„Din culisele cinematografiei“. „Violul“, Securitatea şi cascadorul: „Au tras după mine în Cimitirul Ghencea… Ce coşmar!“

Adrian Ştefănescu, alături de Florin Piersic

Adrian Ştefănescu, nelipsit din filmele româneşti ale anilor 1968 - 1983, a semnat un angajament de colaborare cu Securitatea în 1974. Trei ani mai târziu, după ce a fost eliminat din reţeaua informativă, a fost la un pas să ajungă în închisoare, fiind condamnat pentru un viol care s-ar fi petrecut în 1976, dar a reuşit să iasă basma curată după ce mama sa a reuşit să strecoare un memoriu în maşina lui Ion Gheorghe Maurer, pe Dealul Mitropoliei.

Pare un scenariu de film, dar este o poveste absolut autentică, pe care protagonistul, cascadorul Adrian Ştefănescu, s-a gândit la un moment dat s-o propună unei case de producţie, însă a renunţat, cel puţin temporar la idee, alegând în schimb să-şi pună sufletul pe tavă în faţa cititorilor „Weekend Adevărul“.

Şirul întâmplărilor neprevăzute care i-au marcat definitiv existenţa a început în 1972, când o serie de cascadori au ales libertatea, trecând fraudulos graniţa cu Iugoslavia. Cei rămaşi în ţară au intrat sub lupa Securităţii Statului. Inclusiv Adrian Ştefănescu.

„Securiştii au început să se ocupe foarte serios de noi, cascadorii de la Buftea. Atunci a apărut pe acolo un anume maior Nicolae Vintilă, care avea biroul chiar lângă locul în care se ţineau armele gărzilor patriotice. A început să stea mai mult pe la bufet, ca să se împrietenească cu noi. Eu am refuzat orice contact cu el până în 1974. Atunci, cu ocazia cooptării mele de către Sergiu Nicolaescu în echipa filmului «Nemuritorii», aveam nevoie de paşaport, pentru că erau prevăzute filmări în Republica Democrată Germană. După ce am completat forumularul respectiv, am fost aşteptat într-o zi la maşină de către acest Vintilă, care mi-a spus că sunt chemat a doua zi de superiorul lui, colonelul Dumitru Toader, la sediul de pe Calea Rahovei. Fără prea multe introduceri, mi s-a pus în vedere că ei pot foarte uşor să-mi refuze paşaportul. Mi s-a pus în vedere că aş fi vrut să părăsesc ţara ilegal. Mai mult, eu nu scrisesem în cererea pentru paşaport nici că am avut o relaţie cu o italiancă, Anna Intrabartolo, care era de loc din Palermo. Ne cunoscusem în 1972, la Vâlcea, când filmam la «Păcală». Era cazată la acelaşi motel cu echipa de filmare. În concluzie, securiştii m-au supus unui şantaj teribil. Am fost nevoit să cedez, altfel riscam să pierd atât rolul şi cei 25.000 de lei, cât şi locul în echipa de cascadori“, a mărturisit Adrian Ştefănescu.

„Când am terminat cu «Nemuritorii», m-au pus să scriu că aveam şi noi destule cetăţi în România“

Astfel, la 13 iunie 1974, cascadorul semna un angajament olograf, prin care se angaja să „sprijine fără rezerve, obiectiv şi în mod secret, organele de Securitate, în rezolvarea sarcinilor ce-i vor fi trasate“. „Numele conspirativ mi l-am ales singur, Vălean, după personajul principal din «Drum de soartă şi de răzbunare», romanul lui Remus Luca. Vălean ăsta era un voinic din Ardeal, care a dezertat din escadronul de husari şi s-a făcut haiduc de codru. Am dat doar trei note scrise în viaţa mea, restul celor care există în dosar au fost scrise de ofiţeri, chipurile în urma discuţiilor avute cu mine. Când am terminat cu «Nemuritorii», m-au întrebat dacă era musai să se plece în Germania pentru filmul ăsta, ziceau ei că s-ar fi putut face şi numai în ţară. Şi m-au pus să scriu că aveam şi noi destule cetăţi în România…Vă daţi seama?! De altfel, chiar securiştii recunoşteau, în notele lor, că eram un element dificil, iar în 1977 m-au eliminat de pe lista colaboratorilor, pe motiv că nu le-am mai scris nimic şi că nu m-am mai prezentat la întâlnirile planificate!“, a detaliat Ştefănescu.

În raportul său din data de 24 noiembrie 1977, aflat astăzi în dosarul R 241808, în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, maiorul Nicolae Vintilă de la Inspectoratul Judeţean Ilfov nota: „Informatorul «Văleanu» pe anul 1977 nu a furnizat informaţii şi nici nu s-a prezentat la întâlnirile planificate. L-am găsit la telefon în două-trei rânduri şi de fiecare dată a dat curs invitaţiei, fără însă a se prezenta la întâlnirea planificată. În luna septembrie a.c. găsindu-l la studioul Buftea, l-am invitat în biroul din cadrul instituţiei, unde am avut o discuţie cu el. A motivat că nu se poate prezenta la întâlnirile programate deoarece este plecat tot timpul (lucru ireal!), şi că noi, organele de securitate, nu l-am ajutat cu nimic. Se referea că, din cauza seismului din 4 martie a.c. casa în care locuieşte are stricăciuni mari. Consider că motivele pentru care el refuză colaborarea sunt altele şi acest lucru a rezultat din materialele de verificare (...) Faţă de cele raportate mai sus, propun scoaterea lui din reţeaua informativă“. Întâmplător sau nu, momentul a coincis cu procesul încheiat cu sentinţa penală nr. 1254 din 20 decembrie 1977 a Judecătoriei Sectorului 6 a Municipiului Bucureşti, care i-a adus o condamnare la şase ani de închisoare cu executare.

„Mi-a fost confecţionat rapid un proces de viol, pentru o faptă ce se petrecuse în 6 septembrie 1976. Ce se întâmplase atunci? Eram împreună cu un prieten, Miron Bonea. Am cunoscut două fete, alături de care am petrecut la restaurantele «Union» şi «Monte-Carlo», după care ne-am petrecut noaptea împreună, la mine acasă. În dimineaţa următoare, respectivele s-au dus direct la Secţia 13 Miliţie, unde au reclamat că ar fi fost violate. A urmat o anchetă, s-a făcut şi reconstituire, iar în decembrie 1976 am fost scoşi de sub urmărire penală. Ca o paranteză, în camera alăturată celei în care am fost atunci cu Bonea şi cu fetele dormeau mama şi cu fiică-mea, eu fiind divorţat. Numai o minte bolnavă s-ar putea gândi că se putea petrece un viol în asemenea circumstanţe. Revenind, în toamna lui 1977 dosarul a fost redeschis, declaraţiile existente au fost modificate radical, iar eu m-am trezit trimis în judecată rapid, fără a fi audiat în prealabil. Acum în rechizitoriu scria ceva de genul: «În seara zilei de 6 septembrie 1976, în timp ce ieşeam de la cofetărie, am fost acostate de doi indivizi, dintre care unul cu barbă, lovite năpraznic, aruncate într-un taxi şi duse la locuinţa celui cu barbă». Şi aşa mai departe. Sentinţa a fost una extrem de dură: şase ani de închisoare!“, a povestit Ştefănescu.

Studioul Cinematografic a reuşit să-i obţină două amânări ale executării pedepsei

Cascadorul a început o cursă contra cronometru pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Mai întâi, Studioul Cinematografic Bucureşti a reuşit să-i obţină două amânări ale executării pedepsei care fusese confirmată de decizia penală nr. 287 a Tribunalului Municipiului Bucureşti din 12 martie 1978.

„Eu am făcut parte din distribuţia filmului «Pentru Patrie», în regia lui Sergiu Nicolaescu, şi deja începusem lucrul la «Vlad Ţepeş», în regia lui Doru Năstase, unde pe lângă cascadele de rigoare, fusesem distribuit şi în două rolişoare, «gardă Ţepeş» şi «gardă Mahomed». În plus, eram şi consilier hipic. Între timp, Bonea plecase în Statele Unite, împreună cu soţia şi copilul, iar eu scriam memorii peste memorii. Nu am reuşit să obţin nimic, aşa că, la 1 septembrie 1978, data la care-mi expira amânarea executării, am fugit şi m-am ascuns. Dintre colegi, Szoby Cseh era singurul care ştia unde eram. Venea mereu pe la mine cu vodcă şi cu ţigări! La un moment dat, securiştii au tras după mine, în Cimitirul Ghencea…A fost un adevărat coşmar! Am continuat să scriu memorii adresate Parchetului General, lui Sergiu Nicolaescu, care era secretarul Biroului Organizaţiei de Bază a Partidului Comunist Român din cadrul Asociaţiei Cineaştilor, lui Adrian Păunescu, pe adresa revistei «Flacăra», ba chiar şi Consiliului de Stat, în atenţia lui Nicolae Ceauşescu“, a rememorat Ştefănescu clipele pe prin care a trecut pe finalul anului 1978.

Între timp, o cunoştinţă de-a mamei lui Adrian Ştefănescu i-a vândut acesteia un pont. În zona Dealului Mitropoliei, acolo unde actualul Palat al Patriarhiei găzduia sediul Marii Adunări Naţionale, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România, avea şanse mult mai mari să plaseze un memoriu direct în braţele destinatarului, în loc să urmeze calea obişnuită, aceea a depunerii documentului la registratura unei instituţii. Zis şi făcut. În cursul lunii decembrie a anului 1978, aceasta a reuşit să dea unul dintre acele memorii unui domn aflat într-o maşină neagră. Nimeni altul decât Ion Gheorghe Maurer, fostul prim-ministru al ţării din perioada 1961 - 1974. „În două zile, chiar pe 22 decembrie 1978, mama a fost primită în audienţă de tovarăşul Gheorghe Chivulescu, şef la secţia pentru probleme militare şi de justiţie a Comitetului Central. În urma vizitei, s-a declanşat un al doilea recurs extraordinar, iar dosarul a rejudecat, ţinându-se cont de cele relatate de mine în acel memoriu. Sigur, era complicat să fiu direct achitat, dar am primit în schimb o pedeapsă de trei ani, care se încadra în decretul prezidenţial de graţiere nr. 115 / 1977. Şi astfel s-a încheiat coşmarul pe care l-am trăit...“, şi-a încheiat povestea Adrian Ştefănescu.

A fost dublura lui Sinan Paşa în „Mihai Viteazul“

Adrian Ştefănescu a ajuns cascador din întâmplare. În 1968, era muncitor la fabrica de medicamente „BIOFARM“ când s-a întâlnit, în staţia de tramvai de la Sfânta Vineri, cu doi bărboşi care strângeau figuraţie pentru un film. A intrat în vorbă cu ei mai mult din curiozitate. „Mi-au povestit că se face un mare film istoric la Buftea, cu Orson Welles şi Laurence Harvey. I-am întrebat dacă vor fi şi cai. La care unul dintre ei mă întreabă: «Dar dumneata le ai cu caii?». Le-am zis că da. Atunci mi-a spus că-l cheamă Tudor Stavru şi că este cascador. Şi mi-a zis să vin a doua zi dimineaţă la benzinăria care e vizavi de Cimitirul Bellu. Şi m-am dus. Am ajuns la Comana, acolo unde erau platourile de la «Bătălia pentru Roma», căci despre filmul acesta era vorba. A fost prima zi de filmare din viaţa mea“, şi-a reamintit Ştefănescu. Dar „filmul de diplomă“, aşa cum îi place s-o spună, a fost „Mihai Viteazul“, în regia lui Sergiu Nicolaescu, cel care fusese secundul americanului Robert Siodmak la „Bătălia pentru Roma“. La „Mihai Viteazul“ l-a dublat pe actorul Nicolae Secăreanu, interpretul lui Sinan Paşa, în scena bătăliei de la Călugăreni. „Visul meu, de când am citit scenariul, a fost să fac căzătura de pe pod. M-am rugat zilnic timp de o lună şi jumătate de Szoby Cseh ca de Dumnezeu ca să mă lase pe mine să fac scena. «Ai răbdare, Adişcuţă, ai răbdare». A vorbit cu Sergiu Nicolaescu, care a fost de neînduplecat: «E un băiat bun Adrian, îl am în vedere, însă acum n-am peliculă de pierdut, măi Szoby». Era într-o sâmbătă de toamnă târzie. A doua zi mai era de filmat doar căzătura de pe pod, se pregătise deja cadrul. Eram negru de supărare. Să visezi un lucru şi să fii convins că-l poţi face, dar nimeni să nu-ţi ofere vreo şansă...Dimineaţă, a apărut Szoby şchiopătând pe platou. Îşi luxase piciorul când a sărit din troleibuz, cu mâinile în buzunare, aşa cum îi era obiceiul. Era să leşin de bucurie pe de-o parte, dar pe de altă parte mă întristasem din cauza accidentului pe care-l suferise. Înlemnise Sergiu. Îi zice: «Nu vreau să mă gândesc că ţi-ai tras-o singur! Gata, îmbrăcaţi-l pe Ştefănescu, filmăm cu el». Şi a început tragedia! Eu eram îmbrăcat în Sinan Paşa, iar Stavru era Mihai. Mi-a făcut umărul de culturist, de la atâtea lovituri de bardă…În sfârşit, reuşeşte să mă trântească în apă, dar n-au reuşit operatorii să filmeze căderea. Din cinci aparate, nici unul nu m-a prins! Sergiu se enervase rău. M-a luat apoi de gât şi mi-a zis: «Adriane, îmi pare rău că n-am avut încredere în tine de la început». A doua căzătură a ieşit foarte bine, dar am tras în continuare. Am făcut multă baie în ziua aia, şi eu, şi calul!“.