Cvartetul Voces, la Ateneu
0
În programul concertului susţinut de Cvartetul Voces la Ateneu, de la ora 22.00, vor fi lucrări de Schumann şi Brahms. Invitatul serii va fi pianistul Andrei Licareţ.
Un text de Alice Mavrodin
Robert Schumann (1810-1856) a compus Cvintetul în Mi bemol major, cu pian, op.44 în 1842 – un an deosebit de rodnic în ceea ce priveşte producţia camerală a compozitorului: trei cvartete de coarde, unul cu pian şi Cvintetul op. 44 sunt tot atâtea capodopere, ceea ce ne arată că muzica de cameră a fost un mediu deosebit de favorabil manifestării geniului schumanian.
O caracteristică a Cvintetului op. 44, cu marş funebru, este aceea că toate temele derivă – mai evident sau mai voalat – din tema principală a Părţii I, Allegro brillante (în formă de sonată): câteva salturi în zig-zag urmate de formule ascendente în mers treptat. Puntea preia aceste elemente introducând între ele un scurt mers descendent. Tema a doua leagă între ele elementul suitor de cel coborîtor formând un arc melodic care, amplificat impetuos, devine tema Părţii a III-a, Scherzo. Temele Părţii a II-a, In modo d’una marcia, prima sumbră, cealaltă luminoasă (după modelul beethovenian din Simfonia Eroică) se inspiră şi ele dintr-o celulă a mersului zigzagat şi, respectiv, din arcul în mers treptat din partea I a Cvintetului. Şi tot aşa până în Final, în a cărui Codă revine, într-un fugato triumfal, tema principală a primei mişcări.
O menţiune specială despre acest Final, Allegro ma non troppo: avem de-a face cu un fel de rondo mic într-un rondo mare, cu temele – toate înrudite între ele – succedându-se într-un vârtej ameţitor. Iar revenirea în încheiere a temei generatoare de la începutul lucrării face din acest rondo concluzia şi culminaţia întregului Cvintet. Forma este complet inedită şi cumva labirintică – te rătăceşti în meandrele ei. Wagner, care a asistat la prima audiţie, regreta că împrejurările nu i-au permis să asculte acest final de două ori...
Se înţelege însă, desigur, că frumuseţea unei lucrări nu e dată de complexitatea scriiturii ci de consistenţa substratului liric, acesta fiind la Schumann de cea mai elevată calitate.
Pianistul Andrei Licareţ este invitatul serii
O agitaţie lăuntrică
Johannes Brahms (1833-1897), Cvintetul în fa minor cu pian, op. 34. Această lucrare, compusă de Brahms la începutul anilor '60 ai secolului XIX, este aşadar cu două decenii „mai tânără“ decât Cvintetul lui Schumann. Aparţine unei perioade în care Brahms a dat la iveală exclu-siv lucrări camerale şi corale – simfoniile vor veni mult mai târziu.
Cvintetul cu pian este a treia variantă pe care a căpătat-o o lucrare gândită iniţial ca un cvin-tet pentru coarde. Apoi, la sugestia Clarei Schumann, care considera că anumite teme aveau un caracter pianistic, compozitorul a căzut în cealaltă extremă: a transpus întreaga lucrare pentru două piane. Cum nici aşa nu era bine, a optat pentru varianta de mijloc a cvintetului cu pian (1864), cucerind aprecieri entuziaste de care celelalte versiuni nu se bucuraseră.
Spre deosebire de Schumann, care merge pe principiul unei continuităţi melodice, ideile mu-zicale transformându-se una în alta „din mers“, Brahms gândeşte pe „blocuri“ tematice foarte indi-vidualizate. Desigur, filiaţiile nu lipsesc dar ele sunt camuflate: ceea ce percepe ascultătorul în pri-mul moment este succesiunea de elemente distincte şi ocazional contrastante – excepţie făcând partea a II-a, lentă, unde trecerile sunt mai line.
Însă ceea ce străbate întreaga lucrare de la un capăt la altul conferindu-i unitatea de atmo-sferă este elanul, o tensiune interioară care propulsează discursul muzical în dezvoltări neostoite ce traversează mereu noi etape tinzând tot mai departe. Şi asta indiferent dacă e vorba de secţiuni dinamice, „combative“, sau de momente interiorizate: peste tot simţim o agitaţie lăuntrică, auzim mici motive ce se rotesc în cerc opintindu-se parcă să învingă o rezistenţă. Partea I, Allegro non troppo în formă de sonată, prezintă ambele situaţii, explozivă şi introvertită.
Partea a II-a, Andante începe cu o legănare molcomă evocându-l pe Schubert din „Frumoasa morăriţă“, dar tensiunile ies la suprafaţă odată cu tema secundă. Mişcarea are o structură binară, cu două teme principale care alternează. Partea a III-a, Scherzo, are tot două teme ce se dezvoltă alternativ – cea de a doua, de o rară violenţă, aminteşte de motivul Nicovalelor din „Aurul Rinului“ de Wagner. Trio-ul senin aduce o binevenită relaxare. Şi la Brahms Finalul este mişcarea cea mai originală – o sonată cu elemente de rondo. Începe cu o introducere Poco sostenuto, foarte rarefiată, a cărei atmosferă se va regăsi în tema secundă a finalului propriu-zis, Allegro non troppo. Dezvoltarea terminală, într-un Presto trepidant, realizează sinteza unei tematici reconsiderate motoric.
Se încarcă comentariile...
