Reportaj de la repetiţiile Orchestrei „Europa Galante“: Vivaldi, da capo!
0Vineri noaptea, la Ateneu, Orchestra „Europa Galante” şi Fabio Biondi, în calitate de solist şi dirijor, au interpretat concerte pentru vioară şi uverturi de Antonio Vivaldi.
Adina Scorţescu
E vineri seara, la ora 8. Când treci prin parcarea din Piaţa „George Enescu“, calci pe portative desenate cu vopsea lavabilă şi pe îndemnuri scrise în engleză: „walk“ („mergi“), „listen“ („ascultă“), „stop to Enescu“ („opreşte la Enescu“). Pe poarta Ateneului iese o camionetă albă pe care scrie „Transportăm piane, pianine, instrumente muzicale“.
În sala mare se aude sunet de acordaj. Pe scenă sunt cei 14 muzicieni din ansamblul „Europa Galante“, plus un tehnician care reglează microfoanele. În partea stângă a scenei sunt trei violonişti, şi – mai în spate – trei violoniste îmbrăcate în negru şi alb, dintre care una atât de mărunţică încât o zăreşti doar când bărbatul din faţa ei se mişcă mai la stânga. În centrul scenei este un clavecin negru, cu intarsii albe şi două rânduri de claviatură deasupra cărora stă scris: „Guido Bizzi Fecit A.D. MMX“. Arată fragil, ca o jucărie mare din porţelan, iar o femeie care pare să zâmbească tot timpul stă în picioare, aplecată deasupra corzilor: cu mâna stângă apasă pe clape şi cu cea dreaptă reglează mecanismul care ciupeşte corzile. În spatele clavecinului sunt doi bărbaţi înalţi, care cântă la violă, iar în dreapta – doi violoncelişti aşezaţi pe scaune şi un domn care ţine în braţe o lăută – un instrument bombat, ca o jumătate de pară, cu două seturi de corzi. Mai în spate e contrabasistul – un bărbat pe la vreo 30 de ani, în mânecă scurtă; înalt şi musculos, pare că şi-a ales un instrument pe măsura lui.
Când începe să cânte, vezi cum privirea albastră cuprinde toată orchestra, deşi pupilele îi rămân fixe. E singurul indiciu care îţi arată că el e Fabio Biondi, dirijorul ansamblului.
Din fundul sălii se aprinde un reflector, a cărui lumină cade fix pe faţa rotundă, încadrată de păr gri-argintiu a unui violonist care stă aproape de centrul scenei, lângă clavecin. Îşi duce mâna la ochi şi spune cu o voce calmă „This is not possible, sorry.“ („Nu e posibil, îmi pare rău.“) Vorbeşte engleză ca italienii, muşcând bine consoanele. Iar când începe să cânte, vezi cum privirea albastră cuprinde toată orchestra, deşi pupilele îi rămân fixe. E singurul indiciu care îţi arată că el e Fabio Biondi, dirijorul ansamblului.
Repetiţie între prieteni
Mai sunt doar două ore până la concert, iar repetiţia de acum nu e un „şnur“, ci doar o punctare a detaliilor, ca atunci când îţi aştepţi prietenii să vină la cină: „Pune vinul alb la frigider“, „Împinge platoul ăla mai încolo, ca să aibă loc bolul cu măsline“. Bucăţile muzicale ţin maximum un minut, după care lumea se opreşte şi comentează. „Ta ta pa pii! Non facciamo la sincopa“ („Nu facem sincopa“), spune Fabio, gesticulând cu arcuşul. Unul dintre violoncelişti îi răspunde, păstrând intonaţia: „Ia pa pa pa pii!“. După care doamna din faţa clavecinului adaugă scurt: „Da capo.“ („De la început“) Fabio îi confirmă, ca un ecou „capo, capo“, după care dă tonul „quattro, tre“ („patru, trei“). Apoi se aude muzica. Mie îmi pare ca şi prima oară, dar lor sigur le sună diferit, căci – la final – Fabio ridică arcuşul şi spune „bravi“.
Peste muzica lui Vivaldi se aude o altă muzică, de suflători, care vine de undeva din spatele scenei; cineva repetă pentru concertul de mâine. Contrabasistul întoarce capul, de parcă ar vrea să vadă prin zid. În sală e linişte; sunt doar doi tineri care asistă la repetiţii, un operator de la TVR care îşi fixează camera şi o doamnă cu părul grizonant, pe la 60 de ani, în sacou roz – probabil managerul ansamblului. Stă concentrată, picior peste picior, iar când îi sună telefonul are figura relaxată, de parcă şi asta ar fi parte din spectacol. La un moment dat se ridică şi-i dă laptopul lui Fabio Biondi, care îl sprijină pe clavecin şi-i spune: „Je te donne les deux pages“. Femeia şopteşte ceva, iar el îi mulţumeşte: „Merci, grazie.“
Repetiţiile continuă, cu o muzică diafană, ca un tablou de Botticelli, şi indicaţii onomatopeice, pe care doar ei le înţeleg: „To ra ri ri tii!“. „Tac tic toc tac tii.“ La 9 şi jumătate se termină, muzicienii îşi pun viorile în cutii şi pleacă. Doar clavecinul rămâne pe scenă, alături de contrabasul mare, întins pe o parte.
La intrarea artiştilor, o mână de oameni se uită la meciul România – Ungaria, pe un televizor mare şi vechi. După indicaţiile aproape şoptite de mai înainte, se aude un îndemn neaoş, strigat din toţi rărunchii: „Frumoasă preluarea! Du-te, du-te, dă-i!“. ;