Gheorghe Visu: „Nu cred că generaţia mea a avut mai multe şanse decât generaţiile de acum“

Gheorghe Visu a fost protagonist în „Lacrimi de iubire“, „Inimă de ţigan“, „Regina“, „State de România“, „Moştenirea“ şi invitat special în „Pariu cu viaţa“, la Pro TV. Cel mai recent rol al său este cel din „Ho Ho Ho 2 – O Loterie de Familie“, film care va rula în cinematografe începând de astăzi.

Pentru tinerii de azi care îşi petrec serile în faţa televizorului şi sfârşitul de săptămână la mall, Gheorghe Visu (62 de ani) este personajul plin de culoare State Potcovaru. Generaţiile care au urmărit în copilărie serialul „Toate pânzele sus!“ şi-l amintesc sub „pelerina“ personajului său, misteriosul vagabond Black Pedro. Pentru cinefilii care au văzut după 1990 „Faleze de nisip“, Gheorghe Visu întruchipează victima inocentă a sistemului comunist, într-un film antisistem – motiv pentru care pelicula a şi fost interzisă, în 1983. Chiar şi după ce se dezbracă de hainele personajelor sale, Gheorghe Visu păstrează acea discreţie specifică marilor actori. De la aceştia spune că a învăţat „să crească frumos“ şi să deprindă o anumită conduită faţă de scenă şi colegi.

„Adevărul“: Cum îl caracterizaţi pe Gabi, personajul pe care îl interpretaţi în „Ho Ho Ho 2 – O  Loterie de Familie“?

Gheorghe Visu: Întregul film urmăreşte un anumit tipar, iar Gabi se încadrează perfect în poveste fiind şi el un personaj tipic. Este un bărbat clar marcat de pierderea soţiei şi, probabil, şi de faptul că băiatul său nu e fericit. E puţin ursuz, însă speranţele celor mici îl fac să uite măcar pentru moment de propriile necazuri.
În comedia „Ho Ho Ho 2 – O Loterie de Familie“, Gheorghe Visu este Gabi, un personaj puţin ursuz.

Din 2005, jucaţi în producţiile MediaPro. De 33 de ani sunteţi angajat la Teatrul Mic. Este această „stabilitate“ o trăsătură a actorului Gheorghe Visu?

Am debutat în anul 1974, am stat cinci ani la Teatrul Naţional Bucureşti, apoi m-am mutat la Teatrul Mic unde sunt de 33 de ani. Stabilitatea nu este o trăsătură care să mă caracterizeze. Cariera mea s-a aşezat acolo, la Teatrul Mic. Atunci când s-a ivit ocazia, am jucat cu mare plăcere şi la alte teatre, în calitate de colaborator. A fost foarte plăcut pentru mine să lucrez la Studiourile MediaPro, de care mă simt foarte legat acum. Ca să fiu mai exact, lucrez de şapte ani cu echipa de la Acasă TV.

Generaţia tânără v-a reţinut datorită personajului „plin de culoare“ State Potcovaru, însă cei care vă „ştiu“ tinereţea nu-l pot uita pe tânărul simplu şi curat la suflet, acuzat pe nedrept, din „Faleze de nisip“. Dumneavostră personal aţi pătimit din cauza acestui rol?

Nu am avut de suferit nici pe plan profesional, nici pe plan personal. Interzicerea filmului a fost oarecum o lovitură morală. Am muncit la acest film cu o echipă întreagă cu dragostea şi cu speranţa că filmul va fi apreciat de către public. Însă publicul nu a avut ce să mai vadă. (filmul a fost interzis, fiind înfierat, într-o plenară, de însuşi Nicolae Ceauşescu - n.r.). Pentru mine acesta a fost singurul regret.

Dumneavostră, actorii din film, aţi fost primii care aţi citit mesajul ascuns din „Faleze de nisip“. La filmări aţi anticipat că va fi un proiect cu probleme?

Ştiam cu siguranţă că va fi un film cu probleme. Despre acest lucru poate vorbi cel mai bine regizorul peliculei (Dan Piţa - n.r.). Eu nu îmi doream decât să joc în film, să creez acel personaj atipic pentru vremurile respective. Negocierile care s-au purtat pentru aprobarea scenariului şi modificările „absolut necesare“ ca filmul să treacă în faza de lucru au fost bătălii care au fost duse de regizor şi scenarist. Eu nu puteam decât să constat că o scenă a fost tăiată sau să mă bucur că alta a fost aprobată.

Se făceau altfel filmele în anii ’80? Îmi vine în minte „Să mori rănit din dragoste de viaţă“, în care jucaţi rolul unui tânăr comunist. Ce aveaţi atunci şi nu aveţi acum, sau ce nu aveaţi atunci şi aveţi acum?

Dacă vorbim din punct de vedere tehnic, diferenţele sunt enorme. În anii ’80 se făcea mult postsincron din lipsă de tehnică. Asta îşi punea amprenta asupra interpretării, pentru că în sala de postsincron nu regăseam nici atmosfera de la filmare, nici starea interioară. Aşadar, lucrurile păreau artificiale, la fel şi dialogul. „Faleze de nisip“ este unul dintre puţinele filme care s-au făcut cu priză directă pe vremea aceea. Ca să-ţi răspund şi la cea din urmă întrebare… atunci aveam cenzură, iar acum nu şi nu ştiu dacă acesta e un avantaj.

Am vrut să fac teatru. Eram convins că am talent şi că voi face cu succes această meserie, pentru că mă pricep.

Se cunosc puţine amănunte din biografia lui Gheorghe Visu. V-aţi născut în epoca „stalinistă“. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Habar nu aveam că sunt născut într-o epocă stalinistă! Am avut o copilărie foarte fericită. Pe tatăl meu l-am admirat, iar mama m-a înconjurat cu dragoste, m-a învăţat să preţuiesc cinstea şi să apreciez valorile adevărate. Mai am un frate de care sunt mândru şi cu care, în copilărie, obişnuiam să-mi petrec mare parte din timp.

Aveţi un nume „de vis“. L-aţi întreba pe tatăl dumneavostră de unde vă vine numele?

Bineînţeles că da. Numele meu nu are nicio legătură cu verbul „a visa“. Nu vine nici de la o poreclă de acest gen. Este doar o coincidenţă, un omonim. Visu este un nume specific zonei Făgăraşului, dar nu este un nume comun. Din câte m-am interesat şi eu, doar pe bunicul îl mai chema aşa. E o ciudăţenie, dar asta este realitatea. Posibil ca străbunicul să fi venit din altă zonă.

Aţi făcut o pasiune pentru muzică – aţi cântat la chitară – dar aţi preferat să daţi la Teatru. De ce teatru şi nu muzică?

Am vrut să fac teatru. Eram convins că am talent şi că voi face cu succes această meserie, pentru că mă pricep. Când aveam 14 ani am participat la o preselecţie pentru un serial de televiziune, am trecut de această fază şi am jucat timp de doi ani în acest serial. Pentru asta am întrerupt şcoala de muzică pe care o urmam la George Enescu. Chitara a fost un moft al anilor ’60. Beatles era la modă, la fel şi imitarea curentului Flower Power. Am luat şi eu contact cu aparenţele. Aveam păr lung, pantaloni evazaţi şi o chitară. La chitară învăţam să cântăm unii de la alţii, când ne întâlneam în parcuri.

Cred că aceasta este una dintre primele oportunităţi pe care le-am primit în viaţă, primul noroc. Eu, Dan Condurache, Dinu Manolache, cei care eram tineri atunci am fost luaţi în braţe de către aceşti actori mai maturi şi deja celebri. Ei au avut grijă să creştem frumos.

Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, Olga Tudorache, Ştefan Iordache, Valeria Seciu… Şi dumneavostră sunteţi în această listă de mari actori care au jucat la Teatrul Mic. Cum a fost întâlnirea cu ei?

Mi-am făcut debutul pe scenă în compania unor mari actori precum maestrul Radu Beligan sau Valeriu Seciu. Apoi, într-adevăr, odată cu mutarea la Teatrul Mic, am jucat alături de Ştefan Iordache, Olga Tudorache şi mulţi alţii. Cred că aceasta este una dintre primele oportunităţi pe care le-am primit în viaţă, primul noroc. Eu, Dan Condurache, Dinu Manolache, cei care eram tineri atunci am fost luaţi în braţe de către aceşti actori mai maturi şi deja celebri. Ei au avut grijă să creştem frumos. Pe lângă actorie, învăţam de la ei o anumită conduită faţă de scenă şi colegi.

Colegii dumneavoastră actuali sunt actori foarte tineri, care, din cauza expunerii prea mari pe care le-o oferă televiziunea, „ard“ foarte repede, nu prea au şanse să devină „nemuritori“. Realizaţi ce şansă aţi avut, faţă de ei?

Nu cred că generaţia mea a avut mai multe şanse decât generaţiile de acum, deşi condiţiile sunt net diferite. Cred că un talent adevărat nu rămâne nedescoperit. Mai devreme sau mai târziu va găsi o breşă prin care să răzbată. Un talent adevărat are steaua lui. Ce-i drept, în ziua de azi „ispitele“ sunt mai mari şi mai variate, dar ele nu pot „omorî“  sau nu pot „arde“ cariera unui actor. Cunosc actori care sunt deja consacraţi şi au început cu televiziunea, au moderat emisiuni, nu au fost doar actori, dar îi putem vedea în continuare pe scenă în piese de teatru, în plină activitate creatoare. Ca actor de carieră, este foarte important să discerni şi să alegi ce vrei să faci.

În ce spectacole vă putem vedea în viitorul apropiat?

În prezent joc la Teatrul de Comedie în piesa irlandezului Gerald Murphy,  „Stăpânii rulotei“, regizată de Dan Tudor. Mă mai puteţi vedea şi la Teatrul foarte Mic în piesa „Closer“, regizată de Ilinca Stihi. După această piesă a fost făcut şi filmul cu acelaşi nume.