prea merge, prea suntem vulcanici amândoi şi ne-am despărţit o vreme. Vreo opt-zece ani. După aceea ne-am reîntâlnit şi gata, s-a refăcut legătura.

Cum este relaţia cu copiii dumneavoastră? Mai aveţi timp liber pentru a-l petrece cu ei?

Am timp liber. În primul rând, uite, o chestie simplă. Le-am luat pian şi fac amândouă o oră pe săptămână, atât, nu mai mult. Mi s-a părut foarte important să aibă acces la un alt univers sonor decât nenorocirea asta ce se poate auzi peste tot. Şi uite că am reuşit pentru că acum, cu foarte multă plăcere, fetele ascultă şi Bach şi AC/DC şi Arctic Monkeys şi Chilian.

Florin Busuioc se declară fericit alături de cele două fiice, Natalie (13 ani) şi Catinca (8 ani) şi de soţia sa, Liliana

Credeţi că v-ar putea urma şi în meseria de actor sau în cea din televiziune?

Habar n-am, e treaba lor, pot să facă chimia alimentară sau fizică nucleară sau teatru sau muzică, ce vor ele. E prea devreme, dar au toată libertatea să-şi aleagă ce drum vor.

Când nu sunteţi ocupat cu munca sau cu familia, ce vă place să faceţi?

Ascult muzică, foarte multă muzică şi citesc teatru în engleză, pentru că ăsta nu prea e tradus. Asta e o mare problemă. Merg prin librării şi încerc să găsesc cărţi de dramaturgie, de piese de teatru, deci nu cursuri sau altceva. Nu prea găseşti şi atunci trebuie să le iei de pe internet, să le citeşti în limba originală. Şi dacă vrei să găseşti un text extraordinar trebuie să-l traduci.

Poate nu pare, dar uneori sunt cam leneş.

Care credeţi că e cea mai mare calitate a dumneavoastră?

Îmi fac bine treaba, nu cred că am alte calităţi.

Dar defect?

Sunt enervant de încăpăţânat. M-am mai potolit în ultima vreme, dar am avut o perioadă în care nu acceptam nimic din afară şi de câteva ori mi s-a dovedit că n-aveam dreptate. Atunci am înţeles că e bine să fii puţin mai permisiv, să mai accepţi şi alte păreri. Şi poate nu pare, dar uneori sunt cam leneş. Aş putea să fac mult mai multe, am energie pentru mai mult, dar mă rezum la confort.

La TV vă uitaţi?

Mă uit la desene animate cu fetele. Sau la câte un film seara pe care poate nu l-am văzut. Dacă ştiu că un film e bun şi îl văd pe un post de televiziune după un an e suficient, nu ţin neapărat să-l văd la cinematograf imediat când apare.

Despre mass-media de azi ce părere aveţi?

Îţi dau un exemplu foarte clar, ca să înţelegi exact ce vreau să zic. A fost o perioadă când era apă minerală, sparkling, iar acum e apă plată. Asta e diferenţa. 

„Weekend Adevărul“: Aţi avut o copilărie fericită? Care sunt primele amintiri?

Florin Busuioc: Eu am două copilării atât de diferite... M-am născut în anul 1962, iar prin ’68 a început în Hunedoara o construcţie, o dezvoltare a oraşului. Asta a însemnat un imens şantier. Şi atunci, oraşul dezvoltându-se şi transformându-se într-un şantier, iar eu stând prin centru, toată partea asta de copilărie citadină a stat sub semnul acestor şanţuri care deveneau tranşee când ne băteam unii cu alţii. Blocul C1 cu blocul C2. Şi aveam lupte de copii. Aveam tot felul de conducte imense prin care ne strecuram. Era fabulos ce putea să ofere dedesubtul oraşului neacoperit. Toate săpăturile alea... Ţin minte vata de sticlă în care m-am încurcat de câteva ori, ţin minte cum îmi rămâneau multe bucăţele de cioburi mici
prin mâini, prin picioare.

Şi cealaltă copilărie?

Toate verile le petreceam la bunica, în judeţul Neamţ, într-un sat absolut fabulos, satul Şoimăreşti, unde existau cireşi, luncă, zmeură, pădure, ciuperci, peşte, prund, copii. Eu am prins perioada în care se băga curent acolo. Săpături, stâlpi care încă nu erau ridicaţi. Am avut o perioadă de copilărie la ţară la opaiţ, la lampă. Nu televizoare, Doamne fereşte!, nu exista aşa ceva. După care s-a tras curentul, au început şi oamenii să-şi mai ia una-alta, câte un televizor într-o margine de sat. Sau trei televizoare în sat şi mai mergeau de la unii la alţii. O nebunie întreagă. Trebuie să spun că furam mazăre de la colectivă şi ne umflam de mazăre. După aceea mergeam şi prindeam clean (n.r. – specie de peşte de apă dulce) în Moldova şi îl băgam în nisp să facem hrean. Nu ştiţi să faceţi hrean? Eee. Poţi să-l pui, ca să-i mai ia gustul ăsta de peşte de baltă cumva, într-o frunză de hrean, iar frunza de hrean sub nisip şi faci focul deasupra. Îl laşi până se stinge focul şi când îl scoţi, el deja e făcut. Nu trebuie băgat mult sub nisip. Făceam chestiile astea tribale cumva, rudimentare, care ţin de alte timpuri, pentru că le ştiau copiii din sat cu care umblam eu: Velucu, Sandu şi Lică. Ştiau toate chestiile astea, care nu erau tradiţii păstrate sau ceva, nu, ţineau de viaţa lor zilnică.

Aveaţi şi o soră cu care făceaţi năzbâtii.

Am o soră cu care m-am înţeles întotdeauna foarte bine pentru că, nu ştiu de ce, probabil fiind băiat, m-a responsabilizat cumva, ea fiind cu cinci ani mai mică decât mine. Şi m-am jucat cu ea, m-am înţeles cu ea, am învăţat-o lucruri, am apărat-o şi am protejat-o când a fost nevoie. Şi la ţară mergeam împreună şi era bine, aveam o viaţă foarte frumoasă. Eram şi răsfăţaţii care au venit la ţară de la oraş şi toată lumea se purta cu noi într-un fel, eram nişte prinţi pe acolo. 

La trei ani îşi încerca talentul la vioară FOTO Arhivă personală

De ce jocuri vă aminţiţi cu drag?

Căţăratul în copaci şi mâncatul de cireşe direct de pe creangă, făcut arcuri din lemn de sânger, care este foarte elastic, dar foarte tare, nu se rupe.  Fluiere din răchită. Mă învăţase Lică o chestie care acum pare o treabă foarte bătrânească. Făceam încrustaţii pe coaja lemnului de sânger. Şi făceam un băţ frumos, un baston de apărat împotriva animalelor pădurii. Căutam, ne gândeam la modele, era foarte multă manualitate în jocurile pe care le făceam, era foarte multă creativitate şi fiecare joc în parte cerea o anumită îndemânare. Lucrurile trebuiau făcute, create ca să te joci cu ele. 

Care a fost cea mai mare năzbâtie pe care aţi făcut-o?

Când aveam 5 ani, în Hunedoara plină de şanţuri, un prieten de la bloc, puţin mai mare decât mine, împreună cu un băiat tot cam de vârsta mea, mi-au zis: „Băi, hai să mergem, că e un parc foarte frumos la gară.“ Era un parc în faţa gării, nu era mare şmecherie, dar pentru noi era ceva nou. Şi acolo era tras pe prima linie trenul de Simeria. „Hai să mergem cu trenul.“ Şi am plecat cu trenul de nebuni, am ajuns la Simeria, parcul de acolo era mai frumos, mai mare, ne-a atras mai tare şi am rămas până seara acolo, când ne-am
întors cu un alt tren.

Nu aţi dat de controlori?

Am avut aşa un parcurs lejer, nu ne-a întrebat nimeni de sănătate şi când am ajuns acasă era plin de poliţie. (Râde) Toţi vecinii ne căutau, mamă!, era o agitaţie întreagă, căci dispăruseră trei copii într-o Hunedoară în care nu se întâmpla mare lucru. Ne-au căutat prin toate şanţurile şantierului, prin toate locurile în care am fi putut zace fără suflare, ceva îngrozitor. Asta a fost probabil cea mai mare tâmpenie făcută în copilărie şi cred că am fost pedepsit crunt pentru asta, nu-mi mai amintesc exact.

Păcălit să se îndrăgostească de cărţi

La şcoală vă plăcea?

N-am fost silitor, dar erau lucruri care îmi plăceau şi lucruri care nu-mi plăceau. Erau profesori care îmi plăceau şi alţii care nu. Ştiu că în clasa a IV-a am avut o învăţătoare extraordinară. Deşi era destul de severă şi hotărâtă să ne ţină în frâu, era foarte caldă în acelaşi timp. După aceea au venit profesori diverşi. Unii mi-au plăcut, cu alţii nu aveam o chimie bună, pur şi simplu.

Vă aminţiţi care a fost prima carte pe care aţi citit-o?

Primele chestii pe care le-am citit şi de care îmi amintesc au fost „Legendele Olimpului“. Am mai citit poeziile lui Arghezi şi ştiu că m-a impresionat foarte tare „Căţeluşul şchiop“ al Elenei Farago. Şi acum îmi vine să lăcrimez când o recitesc, pentru că am păstrat starea aia de la început, de prima dată când am citit-o. Apoi am început eu să citesc, dar am făcut-o greşit. Am început cu Kafka, cu Bulgakov. N-am
citit ce trebuia până acolo, am luat-o din prima aşa, ca ciobanul. Nu mi-a cauzat, Doamne fereşte, doar că ar fi trebuit să fac o lectură mai organizată puţin şi să intru mai temeinic în lecturi. Poate că aş fi avut mai multă înţelegere şi mai multă înţelepciune dacă aş fi parcurs altfel drumul acesta al lecturilor. 

Nu a fost cineva care să vă îndrume?

Tata era cel care mă mai îndemna la anumite lecturi şi îmi amintesc că avea o anumită metodă, pentru că am avut o perioadă în care nu voiam să citesc deloc, nici pentru şcoală, nimic, mi se părea o stupizenie, ceea ce se întâmplă şi cu copiii de azi. Tata vorbea cu mama, suficient de tare cât să aud şi eu, dar vorbea ca şi cum ar fi vorbit în şoaptă, ca nu cumva să aud. „Să pui tu cartea aia undeva, să o ascunzi, să nu o citească Florin, că încă nu e pentru el“. Iar eu auzeam şi mă duceam direct la cartea aia din bibliotecă.

Nu v-aţi dat seama că sunteţi păcălit?

Tata nu era tâmpit, ştia că dacă nu există ceva picant acolo n-o s-o citesc, deci suficient cât să mă atragă, dar aşa încât să nu citesc tâmpenii. Erau cărţi importante, „Ion“, „Răscoala“. „Ia bagă acolo, că e şi un viol în poveste.“

Ce meserie aveau părinţii?

Uite, vezi, asta era ciudat. Mama era şefa bibliotecii din oraş şi  a încercat să mă atragă spre lectură. Mi-a adus tot ce îmi trebuie ca să citesc, dar eu am avut o perioadă în care am fost un copil rebel cumva. Tata era regizorul Teatrului Popular din Hunedoara.

„Un copil rău“ şi un „adolescent tălălău“

A încercat să vă atragă la teatru?

Eram foarte emotiv şi nu am prea putut să fac chestia asta. Mai târziu, am intrat şi eu în trupa lui de teatru, voiam să fac şi eu câte ceva. Din cauza unei emotivităţi excesive pe care am simţit-o până pe la 16 ani, eu am fost un copil rău, răzvrătit, rebel, refuzam tot, nu se prea putea intra în graţiile mele.

Şi ca adolescent cum aţi fost?

Am fost un adolescent tipic, dar cu această timiditate excesivă, nu neapărat rebelul ăla care fuge de acasă, dar un rebel cu care nu se înţelegea nimeni. Îmi era greu să intru în relaţii, să accept o apropiere.

N-aţi fost un cuceritor, aşadar.

Nu, foarte greu mă apropiam de fete, eram tălălău de tot. 

Tânăr fecior la 18 ani FOTO arhivă personal

Cum aţi ajuns să lucraţi la Combinatul Siderurgic Hunedoara?

Trebuia să lucrez, nu puteam să stau degeaba după liceu, să stau pe capul părinţilor. Astăzi, cu toate beizadelele astea sau cu toţi babuinaşii ăştia care stau pe capul părinţilor e normal? Nu mi se pare normal. Mi se pare că omul, la un moment dat, trebuie să-şi
ia viaţa în mâini. Am lucrat după ce am terminat liceul, ba chiar am terminat şi armata între timp.

La Combinat câştigam aproape dublu decât un om cu facultate Florin Busuioc, actor şi om de televiziune

Şi ce făceaţi la Combinat mai exact?

Aruncam cu lopata cărbuni la 65 de grade. Era greu, îţi dai seama, dar pe chestia asta pe care o făceam câştigam aproape de două ori mai mult decât un om cu facultate. Era 2.125 salariul meu când am terminat facultatea de teatru, iar la Combinat câştigam 3.600. Mai aveam şi nişte sporuri de 200 de lei.

Aţi pomenit de perioada armatei. Cum a fost?

Sincer? În armată învăţai să furi de la celălalt bocancii mai buni, să te descurci, să te fofilezi. Am făcut şi o armată mai greuţă în primele patru luni. După aceea începi să te adaptezi, să înveţi care e şmecheria. Dacă cineva îmi spune mie că armata a însemnat că te pregăteşti pentru situaţii de urgenţă în caz de război, eu zic că minte cu neruşinare. Ne pregătea să devenim obedienţi. Atât. Asta te învăţa atunci armata. Să asculţi ordinul cuiva. Că cineva ar fi avut competenţa să dea ordine, nu sunt sigur. Nici astăzi nu sunt sigur că se întâmplă asta. Am mici îndoieli că cineva ar putea să dea nişte ordine corecte şi în deplină cunoştinţă de cauză a situaţiei. Pe vremea aia, în orice caz, în sistemul în care eram noi acolo, cred că erau doar vreo doi sau trei oameni competenţi printre toţi ofiţerii pe care i-am avut. Restul nu făceau decât să dea cu tine de pământ şi să te facă să fii legumă.

Nu e frumoasă armata pe care am făcut-o. Nu sunt amintiri plăcute şi nici nu te căleşte: te tâmpeşte, te umileşte. Florin Busuioc, actor şi om de televiziune

Care era rutina?

Te trezeai de la 5.00 dimineaţa, ieşeai la înviorare juma’ de oră, după aceea mergeai să te speli şi mi-a rămas în cap chestia asta: grăbiţi spălatul. Abia ajunsese apa pe mâinile tale şi auzeai un strigăt: grăbiţi spălatul! Nici nu apucai să te speli. Asta în prima perioadă, apoi lucrurile s-au mai reglat. Începeai să ştii cum să faci toate lucrurile să fie bine pentru tine. Făceai instrucţie indiferent de vreme, te târai prin noroaie, cu toate alea pe tine, cu armă, troncăneau toate... De obicei, în prima perioadă, nimeni nu avea bocanci pe măsura lui şi întotdeauna asta mi s-a părut un chin. Asta e una dintre cele mai urâte amintiri. Bocancii ăia care nu se potriveau cu piciorul tău. Timp de vreo trei luni am avut bocanci proşti, după aceea am început să fac parte din grupul care deja îmbătrânise puţin acolo şi aveam dreptul să şutesc bocancii altuia. Nu e frumoasă armata pe care am făcut-o. Nu sunt amintiri plăcute şi nici nu te căleşte: te tâmpeşte, te umileşte. Dacă ar fi să fie o situaţie de război, nu ştiu dacă m-a călit pentru asta.

„Nu pot să mă dau mare cu nimic de la Revoluţie“

Momentul Revoluţiei cum vi-l amintiţi?

Eram la Piatra Neamţ în perioada aia, mare lucru nu mi s-a întâmplat, m-au luat unii beţi, cu arma la tâmplă să mă înveţe minte. I-am iertat. Amintirile legate de Revoluţie nu sunt atât de vii pentru că nu eram la Bucureşti. La Piatra Neamţ nu s-a întâmplat mare lucru, a fost puţin deranj pe stradă, dar nu cine ştie ce. Nu pot să mă dau mare cu nimic, n-am făcut nimic la revoluţie. Am fost contemplativ, la televizor. Ca foarte multă lume, poate prea multă care azi se laudă că a făcut Revoluţia, din păcate.  

INTERVIU Florin Busuioc: „Nu pot să mă dau mare cu nimic de la Revoluţie“ 

Aţi venit în Bucureşti pentru a deveni actor. Cum a fost la admitere?

Am dat de cinci ori admiterea, era o bătălie pe vremea aia... Erau foarte puţine locuri şi foarte mulţi candidaţi. Se intra destul de greu. M-am simţit destul de frustrat la al doilea examen, când am picat sub linie, ăla mi s-a părut mie cel mai bun examen posibil, după care am înţeles altfel lucrurile. Acum nu ştiu câte locuri sunt, oricum cred că sunt mai multe locuri decât ar putea să ofere teatrele, cu siguranţă. Pentru că, între timp, chiar dacă au apărut nişte proiecte particulare şi nişte teatre independente, în ţară s-au mai desfiinţat teatre şi nu e chiar bine ce se întâmplă. Şi chiar aş vrea să-i întreb pe ăştia care conduc Ministerul Culturii ce au de gând să facă cu cultura în ţara asta. Chiar vor s-o strice de tot? Văd că totul e pe ducă, în toate zonele de cultură. Ar trebui să fie mai multă atenţie pentru dezvoltarea asta, ar trebui să existe o politică culturală, dar există numai politică. Şi asta e greşit.

De ce aţi renunţat la teatru?

Pentru că se făceau prostii, totul era altfel decât învăţasem eu în meseria asta. Numai imagine, numai chestii ciudate şi am zis „ia să-i lăsăm pe ăştia care înţeleg“, eu nu înţelegeam
de ce se făcea aşa.

Ce v-a făcut să reveniţi pe scenă după 12 ani?

Am revenit în 2012 cu un proiect la Arcub, cu o piesă după Cehov, un text dramaturgic foarte bun, ceea ce m-a făcut să revin. M-a păcălit un fost student de-al meu, că m-am ocupat şi eu la un moment dat de o clasă de actori, alături de Adriana Popovici. De Dragoş Tucupan vorbesc, el a făcut spectacolul „Marfă Vie“, după Cehov, şi m-a păcălit zicându-mi: „Băi, ajută-mă să ridic spectacolul, că o să vină să joace un alt actor, dar acum e plecat din ţară, dar când vine o să repete el, dar măcar să-l ridic.“ Şi am rămas eu până la urmă. Dar nu-mi pare rău. După aceea mi-a propus un text al lui Chazz Palminteri, „Fidelitate“, pe care o să-l jucăm şi pe 9 octombrie la TNB. Când am auzit că joacă şi Gheorghe Ifrim, care mi-e prieten de-o viaţă, n-am rezistat. Am recidivat.

De la teatrul din Arad m-au dat afară

Cum a fost perioada de tânăr actor în provincie?

Teatrul din Hunedoara era teatru de amatori, dar era o trupă inimoasă, voiau să facă treabă, să se distreze, totul era pe distracţie şi pe pasiune enormă. Erau oameni ca şi mine, angajaţi la combinat sau prin alte părţi şi în timpul liber făceau asta, dar o făceau foarte bine. La Piatra Neamţ am ajuns la cafeneaua unde am repetat o piesă, am jucat de două ori, apoi am plecat la Arad. Am repetat acolo vreo două piese, şi, în timp ce eram încă în repetiţii, s-a dat concurs în Bucureşti pentru că se deschiseseră teatrele şi când au auzit ăştia că am luat concursul, m-au dat afară de la Arad. Am zis OK, indisciplină totală doar pentru că mi-am permis să dau concurs la Bucureşti? O porcărie! Aşa am venit la Bucureşti. Şi am ajuns, prin anii ’93-’94 sau chiar mai târziu, prin ’96, să avem, în condiţiile în care trei luni erau de pauză pe timpul verii, 380 de spectacole! Aveam şi trei pe zi.

Şi cum rezistaţi?

Era obositor şi parcă erau pe bandă rulantă, nici nu mai aveai vreo satisfacţie prea mare şi, treptat, trepat, am luat-o mai uşor. Şi asta vreau să le spun eu unor colegi foarte buni pe care îi apreciez enorm: Nu mai jucaţi atât de multe spectacole pentru că la un moment dat vă rispiţi, se diluează fiecare personaj, fiecare rol şi fiecare spectacol din cauza frecvenţei cu care jucaţi. Marius Manole, Vlad Zamfirescu, îi iubesc de nu mai pot, dar să joace mai selectiv, mai puţin, să nu se arunce aşa în piese. Aşa, pentru sănătatea lor. Eu ştiu ce înseamnă, de-aia îmi permit să spun. E adevărat că n-am jucat rolurile pe care le joacă ei, dar am jucat foarte mult. 

Prietenia cu „adorabilul şi enervantul“ Radu Anton Roman

Ce amintiri vă leagă de Radu Anton Roman?

A fost cel mai mare etnolog şi oenolog la nivel mondial, asta nu ştie lumea. Mă leagă de el toate amintirile din lume. De oamenii pe care i-am cunoscut împreună, de zgândărerile pe care le mai aveam pe la emisiuni unul cu celălalt şi de micile tachinări, legate de toate tainele pe care le-am învăţat de la el în ce priveşte arta culinară, dar nu numai. Legate de istorie, etnografie, locuri pe care le-am văzut şi prin care am trecut împreună. Îmi aduc aminte de ţâfnele lui. L-am certat odată că ne-a trimis undeva în Deltă să facem un borş de peşte cum numai Nea Vasile ştie să facă. Şi ne-am dus, de bună credinţă noi, să-l întâlnim pe Nea Vasile să ne facă borşul ăla de peşte că „el e singurul care ştie că borşul de peşte adevărat se face cu toate speciile de peşte din Dunăre, nu doar cu un fel.“ Şi ne-am dus noi la Nea Vasile şi am întrebat de el. Şi Nea Vasile nu mai exista. Radu Anton trăia aşa, într-o amintire. Trăia altfel decât l-am întâlnit noi prin ţară. Ne-a trimis altă dată să vizităm cetatea lui Negru Vodă. Nu mai există nici măcar o piatră din acea cetate pe care el o ştia în urmă cu 30 de ani. Erau nişte rămăşiţe, o fântână, era totuşi ceva. Dar el nu mai fusese acolo de mulţi ani, căci a avut şi un accident. De-aia s-a îngrăşat atât de tare. Lumea nu ştie, poate, el a avut un accident. A căzut de pe munte, a avut probleme foarte mari. A stat în pat mult timp, a avut o poveste complicată. Era adorabil într-un fel, dar te şi enerva şi îl mai certam uneori: „Radu, iar m-ai trimis pe coclauri“. „Ce vrei, mă, eu ştiam de acum 30 de ani, ce să fac?“ Fermecător personaj a fost, fabulos şi cred că cel mai mare cunoscător şi cel mai jucăuş vorbitor şi scriitor de limba română. 

Toate amintirile din lume îl leagă pe Florin Busuioc de Radu Anton Roman (foto dreapta) FOTO Arhivă personală