Legenda lui David Garett

La Ateneul Român, Orchestra Filarmonică din Monte Carlo, dirijată de Gianluigi Gelmetti, va interpreta astăzi lucrări de Enescu, Bruch şi Ravel. Solist va fiviolonistul german David Garett.

Un text de Mioara Bâscă

Copil minune, George Enescu (1881-1955) a avut şansa de a beneficia de sprijinul părin-ţilor săi, care i-au asigurat o instrucţie muzicală de cea mai bună calitate la Iaşi, Viena şi Paris. Deprinderea artei interpretative la vioară şi pian a fost dublată de solide cunoştinţe de armonie, contrapunct şi compoziţie.

La 14 ani (1895), compune o Baladă pentru vioară şi pian/orchestră, o miniatură, un desen în peniţă de o claritate surprinzătoare. De la primele sunete, impresionează vibraţia unei melodii simple, intonate de vioara solistă, de o dezarmantă sinceritate. Orchestra întregeşte atmosfera sono-ră susţinând linia melodică a viorii. Apariţia unei noi formule melodico-ritmice crează momentul de tensiune, contrastant. Tensiunea se domoleşte şi se revine la tema iniţială. Ambianţa romantică caracterizează acest crochiu sonor.

            Max Bruch (1838-1920) – Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară şi orchestră, op. 26 (1868). Pasiunea şi virtuozitatea cuprinse în acest concert l-au propulsat pe Max Bruch pe primele locuri în preferinţa publicului dar succesul repurtat de această lucrare, care a umbrit toate celelalte creaţii ale sale, i-a produs compozitorului o profundă mâhnire. Concertul dă impresia unei inspiraţii spontane, a unei curgeri fireşti, dar elaborarea sa până la forma finală s-a întins pe parcursul mai multor ani şi a înglobat sfaturile primite de la violonistul Joseph Joachim, care l-a şi interpretat în versiunea sa definitivă la 7 ianuarie 1868.

Chiar dacă forma clară a concertului urmează în mare tiparul clasic în trei părţi, Bruch concepe prima parte Preludiu (Allegro moderato) ca o amplă introducere pentru partea centrală Adagio. Ambele impresionează prin forţa expresiei melodice, prin interioarizarea cantilenelor şi nobleţea nostalgică. Virtuozitatea instrumentală a viorii soliste, suportul ţesăturii orchestrale îşi aduc contribuiţia la conturarea dimensiunii romantice. Explozia de energie a Finalului (Allegro energico) iureşul ritmico-melodic cuceritor, bravura viorii soliste imprimă concertului un caracterul optimist, strălucitor, fiind o imagine sonoră a avîntului romantic.

„Un contemporan de cursă lungă“

Maurice Ravel (1875-1935). Dacă în 1895 la Conservatorul din Paris deschideai uşa clasei de compoziţie a lui Gabriel Fauré sau pe cea a cursului de contrapunct al lui André Gedalge, aveai toate şansele să-i întâneşti printre studenţi pe Maurice Ravel şi Geoge Enescu, colegi şi ulterior prieteni, parteneri de muzică de cameră şi colaboratori pe scenele de concert. Ravel era cu şase ani mai mare, amândoi au început Conservatorul la 14 ani iar admiraţia reciprocă le-a consolidat o prietenie de-o viaţă. În primăvara anului 1932, Ravel va face o vizită unică la Bucureşti când va dirija mai multe concerte cu propriile sale lucrări. George Enescu, Constantin Brăiloriu, Alfred Alessandrescu sunt câţiva dintre muzicienii români care l-au anturat.

Ivit într-o perioadă de tanziţii stilistice, Ravel este considerat a fi concomitent un romantic şi un modern, privit şi astăzi ca „un contemporan de cursă lungă“. Total independent şi în paralel cu studiul intens al creaţiei compozitorilor clasici şi contemporani sieşi, Ravel şi-a afirmat de la început stilul propriu, matur, fără tatonări şi fără ezitări. S-a inspirat din muzica modală şi a fost fascinat de arealuri sonore necunoscute fie exotice, fie istorice. Parfumul iberic al creaţiilor sale, gustul pentru fantezie şi sofisticare,  i-au fost mijloacele prin care a ajuns la idealul său „în muzică, la elementul farmec“.

Compusă în perioada 1904-1905 ca parte a ciclului de piese pentru pian Miroirs, Alborada del gracioso (Aubada măscăriciului), datorită potenţialului său expresiv, a fost orchestrată de Ravel în 1918. Tabloul sonor îngăduie privirii să audă scena despărţirii iubiţilor în zorii zilei, cu ezitări, plecări şi reveniri pasionale. Ritmurile, armoniile şi orchestraţia colorează atmosfera iberică.

Pavana pentru o infantă defunctă face parte din suita Ma Mère l’Oye în versiunea pentru pian din 1899. Stimulat de valenţele latente înglobate, Ravel prezintă în 1910 forma orchestrală care îi potenţează paleta expresivă şi redefineşte universul nobil al pavanei ca dans ceremonial.

Un ritm ostinat susţinut de toba mică, o temă muzicală coerentă, o acumulare timbrală măiestrit condusă şi un crescendo tensionat – iată ingredinetele unei creaţii de geniu: Bolero-ul, compus de Ravel în 1928 la solicitarea balerinei Ida Rubinstein şi dansat de aceasta în noiembrie acealaşi an, la Opera din Paris. Dar cariera mondială pe podium a celei mai cântate creaţii orches-trale din zilele noastre a început după un an, în 1929, când a fost interpretată în concert de Filarmonica din New York dirijată de Arturo Toscanini.

Întreaga piesă se bazează pe subtila şi profunda măiestrie de orchestrator a lui Ravel. El începe cu o formulă ritmică repetată obsesiv, la care adaugă ideea melodică expusă pe rând de instrumentele orchestrei simfonice. Este o sinergie, o acumulare numeric-instrumentală, expresivă şi dinamică, ce creşte paroxistic până la final construind o stare de exaltare unică.

În rolul lui Paganini

David Garett a fost desemnat recent Personalitatea-Superbrand a Germaniei pe anul 2014-2015. De când a început să îmbine clasicul cu trăsăturile laxe ale artei pop, Garett a fost adulat, încântându-şi fanii cu mixaje stilistice din Grieg, Bruch, „Metallica” şi „Beatles”. Critica apreciază fineţea ultimelor lui înregistrări cu muzică de Brahms, iar publicul cinefil este captivat de prestaţia sa artistică în rolul lui Paganini din „The Devil΄s  Violinist”. După „BBC Music Magazine”, Garett a intrat deja în legendă.

Orchestra Filarmonică din Monte-Carlo, fondată în 1856, a avut la început doar 15 membri care cântau la Cazino. În 1874 ajunsese deja la 50 de instrumentişti iar azi are 87. La pupitrul ei au dirijat Louis Frémaux, Igor Markevitch, Marek Janowski, Gianluigi Gelmetti, ultimul fiind actualul director artistic. Orchestra, ca instituţie, are cea mai mare continuitate în lumea francofonă şi o reputaţie care a crescut datorită marilor dirijori cu care a colaborat: Richard Strauss, Arturo Toscanini, Lorin Maazel, Leonard Bernstein.