Sir Roger Norrington, dirijor: „Muzica ne îmbogăţeşte vieţile“

Renumitul dirijor britanic, născut la Oxford acum 81 de ani, va cânta mâine seară, în seria „Concertele de la miezul nopţii“, alături de Orchestra de Cameră din Paris, piese muzicale aparţinând familiei de muzicieni Bach.

Un interviu de Andreea Chiselev

Pasiunea dvs. pentru muzică a fost un fel de „dar din familie”. Aţi cântat la vioară şi în cor, dar aţi studiat iniţial Istorie şi Literatură engleză. Se reflectă acestea în perspectiva dvs. asupra muzicii?

Roger Norrington: Literatura şi muzica se întrepătrund în multe ipostaze, printre care şi opera – am dirijat mult acest gen – şi oratoriul, iar latura istorică este la fel de semnificativă pentru mine, căci sunt foarte interesat de a face muzica să sune ca atunci când a fost scrisă – în vremea lui Bach, a lui Mozart, a lui Brahms. Este foarte important. Studiile mele în domeniul istoriei mă fac să cred în ceea ce putem afla despre trecut.

Aţi pornit pe calea dirijatului când aţi ştiut că aveţi ceva de zis, aşa cum aţi declarat. Vă amintiţi acea vreme?

Nu... a trecut prea mult de atunci. Pot să vă spun însă că atunci când eşti tânăr ai multe idei, multă energie, multe instincte muzicale. Dar nu ai neapărat ceva nou de spus, ceva care să conecteze informaţiile trecutului cu imaginaţia ta actuală. Asta este pentru mine acum extrem de important. Oricine poate să se avânte în domeniul muzical, să se distreze, dar eu vreau să fiu sigur că atunci când interpretez un compozitor, nu încalc niciuna dintre regulile pe care el s-ar aştepta să fie respectate. Acea legătură între informaţie şi fantezie este foarte importantă. Ea vine doar după multă lectură, mult timp de gândire şi multă experienţă.

Ştiu că viteza execuţiei partiturii este pentru dvs. foarte importantă.

În secolul 20, mişcările lente din lucrările lui Mozart şi Beethoven erau cântate mult prea rar, iar cele rapide poate uneori prea repede. Muzica perioadei clasice a trebuit să supravieţuiască celei romantice, când se dorea să fie impunătoare, măreaţă, deci cântată mai lent şi mai emoţional decât era de fapt. În anii ´60-´70 am început să descoperim că atunci când utilizezi tempo-ul potrivit, muzica sună mult mai bine. La Beethoven este uşor, pentru că a lăsat indicaţii de metronom la fiecare parte din Simfonii şi ştim exact ce dorea, trebuie doar să cântăm astfel şi sună minunat. Cei mai mulţi nu au făcut aşa, unii nu o fac nici acum. Au impresia că este o alegere, dar eu nu sunt de această părere. Metronomul face parte din partitură. La Mozart nu avem aceste indicaţii, dar în ultimele decenii s-au găsit noi modalităţi de a descoperi tempo-urile la care s-ar fi aşteptat Mozart şi este mult mai uşor de decis. Mulţi cercetători s-au preocupat de subiect şi ne este de mare ajutor că nu mai trebuie să ghicim, avem mult mai multe şanse de a estima corect.

Vă rog să ne vorbiţi şi despre „sunetul pur” – „nu trebuie să pui vibrato peste tot, de parcă ar fi zahăr”, aţi spus.

...chiar sirop, sos de ciocolată! Vibrato-ul este cunoscut dintotdeauna, este natural pentru unii interpreţi, în timp ce alţii cântă cu sunet pur. A fost considerat atractiv ca ornament – ai o notă lungă şi, la fel ca în jazz, o condimentezi puţin şi te întorci apoi la ea. Asta se întâmpla chiar în secolul 15 în genul vocal, pe care instrumentele l-au imitat. Până la începutul secolului 20, virbato-ul a avut un rol decorativ, apoi a devenit constitutiv, permanent, pentru mulţi inter-preţi. Desigur, sunetul s-a modificat şi era foarte la modă, dar oare la asta se aşteptau Beethoven, Mozart, Brahms, Mahler? Nu! Eu am încercat şi am reuşit să fac orchestrele să cânte fără acest vibrato, veţi putea auzi asta în concertul Orchestrei de cameră din Paris. Toate orchestrele cu care colaborez cântă cu plăcere pentru mine cu acest sunet pur şi cred că rezultatul este minunat. De aceea solicit acest mod de interpretare, nu pentru că este corect.

Aţi călătorit în întreaga lume timp de multe decenii şi vă refereaţi într-un interviu la contextul cultural ca fiind foarte important. Vă refereaţi la lucrările din program, la tradiţiile culturale ale orchestrei, sau, mai degrabă, la ambele?

Da, ambele, plus contextul cultural al publicului, ceea ce aşteaptă el. Este foarte interesant de văzut ce se întâmplă în Germania, unde publicul este foarte „muzical”, dar preferă lucrările pe care le cunosc deja. Altfel sunt un pic derutaţi. În timp ce în Japonia, de exemplu, cânţi o lucrare nouă, care poate fi muzică contemporană sau scrisă de un compozitor englez, să zicem Elgar, pe care publicul nu o cunoaşte şi oamenii sunt extrem de interesaţi, ascultă cu mare atenţie. Dacă dirijez Simfonia I de Elgar la Berlin, publicul este destul de confuz şi tăcut, dar la Tokio este entuziasmat! Există multe feluri în care publicul îşi manifestă contextul cultural. Sigur că programul este important, la fel şi stilul orchestrei, dar fac muzică în primul rând pentru orchestră şi apoi pentru public, pe care îmi place să îl văd implicat. Vreau ca aceia care vin la un concert pentru prima dată să se bucure, iar muzica să nu rămână pentru ei un mister.

Care este, în opinia dvs., rolul muzicii în societatea de astăzi?

Acela de a ne îmbogăţi vieţile!

Privind toate problemele lumii contemporane, cum vedeţi viitorul muzicii clasice?

Aceasta este o întrebare foarte interesantă... se spune că muzica clasică scade în popularitate, eu cred că dimpotrivă! O ascultă mai mulţi oameni ca oricând! Sigur, în secolul 19 nu existau concerte jazz sau rock, iar acum avem sute de lucruri de făcut... spre exemplu sportul. Avem televiziune, computer, telefoane mobile. Dar multe dintre acestea au ajutat muzica. La concertele-promenadă din Londra, spre exemplu, cu săptămâni întregi pline de concerte diverse, vin în fiecare seară 7000 de ascultători. Aşa că aici pot spune că muzica clasică este foarte vie.

Deci sunteţi optimist în această privinţă.

Da! Poate nu vor exista întotdeauna orchestre profesioniste atât de costisitoare, dar muzica nu va dispărea, pentru că este prea importantă.

Violonista Deborah Nemţanu v-a descris, în interviul acordat tot cu ocazia concertului pe care îl susţineţi în Festivalul „Enescu”, drept o personalitate plină de umor. Şi am citit şi declaraţia dvs. conform căreia vă amuzaţi făcând muzică.

Da... este foarte important. Spuneam că muzica ne îmbogăţeşte vieţile şi asta se întâmplă adesea prin umor. Marii reprezentanţi ai perioadei clasice – Haydn, Mozart, Beethoven, au utilizat ca material de bază gluma, umorul. La Bach asta nu prea se întâmplă, dar oamenii se aşteptau ca muzica, dacă nu era cântată în biserică, să fie distractivă, dansantă – în Baroc, dansul este un element central, iar el înseamnă mişcare, bucurie, aşadar este foarte important să nu luăm întotdeauna muzica prea în serios. Muzica este minunată, dar nu trebuie să stai în genunchi pentru a o asculta, este acolo pentru a te bucura de ea. Desigur, unele lucrări sunt mai degrabă serioase – de exemplu Simfonia a IX-a de Mahler, aici nu râd atât de mult, dar atunci când se poate să zâmbesc şi să fiu vesel, asta fac!

Înnobilat de regina Angliei

Nume: (Sir) Roger Norrington

Data şi locul naşterii: 16 martie 1934, Oxford

Studii: Şcoala din Westminster (Istorie), Universitatea din Cambridge (Literatură engleză), Colegiul Regal de Muzică din Londra

Momente importante din carieră: În 1962 a fondat Corul Schütz şi a început explorarea muzicii vechi, fiind interesat de interpretările istorice. În 1978 a pus bazele ansamblului London Classical Players, printre ale cărui înregistrări de referinţă se numără integrala Simfoniilor de Beethoven, interpretate pe instrumente istorice. A fost director muzical al Oprei din Kent, dirijor principal al Orchestrei Radiodifuziunii din Stuttgart, al ansamblurilor Bournemouth Sinfonietta şi Camerata Salzburg, precum şi al Orchestrei de Cameră din Zürich şi dirijor şef invitat al Orchestrei de cameră din Paris, concertând în paralel alături de mari orchestre din Europa şi S.U.A. Roger Norrington a fost diagnosticat cu o tumoră pe creier şi cancer la începutul anilor ʼ90, dar spune că tratamentul îl face să se simtă bine şi se dedică în continuare muzicii.

Căsătorit (pentru a doua oară) cu dansatoarea şi coregrafa Kay Lawrence

Locuieşte în Marea Britanie