INTERVIU Adrian Fetecău, umorist: „În clasa a IX-a am văzut prima dată o baie“

Adrian Fetecău a împlinit trei decenii în grupul umoristic „Vouă“ FOTO: Dorin Constanta

Adrian Fetecău povesteşte despre copilăria sa petrecută în oraşul Buzău şi despre momentele alături de grupul „Vouă".

Era o vreme când Adrian Fetecău şi longeviva sa trupă de umor, grupul „Vouă", adunau studenţii din complexul Regie, politehnişti sau nu, şi reuşeau să-i ţină în faţa unei scene câteva ore. Zâmbeau studenţii, râdeau, le plăcea umorul, n-aruncau cu borcane de zacuscă. Era perioada de glorie a comedianţilor specializaţi în „şopârle", a artei în facultăţi. Cum s-a ajuns acolo şi încotro s-a îndreptat mişcarea culturală studenţească? Adrian Fetecău, umorist, actor, scriitor, inginer, comentator sportiv, developează imagini pitoreşti surprinse de pe bucata sa de scenă, simptomatice, poate, pentru întregul fenomen.

„Weekend Adevărul": Ce faceţi dumneavoastră, domnule Fetecău?

Adrian Fetecău: Uite, repet la piesa asta, „Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său, Zăhărel", de Marilena Dumitrescu, cu care am vrea să punctăm şi noi anul Caragiale.

Ce este aceasta?

E o piesă în care se regăsesc personajele din „O scrisoare pierdută", dar după 10 ani. Caţavencu este prefect, Zaharia Trahanache moare şi are pe piatra de mormânt epitaful „Aveţi puţintică răbdare", apoi începe lupta pentru şefia partidului. Şi apare şi fiul de la Paris al lui Zaharia Trahanache. Sper ca în decembrie să venim cu un alt punct de vedere despre Caragiale, cu această continuare firească a piesei. Şi, după 10 ani de la publicarea ultimului volum, lansez cartea „Jimmy Bătăuşul", la Târgul Gaudeamus. Duminică, 25 noiembrie, ora 12.00, la cafeneaua târgului.

„Jimmy Bătăuşul"?

„Jimmy Bătăuşul". Cartea are ca figură centrală un boxer foarte puţin cunoscut la noi: s-a născut în 1898, în România, a ajuns la 9 ani în Statele Unite, emigrând cu părinţii, a rămas orfan la 14 ani, iar la 15 s-a apucat de box. Timp de cinci ani i-a speriat pe toţi, i s-a spus „Teroarea de Vest". Valeriu Trâmbiţaş s-a numit, dar şi-a schimbat numele în Jimmy Darcy. A scris istorie! La 19 ani s-a căsătorit, i-a murit soţia, s-a recăsătorit, a fost părăsit de soţia alcoolică. Gabriel Andronache şi Dănuţ Ungureanu i-au făcut şi un scenariu de film.

De unde sunteţi de loc?

Eu m-am născut în 1957, într-un sat care este la 7 kilometri de Vulcanii Noroioşi. Satul Scorţoasa, într-o căsuţă aflată într-o râpă. Tatăl meu - şofer, fost sondor. Mama - casnică. După trei ani au venit la Buzău, iar eu am descoperit, la 5 ani, universul copilăriei mele, care s-a numit Strada Mioriţei din Buzău. Acolo a fost paradisul.

Ce să fie aşa paradisiac pe Mioriţei?

Ca să-ţi dau doar un exemplu, în clasa a VI-a, domnul Galbenu, proprietarul casei în care locuiam la o mansardă modestă, mi-a făcut cadou o paletă, să mă joc tenis. Cum era Năstase peste tot la televizor, toţi copiii am învăţat tenis pe stradă. Era o paletă din placaj verde, cu o coadă mai lungă, şi ne jucam cu o minge de cauciuc de 1 leu şi 70 de bani. A fost un moment important pentru că în clasa a IX-a, după ce tata mi-a cumpărat şi rachetă, am câştigat primul turneu de tenis din Buzău. În clasa a IX-a ne-am mutat la apartament. Atunci am văzut prima dată o baie normală.

Unde-aţi făcut liceul?

Eram la o clasă specială de matematică. Acolo am avut şansa de a cunoaşte profesori extraordinari. Cea care m-a apropiat de meseria pe care-o practic acum este doamna Nistor, de limba română. Am o amintire extraordinară. N-apucase să mă asculte până n-am dat teza şi, când a adus vraful de caiete în clasa a IX-a, a început cu nota 2, 3, 4, 5 - am răsuflat uşurat - şi, când a ajuns la nota 9, a întrebat: „Cine e Fetecău?". Eu m-am ridicat pierdut şi mi-a spus: „Cu mare greutate ţi-am dat 9 minus".

Dacă vă plăcea româna, de ce-aţi dat la Politehnică?

Pentru că, fiind la o clasă specială de matematică, era pasul firesc şi uşor. În plus, dacă deveneai inginer, aveai repartiţie la oraş. Dacă mă duceam la literaturi, ajungeam un profesor de la ţară. Privind înapoi, regret şi nu regret această alegere. Nu mi-a plăcut meseria de inginer absolut deloc. M-am chinuit.

Lucraţi la Contactoare. Ce făceaţi acolo?

Era o întreprindere de produse electrotehnice. Se făceau şi contactoare, şi prize, şi întrerupătoare, şi transformatoare, şi redresoare pentru maşini. Dar meseria mea era că nu făceam nimic. Ne-am dus 165 de ingineri, iar fabrica avea 6.000 de oameni. M-au băgat şi pe mine la un laborator electrotehnic şi, te rog să mă crezi, am plimbat hârtiile vreo doi ani. Eu terminasem Tehnologia Construcţiilor de Maşini (TCM). Acolo am avut şansa unui director bun, Cristian Bonţescu. M-a pus prima dată să fac o brigadă artistică în întreprindere cu Radu Gabriel. Mergeam la concursuri, mai erau nişte spectacole bine articulate între întreprinderi. Apoi, din '84 până în '89, am reprezentat întreprinderea la târguri şi expoziţii, carefie erau comandate de Ceauşescu, fie erau organizate de întreprinderile de profil. Am reuşit să împac în perioada aia două lucruri extraordinare: terminasem în '82 facultatea şi tot în '82 am înfiinţat grupul „Vouă". Coordonam grupul de la Buzău, în delegaţii, şi mă ţineam şi de serviciu.

Veroiu voia să facă un film cu Vaştag

Dumneavoastră sunteţi şi comentator sportiv. De ce ales meseria asta?

Deci, copilăria e OK, liceul ţi l-am spus, armata - nouă luni, facultatea - cinci ani fabuloşi, repartiţia la Buzău, grupul, Revoluţia. A urmat o perioadă destul de cenuşie. Într-o seară, citeam „Gazeta Sporturilor", unde am văzut că se dă concurs pentru patru posturi de redactor la Radio
România în redacţia Sport. Era februarie, '92. Au fost trei zile de probe, peste 100 de candidaţi, dar am luat concursul.

Mai apropiat aţi fost de box.

În februarie '93 am fost trimis la o conferinţă de presă la box, dar Dacia mea m-a lăsat chiar în Piaţa Victoriei. Îmi sărise schimbătorul de viteze. Se făcuse prezenţa tuturor instituţiilor de presă care fuseseră la conferinţă şi văzuseră că Radio România lipsea. Era un eveniment mare acolo, fusese ales Petre Roman preşedintele de onoare al federaţiei. S-a interpretat că n-am fost prezenţi ca să-l sfidăm pe Roman. Pedeapsa: săptămâna următoare m-au trimis la „Centura de Aur", la turneul de box, unde trebuia să stau de nebun toată ziua. Acolo l-am descoperit pe Francisc Vaştag. Apoi, pentru că le-a plăcut cum am transmis de acolo, m-au trimis la Campionatele Mondiale, la Tampere, în Finlanda. Acolo - şansă! - Vaştag a ajuns în finală, iar eu am fost singurul jurnalist român care a transmis meciul în direct. Lumea a ascultat şi, din momentul ăla, mi-au aplicat pecetea că sunt comentator de box.

Aţi scris şi o carte cu Vaştag.

Cel mai frumos compliment pentru cartea asta a fost când m-am întâlnit la un stop cu un prieten şi i-am dat un exemplar. El i l-a arătat, în toamna lui '94, regretatului regizor Mircea Veroiu. Domnul Veroiu m-a chemat la casa de producţie al cărei director era. „Uite care-i treaba: aveam cartea asta, era aruncată pe noptieră. Acum vreo trei nopţi m-am certat cu nevastă-mea, n-am mai dormit cu ea. M-a luat somnul greu şi, la lumina veiozei, am citit cartea. Vreau să fac un film după ea." M-a pus să scriu scenariul, ajunsesem în punctul în care trebuia să facem castingul. Din păcate, s-a îmbolnăvit şi, uşor-uşor, a plecat definitiv.

Şi despre Doroftei aţi scris.

Şi aici am avut o şansă extraordinară. În 2002, Doroftei boxa pentru titlul mondial la San Antonio, pe 5 ianuarie. În perioada în care toţi erau ocupaţi în ţară cu sarmalele, eu am plecat imediat după Revelion. Şansa s-a numit că n-a transmis nicio televiziune de la San Antonio, aşa că am transmis eu pentru toată naţiunea. În 2002 am scris şi cartea despre Doroftei, cu Viorel Sima.

Îndrăgitele „şopârle cât casa"

Aţi făcut dumneavoastră teatru la Politehnică, acolo.

Eram anul I, eram boboc şi un buzoian din anul V m-a luat de mână şi m-a dus la trupa de teatru a facultăţii. Exista în fiecare facultate - iar Politehnica avea 12 facultăţi! - câte o trupă de teatru, reviste, grupuri folk. Şi în fiecare an erau concursuri, cu fază pe institut, centru universitar şi pe ţară. Noi, „Divertis", „Vacanţa Mare", cei din Timişoara, care au făcut „La Bloc", au creat probleme cenzurii în acei ani, pentru că studenţii erau un bastion puternic, iar „şopârlele" erau cât casa! Dacă în anul I m-am dus la trupa de teatru şi m-am îndrăgostit de scenă, în anul IV am luat conducerea trupei de teatru a TCM-ului, iar în anul V am luat premiul I cu piesa în festivalul Politehnicii.

Şi grupul „Vouă" când l-aţi făcut?

După cinci ani de tăbăcire în mediul ăsta artistic, în '82 am înfiinţat grupul „Vouă". În februarie '82, după ce trecusem prin mai multe trupe. Am început sub numele „Cenaclul Vouă" - era de umor, muzică şi poezie. Numele pleacă de la o melodie a formaţiei Metropol, pe care am ascultat-o în anul II, dar pe care o am şi acum pe maşină. E în limba maghiară, dar are un nume generos: „Vouă". Pentru voi. Din '82, de când am plecat la drum, era clar că una dintre liniile pe care vom merge va fi şi aceasta, a „şopârlelor".

„Vouă" era una dintre trupele care ştiau ce este aceea o „şopârlă". Aţi avut probleme?

După doi ani în care am reuşit să ne afirmăm destul de repede, în aprilie '84, am deschis festivalul Politehnicii. Era o sală arhiplină, era juriul la balcon. S-a tras cortina, am venit toţi pe scenă, iar eu am spus aşa la microfon: „Mottoul acestui spectacol este: «Fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer»". Toţi au înlemnit. A început unul dintre băieţii din dreapta mea să cânte „E prea lung drumul până-n comunism" (n.r. - poezie de Adrian Păunescu), ceea ce era foarte grav pentru vremurile alea. Am mers cu momentele acestea într-un stil crescendo, până am ajuns cu Radu Gabriel la momentul „Olteni, dar mulţi", adaptat după dramaturgul Tudor Popescu. Era o întâlnire între un actvist de partid şi un vânzător de aprozar. Vorbeam pe scenă despre toate nebuniile care ni se întâmplau în viaţă. Pe scenă, Radu Gabriel îmi zice: „Ai grijă ce spui, că te vei trezi în burta balenei!". Adică la întuneric. După momentul ăla, a coborât secretara de partid a institutului şi ne-a spus să încheiem spectacolul cu muzică, să nu mai facem niciun moment de umor. Atunci m-am dus la microfon şi am spus: „Mulţumim onoratului juriu. Ni s-a transmis că, dacă nu vom încheia cu muzică, spectacolul se încheie aici. Noi preferăm să terminăm spectacolul aici". Şi am plecat de pe scenă. În momentul ăla, 700 de studenţi au început să tropăie. Bum-bum-bum-bum!

Ce-aţi păţit?

Ne-au prelucrat până la ora 4.00 dimineaţa! Că de ce ne batem joc de valorile orânduirii, că ăsta nu e un mod de a face umor. Ne-au interzis în Bucureşti un an. Am scăpat, totuşi, ieftin. Oricum, ăsta a fost un spectacol mult mai cuminte decât cele din '88 sau '89. Toate trupele practicau „şopârle". Lumea, într-o dictatură, avea nevoie să comunice cu cel de pe scenă într-un anumit fel. Lumea se sufoca din cauza acelei dictaturi şi, atunci când îl auzea pe cel de pe scenă că este ironic, mai răsufla uşurată. De aceea se spune că au fost nişte supape.

Venea lume multă la spectacole?

Măi, drăguţule, eu desfid pe oricine care poate să spună că înainte de '89 o trupă din România putea să mai strângă atâţia oameni. Şi ştii ce răi erau studenţii în perioada aceea? Dacă nu le plăcea, erau în stare să arunce cu borcanul de zacuscă pe scenă! Studenţii erau bastionul cel mai periculos al societăţii. Erau cei mai mintoşi - cine era student înainte de '89 avea ceva-n cap! -, erau şi mai greu de stăpânit. Trupele studenţeşti îşi ascuţiseră mijloacele de luptă foarte mult. „Şopârlele" erau foarte deştepte, subtile, dar erau savuroase. N-o făceam pentru orgoliul personal, ca să arătăm ce eroi suntem noi, ci empatizam, voiam să transmitem că şi noi suntem la fel de sufocaţi, dar uite că noi avem posibilitatea să spunem asta pe scenă într-un anumit fel.

Lansează a cincea carte

Numele: Adrian Fetecău

Data şi locul naşterii: 19 noiembrie 1957, Scorţoasa, Buzău

Starea civilă: căsătorit, are o fiică, Irina

Studiile şi cariera: A absolvit Tehnologia Construcţiilor de Maşini la Universitatea Politehnică din Bucureşti în anul 1982

- În 1982, a fondat „Cenaclul Vouă", cea mai longevivă trupă umoristică din România

- Din 1992, este şi comentator sportiv, fără să renunţe însă la trupa de umor

- A publicat volumele „Vouă. Acum douăzeci de ani", „Fenomenalul Vaştag" şi „Doroftei cel Mare" şi o carte de specialitate despre istoria pugilismului. În curând, va lansa volumul „Jimmy Bătăuşul"

Locuieşte în: Bucureşti