„Din culisele cinematografiei“: Cum a ratat Sergiu Nicolaescu rolul lui Amza haiducul pentru că... şi-a demonstrat virilitatea pe platoul de filmare

Prezentarea filmului „Haiducii“, în regia lui Dinu Cocea, ieşit pe piaţă în 1966

Filmele cu haiduci, corespondentele autohtone ale producţiilor western, au redebutat în forţă în anii ’60, la trei decenii după ce trilogia lui Horia Igiroşanu („Haiducii“, „Ciocoii“, „Iancu Jianu“) văzuse lumina ecranului în perioada romantică a cinematografiei.

Mai exact, la 15 octombrie 1962, când scriitorul Eugen Barbu încheia contractul pentru scenariul „Amza haiducul”, la care a colaborat cu Nicolae Paul Mihail şi cu Mihai Opriş. Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă i l-a aprobat în decursul anului următor, iar filmul a intrat în faza de producţie la 1 decembrie 1964, cu titlul „Haiducii“ şi având un debutant în scaunul regizoral, Dinu Cocea. Distribuţia, una de zile mari: Emanoil Petruţ, Marga Barbu, Amza Pellea, Toma Caragiu, Marin Moraru, Ion Finteşteanu, Alexandru Giugaru, Nucu Păunescu, Colea Răutu, Fory Etterle. Filmările au început la 1 iulie 1965 şi s-au întrerupt brusc! Dinu Cocea rămăsese taman fără Amza haiducul. Emanoil Petruţ, interpretul rolului principal, ajunsese la spital, după ce suferise un accident de călărie.

„Dinule, cine-i ăsta, ce caută aici?!“

„Filmam pe la Mânăstirea Suzana. El s-a dus la un restaurant. Când s-a întors, a vrut să încalece pe cal. Animalul, înţepat de nişte bondari, s-a speriat, a sărit. Mimi, cu piciorul prins în scară, a căzut şi s-a lovit la cap. Era să moară…”, povestea regretatul Dinu Cocea, care şi-a trăit ultima parte a vieţii la Paris, într-unul dintre rarele interviuri acordate după 1990. Papil Panduru, pe care Dinu Cocea îl aprecia încă de când dăduse o probă pentru rolul titular din filmul „Tudor”, a rememorat şi el episodul: „Eram la filmări. Emanoil Petruţ îi spune la un moment dat lui Dinu Cocea, arătându-mă: «Dinule, cine-i ăsta de călăreşte în rând cu mine? E a treia oară când se întâmplă…Dă-l mai încolo, la câţiva kilometri măcar». N-am aşteptat să-mi zică nimic, m-am mutat singur în spate, la trei kilometri. Şi când a zis Cocea «Motor!», am dat pinteni calului şi în câteva secunde eram iarăşi lângă el. «Bă, de unde-i ăsta?! De unde a venit, ce caută aici?! Ne învaţă el pe noi, ne sfidează?!». Şi s-a enervat foarte tare şi a cerut pauză. S-a dus la o cârciumă, a băut vin, iar când s-a întors, a încercat să se suie pe cal şi a căzut”.

Întâlnirea cu Barbu şi Cocea de la „Mon Jardin“

Aşa a ajuns Ion Besoiu în hainele haiducului Amza. Ajuns la 85 de ani, „nea’ Gimi“, care a rămas acelaşi povestitor neîntrecut, îşi aduce aminte cu plăcere de telefonul pe care l-a primit de la Dinu Cocea în acea vară a anului 1965. „Prezenţa mea în «Haiducii» are în spate o istorie hazlie. Filmările începuseră, se lucra la exterioare, evident că ştiam că în rolurile principale erau Emanoil Petruţ şi Amza Pellea. La un moment dat, m-am trezit cu un telefon de la Dinu Cocea. M-a rugat să ne întâlnim la o grădină de vară, «Mon Jardin», foarte în vogă pe atunci. M-am dus, la masă era şi scriitorul Eugen Barbu. Au intrat direct în subiect. Mi-au povestit că Emanoil Petruţ a căzut de pe cal şi a făcut o comoţie, şi că ei nu pot aştepta cu filmările, aşa că mi-au oferit mie rolul respectiv, căpetenia de haiduci Amza. Trebuie să spun că niciodată nu m-aş fi aşteptat să joc în filme de capă şi spadă, dar am hotărât să accept. Ţin minte că am filmat o secvenţă foarte grea, evadarea din ocnă, la Slănic Prahova, în salină. Toate tăieturile pe care le-am avut în carne de la cristalele de sare s-au vindecat foarte greu…Una peste alta, acest prim film care a avut ca subiect viaţa haiducească, un film foarte bun, a rulat şi anii ăştia cu foarte mult succes, ceea ce mă bucură nespus”, a povestit Besoiu.

De ce a pierdut Sergiu Nicolaescu rolul

Ion Besoiu n-a fost însă singura variantă luată în calcul pentru înlocuirea lui Emanoil Petruţ. Viitorul regizor Sergiu Nicolaescu şi-a încercat şi el norocul la una din probele organizate pentru rolul haiducului Amza. Însă a fost respins pe motiv că şi-a demonstrat virilitatea într-o scenă mai deocheată. Episodul, povestit de Dinu Cocea în presa tabloidă, acum un deceniu, a fost confirmat şi de Nicolaescu ulterior, într-o emisiune televizată în platourile căreia se afla şi Ion Besoiu. „Am fost chemat la o probă pentru rolul pe care l-a făcut Gimi. M-a aruncat Cocea într-un pat şi m-a pus să mă frec de o domnişoară pe care n-o mai văzusem până atunci. Inevitabilul s-a produs, eram şi eu tânăr, cât să rezist?“, a povestit Nicolaescu, care la un an de la acea păţanie avea să debuteze la rândul său în scaunul regizoral, la fimul „Dacii“. Experienţa cu Dinu Cocea n-a fost singura încercare a inginerului Sergiu Nicolaescu de a se lansa ca actor de cinema, înainte de consacrare. În 1963, el a mai susţinut probe pentru obţinerea unui rol de june-prim în filmul „Anotimpuri“ al lui Savel Ştiopul, tot fără succes, partitura revenindu-i lui Cristea Avram. Cert e că, cu Ion Besoiu în rolul lui Amza, filmările au continuat, la Mânăstirea Suzana, Slănic Prahova, Sinaia, Mogoşoaia, Goleşti şi Buftea, până la 31 octombrie 1965. Cheltuielile de producţie s-au ridicat la 4.700.000 de lei, copia standard a fost definitivată la 30 decembrie 1965, iar premiera a avut loc la 21 aprilie 1966. Filmul a fost extrem de gustat de public, fiind vizionat de 8.850.537 de spectatori în România. Pentru pieţele occidentale, difuzarea a fost încredinţată în 1966, prin contract, societăţii „Franco-London“ Film, reprezentată de Henry Deutschmeister. Contractul prevedea o durată de exploatare a filmului de 15 ani, dar „Franco-London“ a comunicat părţii române, după 12 ani, că filmul nu se vânduse nicăieri!

„Fraţilor, am venit să vă dăm pământurile înapoi“

În 1967 (mai – august), regizorul Dinu Cocea a filmat, în paralel, celelalte două părţi ale trilogiei dedicate haiducului Amza: „Răpirea fecioarelor” şi „Răzbunarea haiducilor”. Emanoil Petruţ a preluat din nou rolul lui Amza, distribuţia fiind completată şi cu nume precum Olga Tudorache, George Constantin sau Mihai Pălădescu. S-a filmat la Buftea, Nucşoara, Câmpulung Muscel, Corbi, Domneşt şi Călăraşi, iar cheltuieli de producţie pentru ambele filme s-au ridicat la 9.719.000 de lei. De această dată, pe platourile de filmare au apărut şi cascadorii, după ce anterior regizorul utilizase grăjdarii de la herghelii pentru căzăturile de pe cai. Printre cei care au prins chiar şi un rol secundar s-a numărat şi regretatul cascador Jean Polizache, fost rugbist, decedat anul trecut, care îmi povestea la un moment dat câteva întâmplări haioase de la filmări. „Eram la Nucşoara, unde a fost cuib de partizani, pe care tocmai îl nimiciseră comuniştii. Într-o pauză, am plecat călare pe munte cu Emanoil Petruţ, cu Marga Barbu şi cu alţii. Am ajuns printr-un sat în care nu văzuseră ăia o maşină în viaţa lor. Noi eram îmbrăcaţi în costumele de la filmare. Aveam chimire şi pistoale cu cremene, luate de la un muzeu, în care băgam pietricele şi trăgeam după găini. S-au strâns toţi sătenii ca să ne vadă. Şi încep eu să strig: «Fraţilor, am venit să vă dăm pământurile înapoi. Noi mergem până în capul satului, dar la întoarcere să vă găsim pe toţi în faţă la Sfatul Popular, ca să facem împărţeala». Când am revenit, era tot satul strâns acolo, au crezut că suntem haiduci autentici. Era să ne linşeze după ce le-am spus că a fost o glumă, am plecat în goană mare. Cu o săptămâna şi ceva înainte, tot pe la Nucşoara, găsiseră miliţienii un tanc, camuflat în căpiţa de fân a unui ţăran. Îi scosese ţeava şi-l acoperise cu paie. Stătea acolo, în conservare. Şeful de post care a găsit tancul l-a întrebat pe respectivul: «Bă, tu eşti nebun? Ce-ai vrut să faci cu tancul ăsta?». La care zice ţăranul: «Tovarăşe, tancul îl ţineam aşa, în caz de s-o schimba guvernul. Dar motorul, pe dânsul l-am folosit la moară…»”, povestea cascadorul.

„Linişte, eu sunt dihorul”

Aceleaşi filme, altă amintire. „Eram într-un sat de lângă Dunăre. Noi, cascadorii, ne-am cazat la o babă, care era extraordinar de zgârcită. Ba mai mult, ne-a şi mâncat o ciocolată la un moment dat. Aşa că ne-am hotărât să ne răzbunăm. Ne-a zis de exemplu să nu cumva să-i mâncăm strugurii. Noi aveam de unde să mâncăm struguri pe săturate, nu era asta problema, eram prieteni cu şeful viilor din zonă, ne aducea ăla cu lăzile. Dar când veneam seara, de la băutură, am dat iama şi în ciorchinii babei. La sfârşit, ca să nu se prindă, am luat nişte chiorchini din lăzile pe care ni le dăduse prietenul ăsta şi i-am legat cu aţă în via babei. A găsit unul, Mircea Pascu, întâmplător, într-un sertar, o decoraţie nemţească, Crucea de Fier. Şi zice el: «Înseamnă că baba a fost mână-n mână cu nemţii, poate are şi nişte aur». A scotocit toată casa, dar nimic. Ce-i drept, avea baba un scrin pe care-l ţinea mereu închis cu lacătul. L-au deschis nenorociţii cu levierul şi ce credeţi? Era plin cu borcane de dulceaţă. Le ţinea încuiate baba! Am început să ne înfruptăm. Luam un borcan, scoteam dulceaţa pe o farfurie, apoi ungeam pereţii borcanului cu dulceaţă şi pe urmă îl umpleam cu pământ. Îi puneam capacul şi-l băgam înapoi în ladă. Într-o seară i-am furat şi o găină. Am jumulit-o şi am ascuns penele într-o groapă, pe care am astupat-o cu pământ, ca să nu se prindă cumva că ar fi găina ei. Şi apoi i-am dat-o ca să ne-o gătească, i-am zis că am cumpărat-o din sat. A doua sau a treia zi, ne-a zis baba că a dat dihorul în găini. Peste alte câteva zile, am ajuns acasă chiar când se crăpa de ziuă. Mi se făcuse foame, aşa că le-am zis băieţilor că mă duc să mai fac o dată pe dihorul. Mă târam în patru labe prin curte, pe lângă coteţ, ca să înhaţ o găină. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat de s-a trezit baba mai devreme şi apăruse în pragul casei. Băieţii, disperaţi, au strigat după mine: «Jenicăăă!». Am întors capul, le-am făcut semn să tacă şi le-am zis: «Linişte, eu sunt dihorul»”, a povestit cascadorul. 

„Răpirea fecioarelor” a avut premiera la 12 martie 1968 şi a fost vizionat de 5.302.273 de spectatori în ţară, iar „Răzbunarea haiducilor” a ieşit pe piaţă la 23 aprilie 1968, cu 5.930.641 de bilete vândute.

6 este numărul filmelor în care Marga Barbu a interpretat rolul Aniţei, alături de trei interpreţi principali: Ion Besoiu, Emanoil Petruţ şi Florin Piersic