Două revelaţii româneşti la Festivalul de film de la Salonic: „Medalia de onoare“ şi „Caravana cinematografică“

Două revelaţii româneşti la Festivalul de film de la Salonic: „Medalia de onoare“ şi „Caravana cinematografică“. Pelicula lui Călin Netzer şi a lui Titus Muntean dovedesc că „noul val“ al cinematografiei româneşti n-a fost doar o întâmplare.

Nu cred că exagerez atunci vorbesc de Călin Netzer şi de Titus Muntean, ca despre nişte „revelaţii". Nici unul, nici altul nu fac parte dintre „băieţii cool" ai noului cinema românesc.

Ambii au debutat înainte de Big Ben-ul „minimalist"; „Maria"  lui Netzer a fost descris, la vremea lui, ca o „melodramă oportunistă", iar „Examen" al lui Muntean drept „ambiţios, dar ratat". Puţini ar fi pariat că vor fi în stare să ţină  pasul cu jucătorii principali şi, totuşi, iată că reuşesc, în principal datorită faptului că se dovedesc nişte regizori cu mult mai buni decât s-ar fi putut crede iniţial.

Acum, ajutaţi şi de o „infrastructură" coaptă de explozia recentă (operatori, actori, scenarişti etc.), cei doi reuşesc să-şi depăşească admirabil ezitările începuturilor.

Şi „Medalia de onoare" şi „Caravana cinematografică" au câteva dintre caracteristicile „noului val": poveştile şi eroii mici, dialogurile sclipitoare, situaţiile atent observate, aspiraţia spre simplu şi autentic, ochiul pentru detaliul revelator, însă ambele au o delicateţe, o compasiune pentru personaje şi un umor tandru care te duce mai degrabă cu gândul la şcoala cehă, mai mult decât la brutalul realism cu iz documentar al colegilor de generaţie.

Un profund film „mărunt"

Filmul lui Netzer, după un excelent scenariu al lui Tudor Voican (care se confirmă ca al doilea scriitor major al cinema-ului românesc, după Răzvan Rădulescu), vorbeşte enorm despre fragilitatea existenţei şi, mai ales, a demnităţii umane. Pornind de la povestea adevărată a unui pensionar care este medaliat pentru fapte eroice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial despre care el n-are habar şi care îşi vede existenţa amară brusc reconfirmată de această recunoaştere oficială, „Medalia de onoare" e un minunat film „mărunt" care atinge niveluri neaşteptate de profunzime şi de complexitate.

Vorbeşte despre bătrâneţe, dar şi despre o criză de cuplu, despre iluzoriul şi intoxicantul sentiment de mărire, dar şi despre o turmentată relaţie de la distanţă tată-fiu, despre dezrădăcinare istorică şi vremuri  suspendate între două lumi (jumătatea anilor '90 în România), dar şi despre nevoia de recunoaştere într-o epocă a valorilor răsturnate.

Rebengiuc e pur şi simplu sublim în rolul patriarhului patetic, dar infinit de empatic, care, după ce îşi recapătă respectul de sine, încearcă să-l recâştige şi pe cel al soţiei distante şi al fiului înstrăinat; la Q&A-ul de după proiecţia filmului la Festivalul de la Salonic, un spectator a întrebat, chiar, dacă nu e cumva un amator pentru că „e prea natural ca să fie actor profesionist".

Intervenţia politicului

Filmul lui Titus Muntean nu e fără cusur - putea fi mai strâns şi are momente forţate, însă te face să crezi în universul pe care-l construieşte, ceea ce e mare lucru - are credibilitate şi adevăr emoţional.  „Caravana cinematografică", după o nuvelă de Ion Groşan, confirmă obsesia lui Muntean pentru intervenţia forţată, cu consecinţe dezastruoase, a politicului în viaţa oamenilor banali: la început de colectivizare, un tânăr activist zelos, cu un pumn de fier mascat de o mănuşă de catifea, ajunge într-un sat pierdut de lume ca să proiecteze un film de propagandă.

Sătenii încă năuci la schimbările comuniste habar n-au ce-i aşteaptă. Culorile pastel-pastorale prind, încetul cu încetul, nuanţe funebre. Dincolo de naivitatea şi umorul burlesc al situaţiilor, un curent sinistru se insinuează, gradual, iar oamenii fundamental buni din sat încep să aibă nu doar frica lui Dumnezeu, ci şi a noului regim. Există câteva interpretări excelente venite de la Mircea Diaconu, Iulia Lumânare (o apariţie cu adevărat luminoasă) şi Dorian Boguţă; acesta din urmă reuşeşte performanţa remarcabilă de a face viu personajul activistului care se putea bloca foarte uşor într-un clişeu.

La discuţia de după a doua proiecţie (şi mai aglomerată) cu „Medalia de onoare", s-a mai întrebat cum se face că filmul românesc are atâtea poveşti puternice, regizori atât de înzestraţi şi actori atât de buni? „Asta pentru că n-aţi văzut ceea ce nu exportăm!", m-am gândit.  Lăsând gluma la o parte, mă bucur că scenariile catastrofiste nu s-au adeverit şi că „noul val" n-a fost doar o întâmplare şi un moment tranzitoriu - peliculele unor „outsideri" ca Netzer şi Muntean arată că există consistenţă.

Info

Medalia de onoare (România, 2009)

Regia: Peter Călin Netzer

Cu: Camelia Zorlescu, Victor Rebengiuc, Mimi Brănescu

Caravana Cinematografică (România, 2009)

Regia: Titus Muntean

Cu: Mircea Diaconu, Iulia Lumânare, Dorian Boguţă

Puşcăriaşii-actori din "Eu când vreau să fluier, fluier" nu au fost lăsaţi să mănânce şi să bea după premieră (VIDEO/FOTO)