Grasu XXL, la Adevărul Live: „La radio, mai rău fac Paraziţii decât face Guţă“

Grasu XXL a fost invitat la Adevărul Live, unde a vorbit  despre provocările din spatele lansării celui de-al patrulea album al carierei, intitulat „Drumul Spre Succes“, despre ce înseamnă cu adevărat succesul în România, dar şi pentru a face o radiografie a industriei muzicale actuale.

Recent, Grasu XXL şi-a lansat cel de-al patrulea album intitulat „Drumul Spre Succes“ alături de un videoclip şi de un scurtmetraj care arată poveştile unor oameni care au atins succesul prin muncă şi dăruire.

Materialul este o coproducţie Okapi Soud şi Universal Music, fiind disponibil atât în format fizic (vinil, deluxe şi standard) în toată reţeaua Cărtureşti, cât şi în toate magazinele de specialitate. Conţine 13 piese poate fi găsit şi pe Deezer, GetMusic.ro, Google Play şi în magazinul iTunes.

„Drumul Spre Succes” a fost lansat după cinci ani de muncă, Grasu XXL colaborând cu nume relevante din industira muzicală românească: Guess Who, Maximilian, NANE, Florin Chilian, Feli, Mitză, Tranda, Zhao, Mefx, Mari şi DJ Undoo. 

Cele mai importante declaraţii:

Adevărul: De ce a durat atât de mult lansarea unui nou album? Au trecut, totuşi cinci ani.

Grasu XXL: Şi de la ultimul album de atunci trecuseră patru ani. E destul de greu să faci o campanie mişto la un album. Nu am vrut să mai scot album. Lumea nu mai pune preţ pe albume de muzică, aşa că este greu să scoţi un album şi să investeşti bani în el pentru că cumva înţelegi că nu poţi să scoţi banii înapoi. E greu să găseşti parteneri care să te susţină financiar.

„Unii raperi vorbesc mult despre trecut, eu sunt un vizionar“

Nu prea mai rentează să scoţi acum un CD?

Businesse-ul muzicii s-a schimbat odată cu internetul, a scăzut global cu 80%. De atunci, artiştii au trebuit să înţeleagă asta şi să îşi găsească resursele din alte părţi. Internetul a cauzat chestia asta cu single-urile. Single, single, single! Care se consumă foarte repede. O piesă muzicală, spre deosebire de 80% din muzica românească făcută la comandă, o piesă într-adevăr bună, care să rămână în memoria colectivă a zonei, dureaza mult. Îţi mănâncă multă energie şi resurse. Atunci, un album durează şi mai mult. Nu mulţi pot să facă un album consistent. Feedback-ul la noul meu album a fost fenomenal, toată lumea m-a ridicat în slăvi şi mi-a zis că e my best work. Dar a durat mult, asta îmi spune mie că evoluez. Unii raperi vorbesc foarte mult despre trecut. Şi foarte prost. Nu ai cum să rămâi acolo, e stupid, e împotriva umanităţii. Eu nu trăiesc niciodată în trecut, un vizionar trebuie tot timpul să vadă viitorul.

Ce înseamnă succesul, de fapt, pentru tine?

Toată lumea mă întreabă chestia asta de când am scos discul. Nu m-am gândit niciodată la ce înseamnă succesul. Înseamnă să fii fericit şi împlinit. Sucessul ăsta, cu bani, maşini... toată lumea vede aşa. Nu e aşa. Trebuie să te placi pe tine, atunci eşti un om de succes. Eu am făcut muzică nu pentru succes, am făcut muzică pentru muzică, să mă liniştească pe mine, e terapie pentru mine, nu pot fără, sufăr mult. Trebuie să ai outlet-ul ăsta, să dai diavolul afară. Cred că pentru toţi artiştii adevăraţi arta e terapie pentru ei înainte de toate.

Grasu XXL FOTO Eduard Enea

„Mă bucur că îi bagă pe ăştia la puşcărie, îmi dă energie“

De unde a venit ideea clipului? Aşa vezi tu povestea succesului, prin ochii oamenilor obişnuiţi?

De când am auzit sample-ul de la Celelalte Cuvinte, pe care mi l-a arătat Laur, Guess Who, am zis că melodia ar trebui să fie despre succes. Am pus tobe, bas, a tras Laur clape. Melodia trebuia să fie cu noi doi pe albumul lui. După multe luni, am venit într-o dimineaţă, că aşa e procesul la noi, până se coace durează, şi în jumătate de oră am scris cele două strofe. M-am minunat, când se întâmplă aşa te trec fiorii. Trăieşti ora aia într-o transă. Deşi raperul nu poate să vorbească decât despre el, eu am văzut discuţia ca o poveste a fiecăruia. M-am gândit să prezentăm succesul prin prisma unor oameni normali. Dacă apăream eu în clip şi spuneam povestea mea diminuam un pic măreţia idei. Am ajuns la cinci-şase personaje, ideea mea era să îi arătăm cum merg la serviciu, arăţi dimineaţa fiecăruia. De aici, cu Teodorescu, regiozorul, şi cu Tudorică Panduru, DOP-ul de la videoclip, am ajuns să discutăm va povestea va fi despre unul. Am zis, bro, nu, trebuie să fie despre mai mulţi, fiecare să se regăsească în subiectul ăsta. În final au ajuns la cei cinci din videoclip. Trebuia să fie şi o domnişoară care lucra la Dragonul Roşu, ar fi fost interesant să vezi the intricacies of Dragonul Roşu (n.r. - râde).

Personajele din clip mi se pare că sunt reprezentative. Eu cred că lucrurile care se întâmplă cumva se leagă pentru că aşa se întâmplă. Steluţele se aranjează ele cumva dacă îţi doreşti foarte mult. Aşa a fost şi cu proiectul ăsta, cu campania, clipul. Documentarul s-a făcut din prea mult footage, actually. Voiam să avem un clip de cinci-şase minute, dar am ajuns la jumătate de oră. E un moment în timp, mă bucur, sper să rămână. Şi lumea să înţeleagă că toată fuga după succes nu înseamnă nimic.

Trebuie să renaştem ţara asta, înainte de orice voce a României şi Românii şi ţiganii au talent. Înţeleg divertismentul, e OK, pana mea, mă ştie lumea, eu sunt Grasu, îmi bag şi îmi scot şi.. moloz şi fumez iarbă. Dar, cred că e momentul acum, în 2015, în care trebuie să ne trezim cu toţii. Mă bucur că-i bagă şi pe-ăştia la puşcărie, parcă îmi dă mai multă energie. Înţelegi? Cred că schimbarea înceape de la artişti. Trebuie să existe oameni cu sufletul curat şi care înţeleg umanitatea.

Vei porni într-un turneu prin din ţară. Spune-mi mai multe.

Sunt 17 oraşe în care voi cânta, am pus turneul pentru că vreau ca oamenii să simtă albumul live. „Drumul Spre Succes“ e o piesă, un turneu, un clip, un documentar. Începe peste două săptămâni, primul e Sibiul. O să mai punem nişte date, se termină în iunie în Bucureşti, facem ceva mare, nu spunem unde, să nu se sperie lumea. O să fie something special.

Fanii sunt dornici să te vadă în concerte live.

Eu cânt tot timpul, în România nu poţi să faci jumătate de an un album, apoi, în cealaltă jumătate, să mergi în concerte. Trebuie să mergi să cânţi în continuu. Altfel nu poţi să te susţi. Mi s-ar părea grozav să îmi iau un an-doi să fac un album şi după aia să îl cânt. Ar fi superb. Dar nu se poate la noi.

„Resimt presiunea responsabilităţii anilor de rap“

După toţi aceşti ani de carieră resimţi presiunea responsabilităţii? Vocea ta e ascultată de categorii diferite de oameni.

Acum da. La vârsta asta da, după 20 de rap. Au fost momente în care am zis că nu îmi pasă, dar nu e aşa. E o responsabilitate foarte mare. Copiii care te ascultă, pe lângă faptul că sunt foarte impresionabili, reacţionează instinctiv la tine şi la energia ta. Dacă ai o energie negativă îi împingi spre rău, spre ură. Îi paradeşti şi pe ei. Trebuie să existe o măsură, un echilibru. Raperii ar trebui să înţeleagă chestia asta. Să se oprească din făcut prostii. OK, ne distrăm, suntem rap-star-uri. Dar, repet, unele lucruri nu trebuie să fie pierdute din vedere. Nu sunt eu mama Teresa, nu sunt cel mai sfânt, dar unele lucruri le înţeleg. Bunul simţ din mine spune că trebuie să le ai în considerare. Am 34 de ani, nu pot să mai cânt ce cântam la 19 ani. E stupid. The fuck...

E România un test pentru artişti?

Wow, da, dude, da! Sunt unii care urmează, gen Moga sau producătorii vieţii... Dă unu ceva, pac, se duc după ăla. E stupid. E ca în „The Hunger Games“ aici la noi, dar îţi mai pui piedică şi singur. Pe lângă faptul că trebuie să trăieşti din asta, e greu ca viziunile tale să se întâmple.

Grasu XXL FOTO Eduard Enea

„Mai rău fac Paraziţii decât face Guţă“

Să abordăm şi veşnica problemă a pieselor care intră sau nu pe radio. „Drumul Spre Succes“ are loc la radio?

Nu, „Drumul Spre Succes“ nu este la radio. Dinainte am ştiut, piesa refren, e discursul domnului Pleşu care nu ţine loc de refren. Nu îi trebuie refren, atâta timp cât vorbele alea sunt atât de puternice. Şi ale mele şi ale domnului Pleşu, dacă îmi permite. După aia cred că mai există oamenii de radio care lucrează într-o corporaţie. Toate marile radiouri din România sunt în nişte corporaţii. E foarte greu să poţi să îţi asumi riscuri gândindu-te la scaunul pe care stai. DJ-ii se ascund în spatele research-ului. Eşantionul ne spune... În fiecare ţară e la fel, există radiouri comerciale şi de nişă. Doar că la noi nu mai există alternativă. Singura alternativă a fost Guerrilla, dar din punctul meu de vedere, s-a supt pentru că erau prea sofisticaţi, prea interesanţi. Nu le mai ajungea nimeni la nas. „Noi ascultăm muzică extraordinară!“ Nu e aşa, frăţioare, arta e subiectivă.

Eu cred că trebuie să existe o platformă alternativă pentru muzicieni şi artişti care sunt mai de nişă. Dar nu cu atitudinea asta. Nu sunt de acord cu Guerrilla. Nu sunt de acord cu cei care zic ca manelele să fie interzise. Cum să opreşti un gen muzical, tu faci mişto de mine? Manelele sunt interzise prin lege la radio. What? Ce urmează? Nu sunt avocatul manelelor, dar conceptul.. What? Omul se exprimă, bine că nu dă în cap. Vrei să spui că Guţă e mai rău ca Paraziţii? Mai mult rău fac Paraziţii decât face Guţă, îmi pare rău s-o spun.

„Mi se pare o flegmă totală ce se întâmplă în industria muzicală românească“

Te consideri un artist comercial? Ce înseamnă de fapt un artist comercial?

Înţeleg nuanţa ta, n-am gândit niciodată aşa. Am vrut să fac de mic chestii, să-mi văd clipul la televizor, să mă aud la radio. M-am auzit, acum nu îmi mai place. Unele chestii le faci.

Cum apreciezi industria muzicală din ţară, după toţi aceşti ani?

Azi, în 2015, mi se pare că ne-am întors în anii 2000, ca muzică. Mi se pare că artiştii ies ca ciupercile după ploaie. În 2000, Cat Music avea 320 de trupe. Imagine that! Warner Brothers nu cred că are în toată lumea asta atâţia artişti. La fel şi Rotonul şi... eu le zic pe nume că nu îmi pasă. E o flegmă totală ce se întâmplă în muzica românească.

Dar dacă vorbim de rap-ul românesc e cu totul altă discuţie. Industria muzicală mi se pare o vomă, acolo trebuie să fie oameni cu atitudine, credibili, care ştiu ce fac acolo. Să se sesize ca DNA-ul şi să amendeze plasticaţi din ăştia. Conflictele din rap, alea sunt între noi. Dar rap-ul românesc mi se pare că stă bine. Sunt foarte mulţi artişti noi şi fresh, care au viziuni noi şi care trag spre bine, spre pozitiv, şi care înţeleg că despre asta ar trebui să fie arta. Deci, da, cred în rap-ul românesc şi îmi place foarte mult.

Dar mai există acum mainstream şi underground? Sau graniţa dintre genuri s-a estompat?

Noi, ăştia, de la Okapi, suntem ăştia comerciali în rap. Dacă Cedry2k avea succes, era comercial. Eu înainte să fiu la radio aveam melodii comerciale. Când eram mic ascultam muzică cu melodie, de la tata, am crescut cu jazz, cu funk. Când m-am îndrăgostit de rap, nu m-am îndrăgostit de versuri, de ritm, ci de sound, de combinaţiile dintre muzică veche şi nouă. În 1993-1994 când m-am apucat eu de rap nu erau cyphere, pick-uri să le învârtă cineva. Am avut norocul să mă nasc în Bacău, unde toată muzica underground din România trecea pe la Bacău. Pentru ăştia mai vechi, Grişu din Bacău reprezintă!

Noi ascultam Wu Tang la o lună după ce apărea. În ’93-’94 când au apărut Biggie, al doilea album al lui Tupac, Wu Tang, Snoop, the golden era! La noi apărea în ţară, la Bacău pentru prima oară. Am avut norocul ăla, tata mi-a dat lecţia aia, fără să vrea. Prin casă aveam muzică peste tot. Casete, vinil-uri. Apoi am avut noroc de gaşca asta mare care m-a adoptat pe mine şi am văzut şi partea cealaltă a muzicii rebele. Pentru mine era ori rock ori rap. Până la urmă a fost rap-ul, cred că ma identific cu Biggie, de-aia îmi spuneau toţi aşa.

Spuneai la un moment dat „nu fac muzică pentru oameni cu prejudecăţi”. Ce voiai să spui?

Nu, e cel mai groaznic lucru. Îţi dau un exemplu. La Guerrilla, când am lansat „Azi nu“, în 2010, Grasu era deja comercial, bea în club, fumează. Dacă asculţi Grasu, nu doar singleurile, o să vezi altfel de Grasu. Dar, la noi, cum single-urile îţi definesc artistul... nu mai e chestia să îl cunoşti prin piese. Am scos melodia, radiourile au luat-o. Mă sună cineva de la Guerrilla, „dom’le vrem să îţi difuzăm piesa“, cumva uimit în ton de ce am făcut. Super, cum să nu, în poziţia de underdog am zis „hai“. Acum, dacă m-ar suna cineva pe tonul ăla aş refuza pentru că nu îmi mai pasă. Atunci i-am spus „OK, să îmi zice unde să trimit“. Printre altele, i-am zis că melodia e luată şi de alte radiouri. „Nu o mai vrem“. Ăsta e exemplul cel mai pur de prejudecată. Când a scos Tupac „All Eyez on Me“, „California Love“, noi ascultam piesele lui vechi. Ne-a plăcut şi asta, blană, finuţ, zeamă, turbo! Dar în două luni s-a făcut o bubă mare de ăla era cu „California Love“ numărul unu pe toată planeta. Toată lumea asculta, nu mai era cool să asculţi. Înţeleg chestia asta la copii, dar la oameni maturi cred că e vorba de o problemă.

„Poate mama lui Ombladon nu l-a iubit când era mic“

Dar, observ că alţi colegi de breaslă au prejudecăţi faţă de tine. Ombladon te-a atacat direct pe cea mai nouă piesă a lui.

Nu e o prejudecată, cred că e că nu l-a iubit mă-sa când era mic. La ei e un soi de „Aşa suntem noi“, cred că nu i-a iubit cineva când erau mici. Eu am fost iubit, am trăit bine, am avut o copilărie fericită până în momentul în care am pierdut ambii părinţi şi m-am trezit repede. Îmi pare rău pentru oamenii care trăiesc în ură, dar It is what it is.

„Am fumat iarbă abia la 18 ani“

Cum priveşti atitudinea noii generaţii, de rap şi nu numai, care afişează o atitudine ostentativă: beau, fumează iarbă?

Bro, dar nu doar raperi fac asta, toţi tinerii fac asta. Eu pot să îţi spun un lucru, am fumat iarbă abia după 18 ani. Ain’t no joke. Cred că toţi copiii ar trebui să înţeleagă că orice drog, în creştere, îţi afectează gena. Ai un pic de răbdare în liceu şi vezi după aia. Te pot deraia după drumul tău uşor.

Nu mai au răbdare, experimenteză destul de repede.

Da, e şi internetul, informaţia asta. Noi, ăştia, trebuie să vorbim. La mine în Bacău nu prea se găsea iarbă, spre norocul meu. Acum găseşti la orice colţ de stradă şi pe la licee oricând, oricum. Dar dacă te-ai documenta puţin să vezi ce înseamnă iarba găseşti imediat. Copiii trăiesc intinctiv, nu poţi să îi judeci, sunt tineri, curioşi. Trebuie să fie mama, tata care să interzică. Mi se pare trist să i se interzică unui copil. N-am copii să îmi dau seama. Dar văd o inocenţă în ochii copiilor de la concertele mele.

Acum îţi doreşti copii?

La un moment dat spuneam că vreau, alteori că nu vreau. Faptul că am rămas singur de la 13 ani m-a atins undeva, îţi distorsionează ideea de familie. La vârsta aia, când se întâmplă o chestie de genul ăsta, eram eu cu soră-mea. Trebuie să te trezeşti foarte repede. Acum înţeleg că fără chestia aia nu aş fi avut foarte mult drive. Când simţi moartea la o vârstă aşa de fragedă, când simţi durerea, panica, golul ăla în stomac îţi dai seama că nu e nimic mai rău. Atunci treci mai uşor peste alte chestii care te-ai fi afectat altfel. De exemplu, n-am bani de mâncare, n-am bani să mă duc în club sau nu pot să ies cu o gagică sau mi-a zis aia că sunt urât. Chestii de-astea care te macină, la mine nu au fost. Când au murit ai mei mi-am luat casetofonul şi eram toată ziua cu casetofonul, scriam. Nu îmi mai părea nimic grav. Conta să nu mai simt durerea, toată viaţa mi-am trăit-o aşa. Like, anything can happen. O iei cum vine.

Ce face Grasu XXL în timpul liber?

Mă joc la PlayStation, mă uit la filme, ascult muzică, caut muzică. M-am revăzut cu un prieten cu care ne-am petrecut mare parte din tinereţe. Lucram la un beat şi a venit la studio, s-a pus în spate, pe canapea, lângă Maxi, şi a făcut o remarcă inconştientă: „Bro, nu s-a schimbat nimic“. Şi trecuseră 12 ani, eu stăteam pe altă canapea, lucram la alt beat şi fumam (n.r. - surâde). Asta e viaţa mea şi n-aş schimba-o pentru nimic în lume. E enorm să poţi să faci ce îţi place în viaţă. Când trec orele aşa şi nu simţi nevoia să pleci. Ar fi ideal să tindem spre asta, dar, din păcate, în ţara noastră, când eşti mic, nimeni nu îţi spune să îţi urmezi visul. Muzica m-a educat. Şi filmele, şi arta.

Demersul tău (CD, turneu) poate revitaliza concepţia raperilor, altfel încât şi ei să pornească pe un astfel de drum de succes?

Sper, nu mă refer neapărat la artişti, ăştia cred că au viziunea lor. Mă refer la casele de dicuri care ar trebui să susţină un artist. Am norocul să am casa mea de discuri, să pot cu forţe propri să fac ce vreau eu. Mai nou am şi un partener mare care mă susţine, Universal Music. Crede-mă, pierdem bani. E greu să te duci la o întâlnire şi să îi zici omului din faţa ta: „Vreau să fi partenerul meu, dar să ştii că în următorii ani o să pierdem nişte bani împreună“. E foarte greu şi e şocant când răspunsul e „OK“. Ca să schimbi lucrurile trebuie să înţelegi că o să vine câţiva ani grei de-acum înainte. Muzica românească se schimbă, se schimbă totul. Ar trebui ca oamenii care mânuiesc muzica românească, e momentul, e momentul să ne întorcem la artişti adevăraţi nu la vome. Ziceam mai devrme că arta e subiectivă. E subiectivă atâta timp cât e artă, dar există o mână de oameni care simt arta când e artă şi simt când nu e.